Dor, Doamne, dor!

Calendarul facebook îmi șoptește că azi e ziua dorului. Acuma serios, eu habar nu am cum se sărbătorește în datina străbună ziua dorului! Ce se mănâncă, ce e voie să fac și ce nu, dar, mă gândesc așa, fiind sâmbătă, zi de relax, sar peste munca pe câmp, spălatul la râu, țesutul de covoare și plonjez direct la: închin un pahar de vin în cinstea dorului de… ca să fie totul ca la carte, am aprins și vreo două resturi de lumânări pe care le-am adunat din alte cinci arse pe jumătate. Mă gândesc să pun și o muzică de dor, ceva ce să-mi amintească de alte pahare cu vin și alte lumânări de data asta virgine, pârlite pentru prima dată. Dar renunț la muzica de dor. Și la lumânările virgine. Pentru un moment am impresia că renunț să și respir, doar stau așa cu ochii uitați pe o pată de grăsime de pe masa de sticlă și mă trezesc gândindu-mă că nu mai am soluție de curățat sticla. Gând necurat și impropriu pentru așa o sărbătoare. Până să termin de rostit un Doamne Iartă-mă, îmi dau seama că mi-e cam foame. Aș mânca o slănină cu ceapă roșie și brânză frământată, dar oare e de dulce? Am voie? Nu, mai bine mă abțin. Mai iau o gură de vin, mai zic în șoaptă un Doamne iartă-mă și gata, sunt gata de sărbătorit. Ia să vedem.

Dorul, acel cuvânt uitat de timp sub aripa încețoșată a amintirilor, acea stare de fior al sufletului, acel oftat de gând prins de o aripă de vânt. Dorul. Starea poetică profundă îmi este întreruptă însă de imaginea lui Dorel, cel mai talentat lucrător al clasei muncitoare. Îl văd cu ochii minții cum stă el în pauza de masă, pe un burlan căzut, își întinde ziarul de ieri pe care taie bucățelele de slănină cu briceagul cumpărat din piață de la nea Costel al lui Aioanei, pe trei lei și o bere la pet. Ceapa o sfarmă în pumni și pâinea o rupe bucăți ca pe o scrisoare de adio de la Maricica. Între prima și a doua îmbucătură, se gândește la Maricica, cum dă ea din fund, fudulă nevoie mare. Dorel, mănâncă repede, să uite de dor. Pauza de masă e scurtă și nu-i vreme de Maricica. Oricum, ea e în Spania, poate s-a și măritat. Dorel își strânge ziarul, cojile de ceapă, briceagul de la nea Costel, își adună dorul de Măricica, ghem, și se întoarce la muncă. După prima lopată uită de ea. Și de dor.

Dar cu mine treaba stă altfel. Renunț la slănină, la ceapă, oricum nici brișcă n-am, și mă gândesc la Dorel. Pardon, la dor. De ce mi-e dor:

  • de mine, un mine inocent și senin, cu ochi limpezi și zâmbet șui, de ani, de timpul din ani, de copilărie
  • de voi, de povești nesfârșite, de foc de tabără, de profesorul de pe Donca, de râs, de plâns cu voi
  • de un braț de liliac
  • de un albastru de Vamă
  • de două zile de naștere de pe țărmul Greciei
  • de un birou cu velux
  • de o carte
  • de prima pagină albă
  • de o plimbare lungă pe un drum întins
  • de un miros proaspăt de geacă albă
  • de zăpadă și viscol
  • de cacao cu lapte, o pătură bej și o carte bună
  • de mon amie și de-o bancă din Paris
  • de un zâmbet de bunică și de mustață de bunic
  • de cântările de duminică
  • de un râs colorat de Miș
  • de accent de Tania
  • de gaskă
  • de străzi
  • de dealuri cu țâțe
  • de………….

No amu-i bine, Dorelă? Ți-a trebuit sărbătoare? Cu lumânări ce-ți picură sufletul cu ceară fierbinte?

Azi ai voie să spui: mi-e dor… și-apoi să taci! Că așa-i dorul, o tăcere în care toate cuvintele sunt mici flori de liliac, apar, te parfumează și apoi se retrag în colțul tăcut din anotimpul sufletului tău!

Azi mi-e dor și de ziua de mâine când poate n-o să-mi mai fie așa de dor!

Happy dor day!

ps: și mi-e dor de facebook-ul de pe vremea când nu avea aplicația live și nu primeam notificări cu: Dorel este live acum și stă în ploaie, sau își taie unghiile de la picioare, sau desface o bere la pet, o bea și râgâie sonor… și live!

 

 

 

 

Anunțuri

Un loc…

E un loc.

Un loc în care timpul stă uimit, în contemplarea lumii fără timp, aproape infinit

Un loc în care vreau să-ți spun de toate, dar vocea-mi e un dans de crengi uscate

E un loc.

Un loc în care vreau să tac, precum lumina tace-n asfințit

Un loc cum altul nu e pe Pământ, un loc pentru poem și necuvânt.

Aș vrea să uit…

De toate grijile de lume tulburată, de toate clipele demult, de altădată

Să uit de tine cum zâmbeai vioi, din așternuturi șifonate peste noi

Să uit de zilele cu buze sărutând, de marea ce din val își făcea cânt

Să stau așa, un alb fără-amintiri, pe-o bancă scrijelită cu iubiri

Să-mi las tot roiul de trăiri într-o suflare și să mă-mbăt cu briza dintr-o mare

Un loc. Un loc în care ești, o creangă ruptă din copacul cu povești

Un loc în care-n floare ești parfum, și în visare, îmi ești sens și drum

Dar locul este gol acum, doar crengi uscate, două lalele-n vânt, ce leneș bate

O vrabie stingheră de pustiu, e doar un loc, nu-i nici un suflet viu!

 

Am fost în Cardiff, Țara Galilor. Un oraș foarte liniștit, destul de mic pentru o capitală, dar nu m-a deranjat deloc. Într-un colț de parc, era o doamnă ce hrănea un câine. Lângă ea un porumbel se uita, neavând curaj să se înfrupte din hrana câinelui. O grădină împrejmuită aparținând catedralei mi-a atras atenția. Nu pentru lalele ei, nici pentru mormântul din mijloc, ci pentru un ciot de copac ce părea că e acolo de-o veșnicie și pentru un alt copac uscat care parcă a obosit de atâta veșnicie. Și era o liniște acolo, pentru o clipă nu exista nimic și nimeni. Până când câinele a mârâit nervos, probabil la porumbelul pofticios, am avut impresia că nu mai există nimic în lume, doar o simplă veșnicie de care ne mai săturăm și noi și copacii.

18360971_1306085522802928_1032995369_n

Cardiff silence

 

ps: dar nu te întrista, mai e un loc, vesel, plin de povești cu haz… citește-mă pe catchy.ro