Luna… o iubire mută

Luna era cea mai frumoasă fată pe care am cunoscut-o când m-am hotărât să mă mut pe malul mării. Un păr superb, negru, îi încadra perfect fața cu buze roșii și un nas obraznic ce parcă încerca să aibă propria lui filozofie. Ochii erau mari și alungiți spre colțurile exterioare, cu o aluniță ce părea să fie parte dintr-un machiaj profesional. Luna nu vorbea. Niște probleme mai vechi la corzile vocale au dus la pierderea vocii. Scotea doar câteva sunete sparte, în special când se bucura sau când făcea dragoste. Așa mi-au povestit oamenii din sătucul aflat pe malul mării. Toți o cunoșteau pe Luna. Unii, mai ales bărbații, dar și femeile, o urmăreau dimineața cum înoată. În fiecare dimineață înota goală, pe partea ascunsă a țărmului, lângă golfuleț. Ea credea că acolo nu o vede nimeni. Înota mult, câte o oră, două, neobosită. Apoi se așeza pe o stâncă la soare. La șapte dimineața, când ieșea ea pe plajă, erau numai pescărușii și bărcile de pescari ce se întorceau din larg. Deobicei, ei se duceau în partea opusă a țărmului, lângă doc, acolo unde era și cherhanaua. Își luau micul dejun, cu mult rom, tranșau peștii mari, puneau scoicile, rapanele și calamarii la uscat, pe plasele întinse ca niște perdele cu găuri prin care se zăresc stropi de albastru din larg, bârfeau, făceau glume. Acolo, în partea mai agitată era forfotă, era veselie, erau cafenelele, veneau turiștii. Luna nu se prea aventura încolo. Ei îi plăcea liniștea, clipocitul apei la mal, sunetul acela spart de scoică ce se lovește de stânci, poeziile neterminate ale pescărușilor… îi plăcea să simtă soarele cum mușcă cu dinții de foc din pielea ei, cum șterge suprafața apei cu dungi de lumină ca niște lance portocalii, cum stâncile ard și nisipul uscat de pe tălpile ei își ia încet zborul pe câte o petală de vânt. Să simtă briza cum i se încolăcește prin păr, cum buzele i se usucă și pielea i se zburlește ca un fior de curent ce pare să o pătrundă prin porii ei răsfățați de căldură. Așa era dimineața perfectă pentru Luna. Știa că ziua se va desfășura într-o agitație și gălăgie continuă, avea nevoie de liniștea aceasta. Luna lucra la cafeneaua de lângă cherhana. Începea la 12 și uneori termina tot la 12. Muncea mult. Era singură, dar visa să plece în lume. Să se mute într-un oraș mare și să încerce o ultimă operație care ar fi putut să-i redea glasul. Purta mereu cu ea un carnețel și un creion. Trebuia să noteze tot, uneori și când voia să facă sex cu băiatul de la cafenea. Trebuia să noteze pe carnețel și să-i arate: vreau să mă iubești acum. Deobicei așa-i scria, el știa atunci că trebuie să o ducă în camera micuță din spate. Erau foarte buni prieteni dar nu iubiți. Luna nu a iubit cu adevărat niciodată. Avea senzația că iubirea nu i se cuvenea, că iubirea trebuia exprimată, recitată ca pe o poezie, sau cântată ca pe un blues la ceas de seară. Ea nu avea glas pentru toate acestea. Se mulțumea cu partidele de sex, cu munca ei și cu orele de dimineață. Seara, după servici, scria. Scria tot ce ar fi vrut să vorbească peste zi, toate urlete ei sau toate sunetele-i gâtuite undeva în adâncul sufletului. Scria cu sete, cu ură, cu nerv. Umplea caiete după caiete, file după file.

