O familie zurlie

E sâmbătă seara, sunt frântă dar în sfârșit m-am așezat la scris. E vară, încă lumină afară, soarele se culcă pe după case. Miroase a tei amestecat cu răsaduri de roșii proaspăt udate și carne arsă pe grătar de la vecini. Stau pe terasă, cu un pahar de vin și încerc să îmi pun toate amintirile și gândurile în cutiuțele mele, să le aranjez ordonat și să le las pentru când nu voi mai avea amintiri de așezat în cutiuțe. Va veni vremea să scot câte una, să o deschid, să las să iasă tiptil, tiptil câte un gând, o culoare, un parfum, să le zâmbesc și să mă mulțumesc că sunt ale mele.

Dar, după săptămâna care tocmai se încheie aș putea să spun că mai am multe de stocat. A fost o săptămână cu evenimente de tot felul. În special plăcute, unele pe care le-am învelit într-un staniol optimist, altele în hârtie creponată cu picățele de bucurie, unele sunt legate cu funde mari din mătase și organza sau cu sfoară de legat borcanele de zacuscă din cămara bunicii. Dar toate mi-s dragi!

Acum să-ți spun… Nu suntem o familie tocmai aliniată la standardele normale. Soțul meu are fluturii lui cu muzica, concerte, festivaluri, colecții, viniluri, etc. fiul meu e cu lioca, face vloguri, pozează, editează, mă așează să stau așa și apoi invers, fiica mea, aoleu, râzi cu lacrimi, numai să nu pici pe gura ei, iar eu… no bine, ce mai! O familie de zăpăciți.

  • Paul, îmi faci niște poze îmbrăcată în ie? Că e ziua bluzei românești și vreau și eu o poză faină.
  • Da! Cum să nu, îți fac!

Și începem: stai acolo, eu nu că stau aici, stai acolo nu vezi că-s cu soarele în față, ia mâna, nuuu, mâna stă așa, mami, ce poză e aia cu mâna așa, miroase floarea, dar mă pătez cu polen, miroase naibii floarea aia odată, bine, pute dacă vrei să știi, nu vreau să știu, păcat că pute fain! Cam două ore ne-am jucat așa. Câinele a amețit. Apoi: Paul, editează pozele că îmi trebuie până după-masă, nu pot acuma, îmi cos ciorapii. Ok, mai încolo? Mai încolo îmi rod unghia de la inelar, că am oră de ros unghia de la inelar. Paul, îmi trebuie pozele! Asta e, cu fotografii trebuie să ai răbdare. Ok! deci, canci poze!

Apoi, Paul și-a lansat vlogul și mi-am propus să mă răzbun. I-am scris o scrisoare pe care s-o citească în direct (defapt asta a fost ideea lui, să o citească în direct să i se vadă reacția) m-am răzbunat, am scris de unghii, de ciorapi, de Disneyland.

În tot acest timp a fost ziua soțului meu! M-a dus la un concert în Londra, doar că a greșit locația, așteptam taman în celălalt capăt al orașului. Traversează Londra, parchează și prinde vreo două piese din capăt de concert, că na! A trebuit să intervin la mister Univers, să îl rog măcar să bage o trupă de încălzire, dar mister Univers a rezolvat în cel mai fain mod: au început cu o oră mai târziu concertul. Adică, am ajuns, ne-am așezat comod și gata, începem, ca și cum pe noi ne așteptau. Super!

Aaa, și între timp fiica mea a luat bacalaureatul cu medie foarte bună dar a hotărât să depună contestație că na, vrea ea 9, nu 8,80 și nu numai că vrea, dar e convinsă că merită. Asta după ce în iarnă plângea de rupea locul că ea nu va lua bac-ul.  Ok! Go girl, ce pot să spun?

Deci, ăștia suntem! Nici câinele nu e chiar cu toate acasă că nu ne lasă să ne pupăm în fața lui, mârâie și latră și e în gardă la fiecare tandrețe dintre noi. Acuma, bașca, mai avem și o familie de arici, cu pui, care ne vizitează în fiecare seară. Dar, în rest, lumea e frumoasă, vara e superbă, noi suntem zurli și tot ce îmi doresc e să rămânem mereu așa.

Au venit și pozele lui Paul, și ai mai jos și vlogul lui, poți să-l încurajezi cu un like, coment, share sau subscribe… și dacă nu te-am plictisit destul o să o mai fac și în continuare!

În rest probleme n-avem 🙂

Vlogul lui Paul

pozele făcute de Paul

19894107_1372393949505418_978438418_n19883739_1372393959505417_803183986_n

19964761_1372393942838752_1664669510_n

 

19848986_1372393986172081_1051582809_n

19964833_1372393979505415_556791085_n

19883445_1372394026172077_323843777_n19904653_1372394006172079_2009174844_n

 

 

 

 

 

Aplauzele mele Paul 🙂

La final, dar nu în ultimul rând, s-a mai întâmplat să dau și peste frumosul proiect Catchy.ro, cel al femeilor fără vârstă, femei frumoase cu fiice și fii, care, deși au trecut de prima tinerețe emană vitalitate, optimism, curaj și frumusețe:

aici ai linkul și poza mea cu Bianca

19866463_1371061599638653_1130389921_n

ps: cam asta a fost săptămâna mea, asta e familia mea zurli și până când îmi vine mintea la cap, stau în mâini și îți doresc o viață zurlie cu mult zâmbet!

