Luna… o iubire mută

Luna era cea mai frumoasă fată pe care am cunoscut-o când m-am hotărât să mă mut pe malul mării. Un păr superb, negru, îi încadra perfect fața cu buze roșii și un nas obraznic ce parcă încerca să aibă propria lui filozofie. Ochii erau mari și alungiți spre colțurile exterioare, cu o aluniță ce părea să fie parte dintr-un machiaj profesional. Luna nu vorbea. Niște probleme mai vechi la corzile vocale au dus la pierderea vocii. Scotea doar câteva sunete sparte, în special când se bucura sau când făcea dragoste. Așa mi-au povestit oamenii din sătucul aflat pe malul mării. Toți o cunoșteau pe Luna. Unii, mai ales bărbații, dar și femeile, o urmăreau dimineața cum înoată. În fiecare dimineață înota goală, pe partea ascunsă a țărmului, lângă golfuleț. Ea credea că acolo nu o vede nimeni. Înota mult, câte o oră, două, neobosită. Apoi se așeza pe o stâncă la soare. La șapte dimineața, când ieșea ea pe plajă, erau numai pescărușii și bărcile de pescari ce se întorceau din larg. Deobicei, ei se duceau în partea opusă a țărmului, lângă doc, acolo unde era și cherhanaua. Își luau micul dejun, cu mult rom, tranșau peștii mari, puneau scoicile, rapanele și calamarii la uscat, pe plasele întinse ca niște perdele cu găuri prin care se zăresc stropi de albastru din larg, bârfeau, făceau glume. Acolo, în partea mai agitată era forfotă, era veselie, erau cafenelele, veneau turiștii. Luna nu se prea aventura încolo. Ei îi plăcea liniștea, clipocitul apei la mal, sunetul acela spart de scoică ce se lovește de stânci, poeziile neterminate ale pescărușilor… îi plăcea să simtă soarele cum mușcă cu dinții de foc din pielea ei, cum șterge suprafața apei cu dungi de lumină ca niște lance portocalii, cum stâncile ard și nisipul uscat de pe tălpile ei își ia încet zborul pe câte o petală de vânt. Să simtă briza cum i se încolăcește prin păr, cum buzele i se usucă și pielea i se zburlește ca un fior de curent ce pare să o pătrundă prin porii ei răsfățați de căldură. Așa era dimineața perfectă pentru Luna. Știa că ziua se va desfășura într-o agitație și gălăgie continuă, avea nevoie de liniștea aceasta. Luna lucra la cafeneaua de lângă cherhana. Începea la 12 și uneori termina tot la 12. Muncea mult. Era singură, dar visa să plece în lume. Să se mute într-un oraș mare și să încerce o ultimă operație care ar fi putut să-i redea glasul. Purta mereu cu ea un carnețel și un creion. Trebuia să noteze tot, uneori și când voia să facă sex cu băiatul de la cafenea. Trebuia să noteze pe carnețel și să-i arate: vreau să mă iubești acum. Deobicei așa-i scria, el știa atunci că trebuie să o ducă în camera micuță din spate. Erau foarte buni prieteni dar nu iubiți. Luna nu a iubit cu adevărat niciodată. Avea senzația că iubirea nu i se cuvenea, că iubirea trebuia exprimată, recitată ca pe o poezie, sau cântată ca pe un blues la ceas de seară. Ea nu avea glas pentru toate acestea. Se mulțumea cu partidele de sex, cu munca ei și cu orele de dimineață. Seara, după servici, scria. Scria tot ce ar fi vrut să vorbească peste zi, toate urlete ei sau toate sunetele-i gâtuite undeva în adâncul sufletului. Scria cu sete, cu ură, cu nerv. Umplea caiete după caiete, file după file.

Am întâlnit-o după douăzeci de ani. Părul nu îi mai era chiar așa de negru, mici riduri i-au apărut pe la colțurile ochilor. Era la fel de frumoasă, doar că timpul a atins-o ușor cu trecerea lui, marcându-și pașii peste trupul ei zvelt. Nu mai avea douăzeci de ani, avea patruzeci. Locuia la Paris, într-o căsuță superbă în arondismentul 14 pe malul stâng al Senei. Publicase trei romane, printre care cel mai mare succes l-a avut primul: Vocea mării. A făcut aceea operație, la Paris. Unul dintre cei mai talentați doctori din lume a acceptat să facă intervenția. A fost un succes. Luna și-a recăpătat glasul, cu condiția să facă pauze de câteva zile în fiecare lună. Atunci nu iese din casă, doar scrie. Asta de obicei se întâmplă în ultimele cinci zile ale lunii. Am ținut să o vizitez în celelalte zile, să-i aud glasul. Aveam emoții. O știam demult, dar glasul ei am să-l aud prima oară.

M-a primit cu lacrimi în ochi. Primele cuvinte pe care le-a rostit când m-a văzut au fost: ”de când te aștept!” avea o voce plăcută, ușor răgușită și cu o tonalitate scăzută. Nu vorbea tare, vorbea parcă în șoaptă. S-a scuzat, așa i-a recomandat medicul, să vorbească în șoaptă, să nu urle, să nu strige.

  • Ți-am citit cărțile, sunt foarte bune! Am citit și Vocea mării.

Am văzut-o cum se înroșește, se fâstâcește și zâmbește timidă, plecând ochii în pământ.

  • Atunci înseamnă că ai aflat!
  • De ce nu mi-ai scris niciodată pe carnețelul tău?
  • Pentru că riscam să te pierd ca prieten, riscam să nu mai am chiar pe nimeni, și pentru că iubirea e o poezie pe care trebuie să o reciți, cu glas, cu șoapte, cu articulații și gemete blânde. Eu nu aveam atunci acest glas. Acum, e prea târziu.

Am plecat cu sufletul cât un ghem, îmi venea să urlu cât pentru toată tăcerea ei. De ce? De ce? De ce? dar am tăcut și am plâns pe o bancă, privind Sena cum se unduiește peste un oraș întreg. Priveam trecătorii. Unii râd, alții sunt amărâți, unii tac, alții strigă și sunt gălăgioși. Fiecare își duce destinul cum poate… ți-aș fi scris poezia pe piele, aș fi tăcut cu tine, m-aș fi mulțumit cu muțenia clipelor noastre împreună, te-aș fi iubit… acum e prea târziu. Nu mai sunt băiatul de la cafenea. Doar marea a rămas la fel, tăcută și misterioasă, albastră și plină de povești.

Unele povești rămân ascunse într-o scoică…

13533288_969779616454749_2921709555464224507_n

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s