Am întâlnit-o după douăzeci de ani. Părul nu îi mai era chiar așa de negru, mici riduri i-au apărut pe la colțurile ochilor. Era la fel de frumoasă, doar că timpul a atins-o ușor cu trecerea lui, marcându-și pașii peste trupul ei zvelt. Nu mai avea douăzeci de ani, avea patruzeci. Locuia la Paris, într-o căsuță superbă în arondismentul 14 pe malul stâng al Senei. Publicase trei romane, printre care cel mai mare succes l-a avut primul: Vocea mării. A făcut aceea operație, la Paris. Unul dintre cei mai talentați doctori din lume a acceptat să facă intervenția. A fost un succes. Luna și-a recăpătat glasul, cu condiția să facă pauze de câteva zile în fiecare lună. Atunci nu iese din casă, doar scrie. Asta de obicei se întâmplă în ultimele cinci zile ale lunii. Am ținut să o vizitez în celelalte zile, să-i aud glasul. Aveam emoții. O știam demult, dar glasul ei am să-l aud prima oară.

M-a primit cu lacrimi în ochi. Primele cuvinte pe care le-a rostit când m-a văzut au fost: ”de când te aștept!” avea o voce plăcută, ușor răgușită și cu o tonalitate scăzută. Nu vorbea tare, vorbea parcă în șoaptă. S-a scuzat, așa i-a recomandat medicul, să vorbească în șoaptă, să nu urle, să nu strige.

  • Ți-am citit cărțile, sunt foarte bune! Am citit și Vocea mării.

Am văzut-o cum se înroșește, se fâstâcește și zâmbește timidă, plecând ochii în pământ.

  • Atunci înseamnă că ai aflat!
  • De ce nu mi-ai scris niciodată pe carnețelul tău?
  • Pentru că riscam să te pierd ca prieten, riscam să nu mai am chiar pe nimeni, și pentru că iubirea e o poezie pe care trebuie să o reciți, cu glas, cu șoapte, cu articulații și gemete blânde. Eu nu aveam atunci acest glas. Acum, e prea târziu.

Am plecat cu sufletul cât un ghem, îmi venea să urlu cât pentru toată tăcerea ei. De ce? De ce? De ce? dar am tăcut și am plâns pe o bancă, privind Sena cum se unduiește peste un oraș întreg. Priveam trecătorii. Unii râd, alții sunt amărâți, unii tac, alții strigă și sunt gălăgioși. Fiecare își duce destinul cum poate… ți-aș fi scris poezia pe piele, aș fi tăcut cu tine, m-aș fi mulțumit cu muțenia clipelor noastre împreună, te-aș fi iubit… acum e prea târziu. Nu mai sunt băiatul de la cafenea. Doar marea a rămas la fel, tăcută și misterioasă, albastră și plină de povești.

Unele povești rămân ascunse într-o scoică…

13533288_969779616454749_2921709555464224507_n

Coffee Blues

Dimineața e un fir de lumină ce-i intră în ochi. O geană ce tremură și se lasă sedusă. Patul moale cu așternut parfumat, ca un nor pe care stă o prințesă obosită de atâta măturat. Că și prințesele fac mizerie, și lor le cad bucăți de timp din gură și ele mușcă cu poftă din checul însiropat al vieții. Ce naiba? Și ele mătură cu mânecile suflecate și cu capul plecat. Se întinde moțăind, gândindu-se la o cafea aburindă, cu spumă de lapte și puțin rom. Nu, azi nu are nimic de făcut. Și-a măturat și ultimul gând cu el. E liberă. Singură, dar liberă.

Undeva, el, privește cum noaptea alunecă molcomă printre clădiri. Fumează și soarbe din cafea. O cană pe care scrie cu litere lăbărțate: my hero… odată, mai demult a fost eroul cuiva. Acuma, e doar un biet om ce-și bea cafeaua și privește cum nopțile se rulează ca niște vălătuci de timp oxidat. Minute coclite dintr-un ceas ce ronțăie în neștire. Se gândește că dacă stă așa nemișcat timpul îl va ronțăi și pe el, ca pe o bucată de șoric ars.

Deasupra lor, cerul se așterne cuminte, ca un cearșaf ce stă mereu să cadă, dar nu cade. E prins în pioneze de stele. Luna se rostogolește ca un balon de heliu, dacă ar putea vorbi ar avea un glas ciudat. Glasul acela ce rostește ”te iubesc-ul” pentru prima oară. Gâtuit și tremurat, cu literele alungite ca niște lăcuste ce pășesc cu teamă și nesiguranță pe luciul unui lac. Ceva trepidează, o vibrație, o bucată de mătasă uitată pe sfoară la uscat, o taină ce numai după rostire se arată. În ochii celuilalt, bineînțeles.