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Liniștea… din Vamă

Cum nisipul curge duios, pe fanta sălbatică a unui val, tras, atras, în adâncuri nelecuite… sau nelocuite, cum le-o fi zicând. Așa. Pe modelul acela de lentoare, de pace, de zare largă, de albastru căscat ireal în fața ochilor.

Se gândea… el. Apoi se gândea și ea. În timp ce se gândeau ei doi, s-au privit în ochi și și-au zâmbit. Așa. Nu aveau pretenția nici măcar a vreunui sughiț, sau șoaptă. Nimic. Undeva departe, doi pescăruși aveau un mic scandal domestic. De duminică dupămasa. Ceva gen: Cum??? N-ai plătit factura de curent??? Păi, ne-o tăiat curentul! Picăm în mare!!! el

ea…  Calmă, dădea din aripi, ceva de genul: picau-aș în ‘ai mai adâncă mare, că ești un prost! Poate dau peste vreunul care în loc să-și bea banii pe bere la cioc, ar plăti curentul. Dinspre mare, dacă se poate. Nu dinspre câmpie, că ăla ne suge aiurea. Curentul.

… el, îi zâmbea gândindu-se la blocuri, la mirosul duminical de ceapă prăjită și de deodorant ieftin. Ultima, se dădea cu Impuls. Și acum. Când deja La vie… e cât se poate de Belle, futu-i!!! Dar avea craci faini. Epilați cu Bic.

… ea, se gândea că o apucă sughițul, că nu mai bea niciodată aperol și proseco și căcaturi din astea dulci, că-i fac gaze. Nu frate! Vodcă, absint, tequila, fără sirop. Și se gândea că nu și-a adus cartea aia faină pe care o citea vara trecută cu voce tare și după zece minute în jurul ei s-au adunat șapte bărbați. Unul s-a îndrăgostit de ea: – Ce căcat, tu femeie??? Păi? Cine citește Beigbeder cu voce tare în Vamă??? Tot el era indignat. Îndrăgostitul.

… luna era mică, mai mică decât și-ar fi dorit-o ea, dar mai mare decât și-o imagina el. El nu avea amintiri cu Vama, că era prima oară aici. Pierdut, beat, fericit și liber.

  • Mă, unde sunteți? Măi, ăi, buei???

Blugii și geaca de blugi, noroc că le-am luat pe mine. Ruxacul? Aveam o carte, două pateuri Bucegi și o bere la pet. Fix. Pot trăi și fără…

Dimineața i-a prins… răsăritul la fel. Ea citea cu voce tare, el o privea ca pe ceva ce iese din mare, se lungește peste imaginația lui, dă din mâini transformând marea în vodcă, dă din craci, epilați și sărați, lumea lui se transformă în ceva magic și perfect. Nimic nu se compară… clipa, e largă ca un vagin neîntâlnit, e deplină, cu toate zămurile în ea… el zâmbea.

… și-a amintit brusc și subit că nu a plătit curentul: Futu-i, n-o să am snapchat când mă întorc… apoi, îl pufnește râsul… e perfect!!!

A iubit-o. Ca pe ceva ce nu-i aparține, un loc, o aromă, un vin tremurat, sau un chin… Ea? L-a uitat. Venerat. Eviscerat… că doar na, e perfect…

Dragostea durează trei ani (urla ea între două shoturi) dar marea e veșnică ( șoptea el, fermecat)

Liniștea… va curge-n mine… noi… doi…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O să ai putere, maică… (povestea cămeșii)

Stătea pe un scăunel turtit de ani, pe la colțuri. Lemnul trosnea și își urla trecerea prin timp, prin greutăți. Ani grăbiți ce trec pe sub portița cu vie și lemn sculptat ( de nea Ilie, dar nu că asta ar avea vreo importanță). Zilele lungi, mai ales în iunie. Nopțile blânde cu stele multe și greieri veseli și gălăgioși. Buna Tina, mărunțică și cocoșată își petrecea ziua pe scăunel, în fața porții. Cosea de pe la prânz până spre seară, când se întorcea ciurda de la păscut. Atunci, punea de-o mămăligă pentru cină. Amiaza era sărăcăcioasă, de regulă un pumn de brânză, o pâine și niște roșii, uneori și slănină cu ceapă. Dar nu era ea o mâncăcioasă. Oricum, de când tetea a murit, masa nu mai e prilej de bucurie, doar un gest de supraviețuire. Era singură cu Zorel, cățelul ei. Un ciobănesc negricios și ager. Cu el vorbea, cu el mânca și tot pe el îl pomenea în rugăciunile ei. Buna Tina cosea ii. Cămeși. Era pricepută, o știa tot satul. La ea veneau doamnele de la oraș, cu mofturi și bani, să-i cumpere răbdarea și migala degetelor ei, tocite și înțepate de nenumărate ori. Vindea ieftin că nu prea avea ea nevoie de bani. Ce să facă cu ei la ea la țară? Copii nu avea, doar vreo doi nepoți care o mai vizitau de sărbători. Dar bunătatea ei era fără margini, veneau pruncii din sat și ea mereu le dădea bani de bomboane. De acolo i se trăgea numele de Buna Tina. Că bunică nu era.

