Cum l-am citit eu pe Ciucă? Constantin Ciucă

Regele cu Pene, roman

Tocmai am terminat de citit romanul și am senzația că m-am dat jos dintr-un carusel și trebuie să îmi fixez cumva tălpile pe sol și să focalizez unde mi-e înainte-le și unde mi-e înapoi-ul. După citire mă gândesc serios dacă eu, ca mic nimeni, mai are rost să scriu chiar și o frază banală? Pentru că atunci când citești cărți scrise cu atâta imaginație și talent de a descrie în cele mai mici detalii, stări, locuri și lucruri greu de imaginat, te întrebi la ce capăt de lume te-ai trezit tu, simplu nimeni, să mâzgălești cuvinte pe foaie? Romanul este conceput pe două secțiuni: ” etajul de purpură” și ”fructul zemos” și în cele 432 de pagini te poartă într-un mod halucinant, prin peripețiile lui Don Stephano, un cavaler modern aflat într-o permanentă luptă cu proprii demoni, împletind realul cu irealul într-o manieră care pe tine, ca cititor, te vrăjește.

Eu, când citesc o carte, întotdeauna încerc să îmi închipui scriitorul, cum a conceput cartea, maniera în care o scrie, pe ce schelet o construiește etc. Ei, aici, în Regele cu Pene, am stat ca prostul în târg, cu gura căscată și într-o profundă admirație. E un roman complex, un roman atent pieptănat până la cel mai mic detaliu și, deși, fiind un roman de debut, îmi dau seama că e copt foarte bine de iscusința și răbdarea scriitorului. Nu s-a grăbit, nu s-a jucat, nu a mers pe risc. Bravo!

Eu, în schimb, m-am grăbit cu aceste cuvinte. Dar m-am grăbit cu un rost, am vrut să prind emoția aceea de la prima citire, momentul acela când ajungi la final, citești sfârșit, și apoi stai tâmpit și te uiți în gol. Bineînțeles că o voi reciti. Pentru că la un asemenea roman, prima scanare e doar așa, să-ți deschidă apetitul.

Au fost câteva scene care pur și simplu mi s-au tatuat pe creier și sunt convinsă că vor rămâne acolo încă mult timp. Mi-a plăcut nespus scena cu pasărea Flaa, tot dialogul acela mental al lui Don Stephano, visele și irealul transpus peste realitate, conturarea personajelor, detaliile, și nu în ultimul rând, scenele de amor, ușor perverse, dar de o perversitate naturală, umană, care, mă gândesc eu, doar pentru faptul că e ascunsă nu înseamnă că nu există. Trebuie să ai tupeu, însă, să o scrii. Ciucă are, cu siguranță.

Un roman care arde, te tatuează cu fier forjat și culmea, stai, că-ți place!

Într-o lume în care prin toate metodele se încearcă anihilarea simțurilor, unii reușesc să-ți trezească emoții pe care le credeai radiate total din miezul subconștientului.

Cartea se poate comanda de aici  https://www.kuppi.ro/

Mulțumesc, Constantin Ciucă și aștept cu nerăbdare ”Ferocitatea Dragostei” (roman în lucru) din care am avut plăcerea să citesc câteva fragmente în premieră și sunt convinsă că va fi un succes!

Știu că v-am înnebunit în ultima vreme cu poeziile, dar voi încheia acest post tot cu o poezie, deoarece Constantin Ciucă scrie și poezii, cele mai frumoase poezii 🙂

ANATOMIE

Mie
o femeie mi-a umblat în
anatomie
şi mi-a mai pus o inimă.

Inima aceasta a doua
care pompează prin mine
cerul, stelele, roua,
este chiar ea.

Bate râzând,
pulsul ei ameţitor uneori mă îneacă,
bate alergând peste câmpuri
de flori
şi florile
i se fac drumuri pe care ea mă destramă
când pleacă.

                                                                      din volumul ” Cele mai frumoase poezii”

https://www.kuppi.ro/?product_cat=1980-cc

pe autor îl puteți urmări zilnic pe contul lui de facebook CONSTANTIN CIUCA

Reclame

ALBASTRU

Ploua albastru pe turla bisericii

Aerul sfânt se rotea printre crengi

Pe vitralii picurau îngeri cuminți

Icoane și sfinți

Drumul planta pe oglinda de bălți

Chipuri străine și ochi neștiuți

Zâmbete reci pe pietrele ude

Acre și crude

Și frunze cădeau peste ani

Peste pasul tău ploua timpul albastru

Adoarme și ultimul înger bălai

La poarta albastră de rai

Doar eu te aștept

Hai, vino! Fă-mi raiul albastru!

 

Veşnicie

Am să-ți fur din timp, un răgaz 
Să mai stai

Să-mi mai spui ”noapte bună”

Să mă săruți pe obraz

Iar apoi,

Să-mi zâmbești ca o ploaie de mai

Am să-ți fur din timp, ani 

Să mai iubești o viață

Să mai cadă o dată frunze din castani

Cum din noapte mai cade o dimineață…

Apoi, am să-ți mai fur 

Din nemurire

Să ai

O nouă și veșnică viață!