Așa a fost și când el a rostit prima dată: nu pot trăi fără tine. A sunat strâmb, ca un trombon stricat, taman, s-a mai și înecat și a înghițit ultima parte, ieșind ceva de genul: nu pot trăi… ceea ce nu era pe deplin fals, doar că ea a continuat să își lingă lingurița și nu a băgat de seamă. După rostire nu s-a întâmplat nimic. Și-au băut în liniște cafelele, apoi el a plecat. Ea a mai ascultat o melodie, două, a pictat un unicorn pe un șervețel șifonat și s-a culcat. Somnul șterge urmele de gând, șiroaie de lacrimi uscându-se instantaneu. Timpul se scurge sacadat.

Acum, dimineața e perfectă pentru a uita. Lumina cade blând pe ceașca cu urme de ruj. Cafeaua s-a uscat și a căpătat un relief ciudat. Munți și câmpii și case cu geamuri crăpate. La un geam din acela stă el. Într-un alt timp, undeva într-un oraș îndepărtat. Privește cum noaptea formează vălătuci de ceață rostogolindu-se printre clădiri. E trist. Că nu poate uita. Ar vrea să o șteargă ca pe o urmă de ruj de pe cana preferată. Ar vrea să rostească din nou, răspicat, toate cuvintele pe care le ține în cutia de amintiri din postav. Cerul se varsă cu lună și stele peste chipul lui. Zâmbește. Pare că îi zâmbește cuiva. În geamul crăpat își vede chipul peste care cad blând aripi din zorile ce se ivesc. Undeva, ea tocmai s-a sculat. O știe cum toarce blândă cu trupu-i leneș în așternuturile albe. O vede cum se luptă cu lumina ce-i sparge linia genelor, o simte caldă cu firicele de transpirație ca niște mărgeluțe de sticlă și vise.

  • Vrei o cafea?

Răspunsul nu vine, doar un mormăit somnoros, ce întotdeauna înseamnă da.

Clipele mele cu ea… dacă timpul s-ar putea desface ca un sul de mohair, mi-aș dori să ajung la capătul dinaintea derulării tale peste viața mea. Să retrăiesc, să te retrăiesc.

Ea, își amintea cum din toate diminețile, mirosul lui de cafea și tutun i-au pătruns sub piele și-n așternuturi, lăsându-i un iz de poveste fără final… ea, ar fi vrut să se trezească mereu în brațele lui, să îl ea cu ea pe un nor, să-l transforme în prinț, să-i dea un regat de gânduri umile. Apoi, ceasul sună și macină timp. Undeva, alți doi, își rostesc vreo minciună.

  • Vrei o cafea?

Undeva, o ea spune da… altundeva, nu e nimeni să spună. Sau mai știi? Poate nimeni nu vrea…

și povestea se termină undeva…

 

 

 

O familie zurlie

E sâmbătă seara, sunt frântă dar în sfârșit m-am așezat la scris. E vară, încă lumină afară, soarele se culcă pe după case. Miroase a tei amestecat cu răsaduri de roșii proaspăt udate și carne arsă pe grătar de la vecini. Stau pe terasă, cu un pahar de vin și încerc să îmi pun toate amintirile și gândurile în cutiuțele mele, să le aranjez ordonat și să le las pentru când nu voi mai avea amintiri de așezat în cutiuțe. Va veni vremea să scot câte una, să o deschid, să las să iasă tiptil, tiptil câte un gând, o culoare, un parfum, să le zâmbesc și să mă mulțumesc că sunt ale mele.

Dar, după săptămâna care tocmai se încheie aș putea să spun că mai am multe de stocat. A fost o săptămână cu evenimente de tot felul. În special plăcute, unele pe care le-am învelit într-un staniol optimist, altele în hârtie creponată cu picățele de bucurie, unele sunt legate cu funde mari din mătase și organza sau cu sfoară de legat borcanele de zacuscă din cămara bunicii. Dar toate mi-s dragi!