Într-o zi am vizitat-o. Am ajuns la ea din întâmplare, fiind oaspete al preotului din sat. Mi-a dat cadou o ie cusută de ea. Ea îi spunea Cămeșă. Mi-a spus că în aceea cămeșă a băgat cele mai frumoase rugăciuni, că trebuie să o poarte o femeie cu inima blândă și ochiul duios, că așa mă vede ea pe mine.

– O să ai putere, maică, să treci peste toate, nu te teme!

Era frumoasă cămeșa, cusută cu fir roșu și motive populare românești. Mirosea a pâine coaptă în cuptor de lemn, a lână țesută și a busuioc. Mi-a fost dragă de la început. Purta în ea blândețea femeilor de la țară, puterea lor și credința lor nemărginită. Atingerea ei îmi amintea de mâinile trudite ale Bunei Tina. Ea a murit. Simplu. Așa cum se sting lumânările de la sine, blând, cu o ultimă suflare, fără teamă, chiar cu zâmbetul pe buze. A rămas o cămeșă cusută doar pe jumătate și un câine hoinar. Mă uit și azi la ia aceea, o port cu drag în zi de sărbătoare și parcă toate rugăciunile șoptesc prin mine spre înalt.

Am trecut prin greutăți, m-am făcut puternică. ”O să ai putere, maică!” îmi șoptea ea, de undeva.

Lumea e simplă, uneori e doar un miros de busuioc, sau de Sânziene, alteori e un oftat pe un scaun, la portiță.

Cămeșa (Ia) nu e un articol vestimentar, e un simbol, un zâmbet, credință, un colț de pâine pentru cel înfometat sau o lacrimă pentru cel îndurerat. E creativitate, e artă, e migală și răbdare. ”nu sunt două cămeși la fel” așa mi-a spus Buna Tina. ”cum maică, să fie la fel? eu nu zic aceleași rugăciuni orânduite în cea ordine! le mai schimb, maică, mai uit” îmi povestea râzând, cu un zâmbet senin pe chip și cu o lumină frumoasă în ochi.

Și câte povești nu ar mai fi de spus, despre toate șoaptele meșteșugite cu talent în fiecare strop de suflet? Să le spunem în taină, să le șoptim în vântul de seară pentru că uneori cerurile se deschid și șoaptele se fac auzite!

 

ps: povestea e o ficțiune. din păcate. nu am avut ocazia să port o ie adevărată, nici să stau la o poveste cu o Buna Tina. dar se spune că atunci când îți imaginezi ceva frumos, undeva o Buna Tina zâmbește! respect pentru toți cei care cos și poartă o Cămeșă adevărată!

18449884_1312413092170171_245717080_n

 

 

Daddy

Oarecum viața l-a luat într-un vârtej neplanificat. I-a plăcut o fată. Nu s-a gândit la viitorul îndepărtat, doar la cel din noaptea aceea. Fata l-a plăcut și ea. Chimie? Poate… Destin? Posibil… Iubire? O da!

Acuma, îl privesc cum discută cu băiatul lui deja adolescent, cum o încurajează pe fata lui, cum își îmbrățișează soția după o zi grea la muncă. Luptă ca un războinic cu fiecare clipă, cu fiecare minut, luptă cu viața, cu timpul, cu toate cărămizile din zidul care ne înconjoară. Îmi place, că are momente când redevine copil, chiar el, băiatul de altădată, și se joacă cu un amplificator, se minunează la două boxe, îi lucesc ochii la un disc nou, fierbe efectiv când eroii lui fac un pas spre el, cumpără bilete, organizează, face și el un pas către visul lui. E copil, un copil frumos, pe care, știu că oricât de bătrână voi fi am să-l iubesc și am să-l caut… apoi devine serios, cu alură de părinte responsabil, trasează sarcini, pune mici bariere pe care mai apoi tot el le ridică pentru că e genul ce nu suportă zidul, din principiu… trasează doar niște chenare fine, dulci, în care fiecare dintre noi vrem să ne încadrăm, fără să simțim nici o dificultate sau vreun compromis.

Tații… oricare dintre ei, sunt copii mai mari, frumoși, sensibili, care încearcă, se străduiesc, fac sacrificii, se luptă cu lupii, cu oile, cu urșii și mai ales cu sistemul, care e cea mai mare curvă… tații, ei sunt cei care iau atitudine, și pușca de vânătoare atunci când fata lor vine cu primul băiat acasă. Dar tot ei sunt cei care plâng cu lacrimi adevărate când tot pe ea, fata lor, o văd îmbrăcată în rochia albă de mireasă. Mamele sunt date cu rimel, common!