Infinit

Te naşti

Pe muzica trecutului

Din foşnet de frunze uscate

Sub talpa amară a timpului

Când toamna ne plouă păcate

Sub pereții minutelor mele

Te naşti,

Ca o taină ce-şi duce trecutul

Sub muntele alb de stele

Tu îmi eşti în sfârşit,

Începutul

Fior

Luna e un biscuit cu scorţişoară

Din care muşti cu plăcere

În fiece seară

Neagră, amară cafea

Cerul îşi clatină taina bizară

Şi tremură pielea de stele

Iat tu,

Tu tremuri pe pielea mea

Cuvintele tale…

Cuvintele tale

Mi-au rotunjit duminica

Ca pe un pântece în care

Gândul tău așezat în cuvânt

Se naște pe buza tăcerilor mele

Blând

 

 

 

 

 

 

 

.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ÎNGERI DE CRISTAL

Când din noapte
Cad fulgi de întuneric
Pe pleoapele tale
Tresari
Buze pudrate cu jar
Îmi sunt vis şi alinare
Dar…
Oare în noaptea cea mare,
Când pe cer
Se scaldă stele palide
Iar luna e un mic felinar
Aş putea să-ți ofer
Carul mare
Cu îngerii mei de cristal?
Să te-aşeze icoană
Pe-al nopţii altar.

Ce mi-a făcut toamna mie

Scriu, uimită și eu de propriu-mi zel. Scriu ca și cum aș fi un copac ce-și scutură frunzele obosite pe o alee pe care se plimbă cupluri mai mult sau mai puțin, îndrăgostite. Strada e un șarpe de ciment, negru, încovoiat, cu negi mari de intrânduri ciudate, utile pentru iubiți sau amantlâci rătăciți. Eu, doar privesc, pe fereastra toamnei mele, lumina scade ca un bec obosit, economic, galben și copt de pâlpâiri nesfârșite, sclipind scorojit. Îmi coci o felie de dovleac în cuptor, miroase de mor. Lumea e tristă de parcă s-au veștejit arborii pe chipurile lor… tu, culmea, încă zâmbești. Ziua miroase a must, a struguri striviți, a soare umbrit de povești.

Scriu poezie, sau cel puțin în mintea mea seamănă a poezie. Mi-e frică de cei ce numără silabele și îmi dau cu ceață pe la nas: ce, buei? habar n-ai! ce vers fără glas!

Sincer, n-am. Nimeni nu m-a învățat să scriu poezie, de fonetică nu mai zic. Rimele îmi vin, deși nu se mai poartă poezia cu rime.  E o modă și în poezia asta, cam cum e la bărbați manichiura cu gel (transparent, dar gel). și vine toamna … se așează pe străzi ca și cum e invitata serii. Își așterne covorul de frunze, arămiul, ruginiul, culorile, toate calde și toate ca niște acuarele din care se scriu lumi timide, suflete se scrijelesc ca niște scoarțe de copac în miezul iubirilor imbecile, gen: raluca+vasile=love.

Doar eu stau. Privesc pe fereastra camerei mici. Glicina a îmbătrânit, galben  și palid cu stropi de verde ce se scutură în vânt. Un motan se uită… da, poate pentru că unele frunze se scutură sonor, ca un duet de voci clandestine. Îmi privesc mâinile. Îmi vine să mor. Nu sunt mâinile mele. Cred că port alte mâini atașate corpului meu. Mă trezesc vorbindu-le: De unde veniți? Cum ați ajuns aici? Soarele râde ca o paparudă cu cojoc portocaliu. Moațe se desprind și îmi pătrund în cameră, pe covor. Sunt ca niște vrăbiuțe. Eu simt că mor.

Tiptil, deschid ecranul pătrat al vieților noastre pătrate, și scriu. De regulă poezii. Pielea pe mâini îmi crapă și literele se amestecă… am nevoie de o alifie, de multe alifii. Să le încerc pe rând. Poate vreuna îmi va regenera pielea cu urme de ani și de trudă. Du-mă înapoi în august, acolo unde marea se varsă în miezul timid al unei epiderme nepregătite de atâta soare, acolo unde pielea mi-e udă. E soare și acum. Un soare mai bătrân și mai înțelept, care în intruziunea lui pe scoarța terestră arde nemilos, uneori suflete, alteori doar versuri stângace din poezii cu rimă. Aș putea să scriu până mâine, încontinuu. Dar lumina scade pe trupul tău. Pe buricele degetelor îmi răsar muguri din atingerile tale. Pielea ta, îmi crește ca o prelungire peste care nu pot să aștern decât un vers și o rimă stâlcită. E atâta toamnă în mine că sărutul tău se culcă pe buza mea așteptând primăvara să plesnească-n muguri. Inocența e capătul oricărui gând…

Și ce dacă? În mine, tu, vezi doar frunze căzând?

 

PS: toamna mă face să scriu poezie…

Forever

Nemurirea e atunci când, aerul pe care-l respiri e parfumat cu gogoși din bucătăria bunicilor, cu mere coapte și dovleac rumenit în cuptor, cu scorțișoare și parfum de portocal, cu iubire, o îmbrățișare cu sufletul. Nemurirea e atunci când nu uiți, și ți-e dor, iar dorul e un mărgărit de cristal la colțul  ochiului stâng… Nemurirea e atunci când, în gând și în suflet ne e un veșnic forever…