Cruz…

  • Tu înțelegi cum tremură corzile unei chitări, sau un saxofon sau clapele unui pian, sau nu?! O muzicuță? Înțelegi? O muzicuță teribilă ca un țânțar minuscul cu sunete blânde și mușcătură dulce, armonioasă? Știi?
  • Nu.

El, înfierbântat de o pasiune, pasiunea pentru muzică, pentru blues, pentru jazz, pentru pian și chitară și pentru toate instrumentele, chiar și ukulele, da, mai ales pentru ukulele. Cânta la ukulele, așa a cunoscut-o. Era ukulelist într-o trupă de non ukuleliști. Adică, până să vină el nimeni n-avea habar de acel instrument. Cruz umbla hai-hui pe mări, pe diverse vase de croazieră. Era harnic, mereu știa să dea o mână de ajutor, se făcea ușor indispensabil și plăcut. Seara cânta la ukulele pe puntea vasului. Când toată lumea adormea, el, își punea o cană de rom, căci avea cana lui de metal, cu toartă, în ea își bea cafeaua și tot în ea turna licoarea mieroasă de culoarea chihlimbarului și cânta, ore întregi. Îi plăcea să stea singur pe punte, să privească cerul, să respire aerul sărat și iute, să simtă vântul cum îi ține companie…. cânta încet, melodii lente, acorduri care de multe ori se pierdeau în zgomotul valurilor ce se loveau de pereții vasului, spărgându-se în stropi mici și reci. Da, simțea lama tăioasă și rece a mării, argintul lucios ca un viscol cu pulberi mici de singurătate. Iubea această singurătate, se simțea în siguranță, era el. Cânta cu sete, acord după acord, sunet după sunet și de cele mai multe ori gând după gând. În cele mai multe nopți două mărgele de lacrimi îi stăteau pitite la colțurile ochilor, ca doi spectatori ai unui singur act dintr-o mascaradă târzie.

Ea, traversa Atlanticul cu același vas. Singură. Anul sabatic. Anul în care nu căuta nimic. Deobicei, în anul sabatic te cauți pe tine, cauți un adevăr undeva ascuns în tine dar acoperit de rutina zilnică și de toate cerințele societății. În schimb ea, nu. Ea nu căuta nimic, nici măcar să se regăsească nu își dorea. Nu era tocmai convinsă că s-a pierdut. A pierdut tot în schimb. Soț, copil, casă, fericire. Un accident stupid. De bicicletă. Da. Erau amândoi pe bicicletă, celălalt, era distrat, nu i-a observat. Avea mașină nouă, cu mulți cai. De-ăia răi. Ea a stat doi ani la balamuc. A slăbit zece kilograme și ochii i s-au ascuns sub genele lungi ca în niște caverne de doliu nesfârșit. Lumea s-a sfârșit, și-a zis. Să înceapă marea. Nu o dată s-a gândit în nopțile reci, privind valurile învolburate să se arunce de pe punte, să se scufunde în nimicul infinit. Dar nu a avut curaj. Până la urmă e rece, și vânt.

În noaptea aceea era chiar veselă. Se mai întâmpla să fie veselă, dar simțea o oarecare vină, ea nu mai avea voie să râdă, să glumească, să se bucure. Viața ar condamna-o. Până la urmă și-a pierdut soțul și copilul. Gura ei nu mai avea voie să formeze curba unui zâmbet, doar paranteza închisă de doliu și de tristețe. Totuși, uneori făcea câte o aroganță și dansa singură, și râdea cât putea cu ochii și cu gura și cu sufletul obosit de plâns. Apoi, adormea, tot în lacrimi. În noaptea aceea, pe când dansa așa singură, Cruz a văzut-o și a cântat mai cu sete și cu sârg. Ea dansa.

La final, ochii li s-au întâlnit, iar ea rușinată a fugit în cabina ei ca într-o cochilie în care se simțea în siguranță. Nu a mai văzut-o. Sau poate că da, dar doar așa pe furiș, în timp ce făcea alte zeci de treburi utile.

Acuma, cânta în trupa asta de blues-jazz din orăselul de pe malul mării. L-au descoperit băieții într-o noapte, pe când cânta singur pe punte. I-au oferit aceiași bani ca să cânte cu ei în trupă. Cruz era fericit, îi plăcea să cânte la ukulele. Într-o seară, pe când au terminat de cântat și se delecta cu un rom la bar, ea a venit, și-a tras un scaun lângă el și l-a întrebat zâmbind: Tot rom? i se părea cunoscută, dar până la primul dans nu a știut de unde.

  • Dansezi ca un fluture, știi?
  • Da. Și tu cânți ca un greiere.

Era frumoasă, tristă dar frumoasă. Au rămas împreună. Ea neînțelegându-i muzica, el neînțelegându-i dansul. Era ceva la mijloc ca un val furios, ca o întrerupere de ritm, între muzica lui și dansul ei, un val ce se izbește mereu de peretele prezentului lor împreună. Dar plăcut. Cu picături de argint reci și iuți, cu o muzicuță ce tremură ca o plasă de pescari pe luciul liniștit al unei mări.

  • Tu înțelegi corzile astea cum șoptesc ceva ce eu nu am curaj să-ți șoptesc?
  • Nu.

Zâmbea. Cu ochii de data asta. Nu de teorii avea nevoie acum. Un sărut a închis paranteza.

Greu. Foarte greu, s-a dezlipit de ukulele și și-a lipit muzica de pielea ei arsă de soare. Alte acorduri s-au spart în apus, acordurile unei nepotriviri mult prea dulci… acordurile iubirilor ce nu se povestesc doar cu un blues pe buza unei mări liniștite…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s