Tații… ei sunt cei care pentru prima dată fac o demonstrație de : cum să-ți razi mustața, fără să-ți tai nasul! Tot ei sunt primii care țin un adevărat clasament al echipei de fotbal preferate: uite, dacă ia aici trei puncte se califică acolo! Și fiul tău se uită absorbit de inteligența lui: Chiar? Dar de unde știi? Și de aici pornește o adevărată epopee prin campionate, meciuri amicale, istorie etc.

Tații… tot ei, te ridică și pe tine pe un piedestal pe care nimeni nu te-a mai ridicat. Păi ce ne-am face noi fără mami? Mami așa și mami pe dincolo, mami e deșteaptă și frumoasă, pe mami am iubit-o din prima clipă, mami e superfemeie, ea face totul posibil. Când defapt, mami a făcut numai o tocană bine condimentată:)

Dar să nu o mai lungesc, tații sunt cei pentru care noi, mamele, ne facem toate tratamentele pline de chin, gen, epilat, smuls sprâncene, tatuat buze, peeling cu ardei iuți, întinerit și tonificat părți intime etc. și tot pentru ei golim și carduri să ne luăm parfumul x și spray de colorat pielea capului sau te miri ce alte măscări.

Pentru ei, azi, jos colopul și sus paharul!

Vă iubim, chiar dacă uneori voi habar n-aveți:)

father-dad-quotes-sayings-my-king-favorite-quote

Boss, mai ai nevoie de mine?

Un vis…

Începe ca o poveste frumoasă de dragoste. Cu căcat. La propriu. Adică, el e un boss, la o pensiune unde se înfundă toaleta, adică ambele toalete. Iese rahatul la suprafață. Ar fi bine să nu-ți faci șapte cruci aici și nici să nu începi cu: what the fuck, femeie!!! Se întâmplă, da? E ceva uman, normal, domestic. El, boss, cu nasul în hârtii, ea, își pilește unghiuțele. Toate cele cinci de la mâna stângă. Cu lac cojit. El, se uită aspru, de genul: N-ai de lucru? Buda, acolo, marș! Ea, se oprește, se uită pe sub genele lungi cu ochi pătrunzători, gen: Ce-ai? Te ustură?

El, nu se lasă, dă cu pumnul în masă: Fă! Marș, iese rahatul la toaletă!!! Ea, țanțoșă, se ridică, aruncă pila, își ia mopul, merge lângă el, se apleacă, îi șoptește la ureche: Nu te stresa, boss, lună-bec fac!

El, simte cum explodează, parfumul ei, șoapta ei în ureche, sânii ei pe umerii lui, atât!!!

Nu mai pot! Sunt foarte stresat! Și îi arată o fișă medicală cu un EKG, un puls și o tensiune foarte mare. Ea… își ia ustensilele și la baie cu ea, unde e nevoie să facă ceva. Și face, curăță rahatul, șterge, face așa cum a zis, lună-bec. Nu pentru că îi place, pentru că îi pasă. Știe că bunul mers al treburilor depinde de ea, de mopul ei, de lipsa ei de aroganță. Tensiunea lui, pulsul lui, sănătatea lui. Altceva nu mai contează.

Din momentul în care a văzut fișa medicală se gândește la moduri de destresare. O piscină mare, cu apă albastră… oare să mergem să înotăm?

Da, asta era o metodă perfectă. Ei doi, înotând într-o apă perfectă. El, zâmbea, îi plăcea maxim, ea, era frumoasă, fragedă, cu picături de apă pe pleoape, pe buze, cu părul strâns sub o cască de baie, cu ochii vii și veseli. Râdea cu toți dinții, cu apa ce-i intra în gură, cu limba ce-i ștergea senzual picăturile de pe buza de sus, cu dinții mușcând inocent din carnea roșie ca o fantă de culoare din viața lui. Ce mă fac? Era înspăimântat de sentimentul de libertate, de bine, de curat. Se uita la întinderea de apă, la suprafața perfectă ca o oglindă în care chipul lui era relaxat și fișa medicală se topea, cerneala curgându-i peste pulsul lui, peste acele trasate de bătăile inimii lui. Nu mai, era sănătos, era relaxat, era totul ok și era ea… la capătul bazinului.

A înotat până acolo, s-a prins cu brațele de barele de sus, ea, în intenția de a se desprinde a fost trasă de ceva, un curent, o stare, o idee, un braț… Vino aici! Nu i-a rezistat, sărutul a fost mult mai puternic decât ar fi putut ea să se împotrivească. Mirosea a clor și a parfum masculin, de mosc… erau mici și lipiți de peretele bazinului, greu de remarcat, chiar dacă intra cineva, era doar un clipocit de apă ce șoptea un EKG al dorințelor.