Acum să-ți spun… Nu suntem o familie tocmai aliniată la standardele normale. Soțul meu are fluturii lui cu muzica, concerte, festivaluri, colecții, viniluri, etc. fiul meu e cu lioca, face vloguri, pozează, editează, mă așează să stau așa și apoi invers, fiica mea, aoleu, râzi cu lacrimi, numai să nu pici pe gura ei, iar eu… no bine, ce mai! O familie de zăpăciți.

  • Paul, îmi faci niște poze îmbrăcată în ie? Că e ziua bluzei românești și vreau și eu o poză faină.
  • Da! Cum să nu, îți fac!

Și începem: stai acolo, eu nu că stau aici, stai acolo nu vezi că-s cu soarele în față, ia mâna, nuuu, mâna stă așa, mami, ce poză e aia cu mâna așa, miroase floarea, dar mă pătez cu polen, miroase naibii floarea aia odată, bine, pute dacă vrei să știi, nu vreau să știu, păcat că pute fain! Cam două ore ne-am jucat așa. Câinele a amețit. Apoi: Paul, editează pozele că îmi trebuie până după-masă, nu pot acuma, îmi cos ciorapii. Ok, mai încolo? Mai încolo îmi rod unghia de la inelar, că am oră de ros unghia de la inelar. Paul, îmi trebuie pozele! Asta e, cu fotografii trebuie să ai răbdare. Ok! deci, canci poze!

Apoi, Paul și-a lansat vlogul și mi-am propus să mă răzbun. I-am scris o scrisoare pe care s-o citească în direct (defapt asta a fost ideea lui, să o citească în direct să i se vadă reacția) m-am răzbunat, am scris de unghii, de ciorapi, de Disneyland.

În tot acest timp a fost ziua soțului meu! M-a dus la un concert în Londra, doar că a greșit locația, așteptam taman în celălalt capăt al orașului. Traversează Londra, parchează și prinde vreo două piese din capăt de concert, că na! A trebuit să intervin la mister Univers, să îl rog măcar să bage o trupă de încălzire, dar mister Univers a rezolvat în cel mai fain mod: au început cu o oră mai târziu concertul. Adică, am ajuns, ne-am așezat comod și gata, începem, ca și cum pe noi ne așteptau. Super!

Aaa, și între timp fiica mea a luat bacalaureatul cu medie foarte bună dar a hotărât să depună contestație că na, vrea ea 9, nu 8,80 și nu numai că vrea, dar e convinsă că merită. Asta după ce în iarnă plângea de rupea locul că ea nu va lua bac-ul.  Ok! Go girl, ce pot să spun?

Deci, ăștia suntem! Nici câinele nu e chiar cu toate acasă că nu ne lasă să ne pupăm în fața lui, mârâie și latră și e în gardă la fiecare tandrețe dintre noi. Acuma, bașca, mai avem și o familie de arici, cu pui, care ne vizitează în fiecare seară. Dar, în rest, lumea e frumoasă, vara e superbă, noi suntem zurli și tot ce îmi doresc e să rămânem mereu așa.

Au venit și pozele lui Paul, și ai mai jos și vlogul lui, poți să-l încurajezi cu un like, coment, share sau subscribe… și dacă nu te-am plictisit destul o să o mai fac și în continuare!

În rest probleme n-avem 🙂

Vlogul lui Paul

pozele făcute de Paul

19894107_1372393949505418_978438418_n19883739_1372393959505417_803183986_n

19964761_1372393942838752_1664669510_n

 

19848986_1372393986172081_1051582809_n

19964833_1372393979505415_556791085_n

19883445_1372394026172077_323843777_n19904653_1372394006172079_2009174844_n

 

 

 

 

 

Aplauzele mele Paul 🙂

La final, dar nu în ultimul rând, s-a mai întâmplat să dau și peste frumosul proiect Catchy.ro, cel al femeilor fără vârstă, femei frumoase cu fiice și fii, care, deși au trecut de prima tinerețe emană vitalitate, optimism, curaj și frumusețe:

aici ai linkul și poza mea cu Bianca

19866463_1371061599638653_1130389921_n

ps: cam asta a fost săptămâna mea, asta e familia mea zurli și până când îmi vine mintea la cap, stau în mâini și îți doresc o viață zurlie cu mult zâmbet!