Fără săruturi în zori

Privea cu ochiul gol întinderea de albastru, soarele ce se culca nepăsător peste un țărm. Gol de iubire, gol de gânduri, plin de gol din privirea lui… ce e de făcut? Cine mă salvează? Tremurul neînfricat al valurilor, zumzetul scoicilor amețite, nisipul fin scurgându-se lin printre urmele de pași, tu, eu… nimeni, doar o întindere întunecată adormind un destin.

Berea e deja caldă, stă scufundată pe jumătate în nisipul înfierbântat. Lumea e doar un interval dintre două secunde. Privirea dinainte și cea de după. Sunetul lent, ca o melodie uitată pe un portativ într-o mansardă… un saxofon, o chitară, ea, cea mai pură formă de nebunie. De ce să îmi pese? Se întreba privind valurile cum se scufundă într-o libertate ștearsă doar de câte un pescăruș singur. Ai observat că uneori pescărușii zboară hai-hui pe cer? Fără țintă și fără companie? Singuri, purtați de briză, de unduiri nemiloase, de zece întâmplări ciudate ce mereu se întâmplă. Ciudat. O mare și o noapte pot fi uneori compania perfectă. O mare și niște gânduri ce zboară pe ici pe colo, un rest de muzică, mai exact două acorduri de saxofon bătrân, și o chitară. Undeva departe, totul poate fi o muzică… și tu, corpul tău, vocea ta, parfumul tău, tot ce ține de universul tău minuscul, o scoică ascunsă într-un ceas din noaptea asta. Și eu, prost ca de obicei. Te-am ascuns în cea mai uitată amintire a mea. În aia ce nu iese din căușul amintirilor doar cu două trei căni zdravene din romul marinarilor. Zorba, și el s-ar minuna. Nu ne știm dar noaptea mea mi te desenează pe țărmul pustiu. Ici-colo, două- trei siluete se zbenguie, probabil goale și excitate de marea cu puterea ei, cu toate cuvintele ei nerostite, și toate razele ei de lună împrăștiate ca un rest de viață inutilă. Eu, te desenez în memorie cu lumini ce se scurg din depărtarea orașului, cu vorbele ce tac mereu în colțul brizei împopoțonate cu vuiete surde… toate bărcile ascultă. Din pânzele lor se nasc povești, din ancore se nasc poezii. Tu, părul tău negru de portugheză, de străină literelor mele, rimelor mele, cântecului meu. Și totuși, atât de aproape unui zgârci numit suflet. De ce te-am cunoscut? Noaptea șterge malul cu praf de nisip și picuri de lacrimi. Eu, tu, lumina ce ne se naște dintr-un strop de soare, prima rază de răsărit. Și primul pescăruș. Ei întotdeauna zboară singuri, ca petalele de bujori ofiliți sau ca zâmbetul tău de femeie de pe malul portughez. Singură. Rămâi cu bine! Ridicăm ancora! Lumea e scurtă și îngustă, doar parfumul tău dăinuie… și sticla de bere scufundată în nisipul înfierbântat. Poveștile se scriu pe malul mării…

 

PS:  îmi închipui muzica asta pe un țărm de mare, ea e portugheză, el spaniol, eu o iau pe cocoașă ”ce naiba de muzici asculți” dar… ups, asta e! pentru că sunt o bipolară, vă dau și ceva vesel, always http://www.catchy.ro/cum-sa-nu-ajuti-o-biata-femeie-la-nevoie/112001… dar fără săruturi în zori

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s