Visul s-a sfârșit rău. Un film horror de cea mai bună calitate… el alerga, într-o pădurice, la vale. O femeie în fața lui, alerga și ea. La un moment dat femeia cade. Oameni de pe o bancă o privesc, fără să facă nimica. Ba chiar unii zâmbesc. El nu înțelege. Ar trebui să o ajutăm. Dar ceva îl oprește, o forță, o energie necunoscută. Ea se zbate, avea un trening alb ce se înroșea pe măsură ce se zbătea inutil. Mimica i se transforma, din zâmbet, în rânjet, în ură, apoi în blândețe, în râs de copil, în flirt, în resemnare. Ochii îl fixau pe el. El nu mai făcea nici un pas. Era înlemnit în clipa aceea în care femeia din fața lui se transforma într-un monstru. Râdea. Ea râdea. Își dădea seama că toată lumea râde de el. Ea, oamenii de pe bancă, angajații de la birou, medicul care i-a făcut analizele și EKG-ul, soția lui, copiii…

Ea, își pilește unghiile în continuare, suflă cu buze țuguiate pe ele, zâmbește… îmi fac patru unghii roșii și una albastră… el, îi spune să nu uite… ea își pune mănușile galbene de cauciuc… trece prin spatele lui și îi șoptește tandru: Șefu, ești în căcat până-n gât! Iubește-mă!

a iubit-o… apoi s-a trezit:)

 

 

40+

O după-masă leneșă de marți. Deschid plictisită laptopul. Câinele mormăie cu mesaj: serios, iar? Păsăretul zboară niște zboruri neînțelese de ochiul uman, ciripind emoționate prin aerul static, în sfârșit, fără vânt. Undeva în casă, cântă un blues. Undeva, la noi în casă, mereu cântă un blues… pe facebook, articole, articolașe, poze, căpșuni, mâțe, boticuri, Trump, sfaturi de cum să… sau cum să nu… și iată… 40+

Citesc. Îți dai seama că am 40+ dacă brusc, devin interesată de ceva ce are acest titlu. Un bărbat scrie despre frumoasa vârstă a femeii, de peste 40. Îmi place, scrie așa cumva cu balsam și admirație. Acuma degeaba ne tot ascundem după deget, dar o femeie de 40+ are nevoie de admirație. Măcar de la ea însăși. Rămân gândită, cu mintea hai-hui printre toate aniversările mele trecute, printre toate cotloanele ascunse prin care ne sărutam, printre toate zâmbetele șugubețe în care se ascundeau toate cheile camerelor în care puteam să ne iubim nederanjați. Distanța dintre mine, cea de acum, și ea, nu e mare. Cel puțin eu nu o percep ca fiind una mare, dar brusc, mă împiedic de toate saluturile formale gen: sărut mâna doamnă, doamna X, ce faceți, doamnă? și deobicei când eu mă împiedic cad ca o balegă fix în nas, iar momentul acela când pupi pământul și în fața ta e numai un întuneric dureros, te face să te întrebi: what the fuck?

M-am întrebat de nenumărate ori, de câteva ori chiar am încercat să propun o formulă mai degajată, zi-mi servus sau hey… lasă formulele de politețe. Dar mi-am dat seama că nu ele sunt de vină, bietele. Totul e doar o distanță. O distanță ce se iscă între generația mea și a celor care au cont pe snapchat și știu să-l folosească, a mea și a celor care au auzit de Ceaușescu doar din vorbe, a mea și a celor pentru care șapte pietre și țări orașe sunt ceva branduri de șosete sau de jocuri pe calculator, vechi și ne-updatate. Și totuși distanța mea e atât de mică. Între mine, cea care plângeam la Hair, între mine, cea care ascultam Doors încercând să scriu versurile, între mine, cea care mergeam să culeg frunze uscate toamna la Pădurea Rotundă, între mine și ea…

Zâmbesc… știu că undeva în colțul zâmbetului meu sunt eu, în stropul acela de privire irosită pentru tine, în tine, sunt eu, în vorba aceea, dulce, amară, cum o fi, mă regăsesc eu… și sunt bine, așa de 40+ Tinerețea nu e o vârstă, e o stare. Sunt riduri, carne ce curge, fire albe, sâni lăsați, dar toate acestea învelite într-o piele fină ce întregește tot ceea ce sunt. Sunt tânăr, Doamne, tânăr… pentru că nu m-am pierdut de mine, mă caut în fiecare clipă și mă găsesc, cu toate emoțiile și amintirile înnodându-mi cu ochi de aur tot ceea ce am fost și sunt.

În stânga mea o cioară gălăgioasă, în dreapta mea o albină căutând culoare, în mine, tinerețe, poftă, viață!

40+ să te fut… ești doar o cifră:)

ps: ai aici articolul care m-a inspirat http://www.catchy.ro/o-femeie-de-40-face-cat-doua-de-20/101193 îi mulțumesc autorului:)

ps2: îmi doresc liniștea și totodată învolburarea mării, vârsta ei, culoare ei, războiul și pacea ei…

13245240_1701406626779978_7781809798448722667_n

Look deeper…

Ea nu era cuminte. Sau cel puțin așa vorbeau babele din sătucul ei. Din sărăcia ulițelor cu case mici acoperite cu stuf, ea își amintea doar marea. Un albastru în care își arunca deseori tristețile și bucuriile de răzvrătită a firii. Frumoasă? Da. Păcătoasă? O, da. Totul a început cu un sărut, nevinovat, de bărbat sufocat de sărăcie și rutină, cu ochii goi de atâtea visuri topite în paharele de rom ieftin de la bodega satului. După primul sărut, în care frica și curiozitatea se amestecau precum luna cu valurile misterioase și cu damful de rom ieftin, au urmat săruturi nevinovate, fără chip, doar buze flămânde și ochi goi. Nimic nu o oprea, nici babele cu suduiri și blestemuri șoptite printre dinți stricați și baticuri inutile, nici mulțimea din fața bisericii făcându-și cruci după cruci când trecea ea pe stradă. Bărbații se uitau la vârfurile pantofilor cu rușine și jind, femeile în schimb se uitau la trupul ei, la sâni, la mers, cu nerușinare și invidie, cu visuri ascunse în corpuri lăbărțate. Ei nu-i păsa. Pășea țanțoșă ca o eroină, cu tălpile goale și sufletul plin de speranțe.

Într-o zi, în timp ce săruta un necunoscut rătăcit în sătucul în care mai nimic nu se întâmpla, doar ochi flămânzi și guri spurcate, o voce, nu se știe de unde și de ce, îi șoptea într-o limbă pe care ea o știa doar din filme: Look deeper! Hey, look deeper!

A deschis ochii și s-a întâlnit cu doi ochi străini, în care îngeri mici stăteau cu steluțe aprinse, licărind în șoapte o taină pe care încerca să o înțeleagă. A rămas așa, uimită, adâncită, privind un hău tulburat de noapte, ce se alinta pe valurile blânde, cu pistrui de lună stropind cu galben o pânză dintr-un tablou nepictat. Să fie oare clipa pe care o aștepta? Cea pe care viața i-o promitea? Citise de iubire, din cărți, auzise de zgomotul inimii într-o noapte de vară, dar printre atâtea săruturi amare, niciodată, nimic nu se întâmpla. A fost prima dată când a deschis ochii și s-a aventurat în privirea celui de lângă ea. Nici măcar nu vorbeau aceeași limbă. Dar ce mai conta? Look deeper, a fost primul îndemn, ca o taină. Ochii ei mari, căutau, adânciți în ochi străini, săpând în suflete cu lopeți de pofte și mânați de o firavă inocență, aceea de a descoperi. Căuta, mereu, neobosită, cu ochi mari și inocenți, o noapte, aceea noapte din vara ei. A mai privit în mulți ochi de atunci, a căutat multe ascunzișuri de suflete rănite, multe unghere neștiute, a rănit, a iubit, s-a uitat pe ea și i-a uitat pe ei, departe… lumea se desena în contururi grăbite, în chenare de timp cu colțuri albite. A iubit fiecare sărut, fiecare privire, cu aceeași inocență. Frumoasă? Da! Nevinovată? Desigur. Curiozitatea ei a rănit neîncetat suflete colaterale, obosite de eternul bărbat, înfometat. Dar nu acesta era scopul ei. Nici măcar nu avea un scop, doar clipa, era singura ei avere, și uneori aurul picurat pe valurile mării.

Azi… din tot ce viața a desenat pentru ea, au rămas doar îngerii ce se jucau cu steluțe, licărindu-i o lumină jucăușă în privire. Părul e alb, fața brăzdată de chenare de timp, trupul obosit și buzele uscate.

Desculță, pe nisipul fin, lăsând în urmă satul sărac, babele adunate în colțul bisericii, bărbații resemnați, cu priviri aspre, acrite de romul tot mai ieftin… pleca spre un loc, o ultimă haltă, unde bărcile poposesc la înnoptat. O pauză dintre două mări, un răgaz meritat.

El, cu părul deja alb, strâns sub o bandană, cu trupul ars de soare, cu buze arcuite-n zâmbet, o barbă cu stropi de argint din fiecare mare pe care o străbătea, stătea calm, privind-o. Ea, la fel de frumoasă, cu pași hotărâți, unduindu-și șoldurile parcă pe muzica valurilor, cu chipul de copil neînțeles, uitat prin viața asta, cu inocență și speranțe, cu ochii mereu căutând, cu buzele coapte în săruturi pătimașe. Era frumoasă! Era ea!

Au plâns împreună, privindu-se adânc… și marea plângea cu ei. Naufragiați pe insula pustie a timpului, nu mai aveau nimic, nici un vis, nici o mare, nici un țel. Doar o clipă, în care s-au privit adânc…

Uneori, la capătul unei priviri poți descoperi tot ce viața a încercat să-ți deseneze cu linii strâmbe dintr-un vis eșuat. Look deeper… and find me!

19073720_1343021382442675_276718966_n

Fără săruturi în zori

Privea cu ochiul gol întinderea de albastru, soarele ce se culca nepăsător peste un țărm. Gol de iubire, gol de gânduri, plin de gol din privirea lui… ce e de făcut? Cine mă salvează? Tremurul neînfricat al valurilor, zumzetul scoicilor amețite, nisipul fin scurgându-se lin printre urmele de pași, tu, eu… nimeni, doar o întindere întunecată adormind un destin.

Berea e deja caldă, stă scufundată pe jumătate în nisipul înfierbântat. Lumea e doar un interval dintre două secunde. Privirea dinainte și cea de după. Sunetul lent, ca o melodie uitată pe un portativ într-o mansardă… un saxofon, o chitară, ea, cea mai pură formă de nebunie. De ce să îmi pese? Se întreba privind valurile cum se scufundă într-o libertate ștearsă doar de câte un pescăruș singur. Ai observat că uneori pescărușii zboară hai-hui pe cer? Fără țintă și fără companie? Singuri, purtați de briză, de unduiri nemiloase, de zece întâmplări ciudate ce mereu se întâmplă. Ciudat. O mare și o noapte pot fi uneori compania perfectă. O mare și niște gânduri ce zboară pe ici pe colo, un rest de muzică, mai exact două acorduri de saxofon bătrân, și o chitară. Undeva departe, totul poate fi o muzică… și tu, corpul tău, vocea ta, parfumul tău, tot ce ține de universul tău minuscul, o scoică ascunsă într-un ceas din noaptea asta. Și eu, prost ca de obicei. Te-am ascuns în cea mai uitată amintire a mea. În aia ce nu iese din căușul amintirilor doar cu două trei căni zdravene din romul marinarilor. Zorba, și el s-ar minuna. Nu ne știm dar noaptea mea mi te desenează pe țărmul pustiu. Ici-colo, două- trei siluete se zbenguie, probabil goale și excitate de marea cu puterea ei, cu toate cuvintele ei nerostite, și toate razele ei de lună împrăștiate ca un rest de viață inutilă. Eu, te desenez în memorie cu lumini ce se scurg din depărtarea orașului, cu vorbele ce tac mereu în colțul brizei împopoțonate cu vuiete surde… toate bărcile ascultă. Din pânzele lor se nasc povești, din ancore se nasc poezii. Tu, părul tău negru de portugheză, de străină literelor mele, rimelor mele, cântecului meu. Și totuși, atât de aproape unui zgârci numit suflet. De ce te-am cunoscut? Noaptea șterge malul cu praf de nisip și picuri de lacrimi. Eu, tu, lumina ce ne se naște dintr-un strop de soare, prima rază de răsărit. Și primul pescăruș. Ei întotdeauna zboară singuri, ca petalele de bujori ofiliți sau ca zâmbetul tău de femeie de pe malul portughez. Singură. Rămâi cu bine! Ridicăm ancora! Lumea e scurtă și îngustă, doar parfumul tău dăinuie… și sticla de bere scufundată în nisipul înfierbântat. Poveștile se scriu pe malul mării…

 

PS:  îmi închipui muzica asta pe un țărm de mare, ea e portugheză, el spaniol, eu o iau pe cocoașă ”ce naiba de muzici asculți” dar… ups, asta e! pentru că sunt o bipolară, vă dau și ceva vesel, always http://www.catchy.ro/cum-sa-nu-ajuti-o-biata-femeie-la-nevoie/112001… dar fără săruturi în zori

Dor, Doamne, dor!

Calendarul facebook îmi șoptește că azi e ziua dorului. Acuma serios, eu habar nu am cum se sărbătorește în datina străbună ziua dorului! Ce se mănâncă, ce e voie să fac și ce nu, dar, mă gândesc așa, fiind sâmbătă, zi de relax, sar peste munca pe câmp, spălatul la râu, țesutul de covoare și plonjez direct la: închin un pahar de vin în cinstea dorului de… ca să fie totul ca la carte, am aprins și vreo două resturi de lumânări pe care le-am adunat din alte cinci arse pe jumătate. Mă gândesc să pun și o muzică de dor, ceva ce să-mi amintească de alte pahare cu vin și alte lumânări de data asta virgine, pârlite pentru prima dată. Dar renunț la muzica de dor. Și la lumânările virgine. Pentru un moment am impresia că renunț să și respir, doar stau așa cu ochii uitați pe o pată de grăsime de pe masa de sticlă și mă trezesc gândindu-mă că nu mai am soluție de curățat sticla. Gând necurat și impropriu pentru așa o sărbătoare. Până să termin de rostit un Doamne Iartă-mă, îmi dau seama că mi-e cam foame. Aș mânca o slănină cu ceapă roșie și brânză frământată, dar oare e de dulce? Am voie? Nu, mai bine mă abțin. Mai iau o gură de vin, mai zic în șoaptă un Doamne iartă-mă și gata, sunt gata de sărbătorit. Ia să vedem.

Dorul, acel cuvânt uitat de timp sub aripa încețoșată a amintirilor, acea stare de fior al sufletului, acel oftat de gând prins de o aripă de vânt. Dorul. Starea poetică profundă îmi este întreruptă însă de imaginea lui Dorel, cel mai talentat lucrător al clasei muncitoare. Îl văd cu ochii minții cum stă el în pauza de masă, pe un burlan căzut, își întinde ziarul de ieri pe care taie bucățelele de slănină cu briceagul cumpărat din piață de la nea Costel al lui Aioanei, pe trei lei și o bere la pet. Ceapa o sfarmă în pumni și pâinea o rupe bucăți ca pe o scrisoare de adio de la Maricica. Între prima și a doua îmbucătură, se gândește la Maricica, cum dă ea din fund, fudulă nevoie mare. Dorel, mănâncă repede, să uite de dor. Pauza de masă e scurtă și nu-i vreme de Maricica. Oricum, ea e în Spania, poate s-a și măritat. Dorel își strânge ziarul, cojile de ceapă, briceagul de la nea Costel, își adună dorul de Măricica, ghem, și se întoarce la muncă. După prima lopată uită de ea. Și de dor.

Dar cu mine treaba stă altfel. Renunț la slănină, la ceapă, oricum nici brișcă n-am, și mă gândesc la Dorel. Pardon, la dor. De ce mi-e dor:

  • de mine, un mine inocent și senin, cu ochi limpezi și zâmbet șui, de ani, de timpul din ani, de copilărie
  • de voi, de povești nesfârșite, de foc de tabără, de profesorul de pe Donca, de râs, de plâns cu voi
  • de un braț de liliac
  • de un albastru de Vamă
  • de două zile de naștere de pe țărmul Greciei
  • de un birou cu velux
  • de o carte
  • de prima pagină albă
  • de o plimbare lungă pe un drum întins
  • de un miros proaspăt de geacă albă
  • de zăpadă și viscol
  • de cacao cu lapte, o pătură bej și o carte bună
  • de mon amie și de-o bancă din Paris
  • de un zâmbet de bunică și de mustață de bunic
  • de cântările de duminică
  • de un râs colorat de Miș
  • de accent de Tania
  • de gaskă
  • de străzi
  • de dealuri cu țâțe
  • de………….

No amu-i bine, Dorelă? Ți-a trebuit sărbătoare? Cu lumânări ce-ți picură sufletul cu ceară fierbinte?

Azi ai voie să spui: mi-e dor… și-apoi să taci! Că așa-i dorul, o tăcere în care toate cuvintele sunt mici flori de liliac, apar, te parfumează și apoi se retrag în colțul tăcut din anotimpul sufletului tău!

Azi mi-e dor și de ziua de mâine când poate n-o să-mi mai fie așa de dor!

Happy dor day!

ps: și mi-e dor de facebook-ul de pe vremea când nu avea aplicația live și nu primeam notificări cu: Dorel este live acum și stă în ploaie, sau își taie unghiile de la picioare, sau desface o bere la pet, o bea și râgâie sonor… și live!

 

 

 

 

Un loc…

E un loc.

Un loc în care timpul stă uimit, în contemplarea lumii fără timp, aproape infinit

Un loc în care vreau să-ți spun de toate, dar vocea-mi e un dans de crengi uscate

E un loc.

Un loc în care vreau să tac, precum lumina tace-n asfințit

Un loc cum altul nu e pe Pământ, un loc pentru poem și necuvânt.

Aș vrea să uit…

De toate grijile de lume tulburată, de toate clipele demult, de altădată

Să uit de tine cum zâmbeai vioi, din așternuturi șifonate peste noi

Să uit de zilele cu buze sărutând, de marea ce din val își făcea cânt

Să stau așa, un alb fără-amintiri, pe-o bancă scrijelită cu iubiri

Să-mi las tot roiul de trăiri într-o suflare și să mă-mbăt cu briza dintr-o mare

Un loc. Un loc în care ești, o creangă ruptă din copacul cu povești

Un loc în care-n floare ești parfum, și în visare, îmi ești sens și drum

Dar locul este gol acum, doar crengi uscate, două lalele-n vânt, ce leneș bate

O vrabie stingheră de pustiu, e doar un loc, nu-i nici un suflet viu!

 

Am fost în Cardiff, Țara Galilor. Un oraș foarte liniștit, destul de mic pentru o capitală, dar nu m-a deranjat deloc. Într-un colț de parc, era o doamnă ce hrănea un câine. Lângă ea un porumbel se uita, neavând curaj să se înfrupte din hrana câinelui. O grădină împrejmuită aparținând catedralei mi-a atras atenția. Nu pentru lalele ei, nici pentru mormântul din mijloc, ci pentru un ciot de copac ce părea că e acolo de-o veșnicie și pentru un alt copac uscat care parcă a obosit de atâta veșnicie. Și era o liniște acolo, pentru o clipă nu exista nimic și nimeni. Până când câinele a mârâit nervos, probabil la porumbelul pofticios, am avut impresia că nu mai există nimic în lume, doar o simplă veșnicie de care ne mai săturăm și noi și copacii.

18360971_1306085522802928_1032995369_n

Cardiff silence

 

ps: dar nu te întrista, mai e un loc, vesel, plin de povești cu haz… citește-mă pe catchy.ro