Copenhaga, te-am iubit…

Momente. Cuprinse între două duminici ca între două puncte rezemate pe un gol nesfârșit. Momente. Uitate printre anii cu zile sterpe și nopți… am să spun, de iubit. Momente. Între două copilării inocente. Ești mic, mai întâi, și apoi redevii. Mic, cu anii cocoșați la mijloc, ca niște bulgări umili de timp. Inutili. Momente. Cuprinse între două secvențe, cu mine, cu tine, cu noi, fără noi. Două lumini pe o stradă pustie și multe războaie purtate în doi…

  • Tu, du-te și uită, eu, mai rămân. E cerul de plută, mă simt mai păgân!

Copenhaga era ca un oraș în care ceața poposește în pâlcuri, rătăcind în parcuri și pe străzi ca niște siluete înalte și blonde. Totul se mistuia sub un cer ca în tablourile cu lupte și soldați morți. Erai palid. Un palid ce prevestea așternuturi reci în paturi străine, cine luate în grabă, somn alterat de vise moi și alunecoase, ca niște moluște ce stau pe țărm așteptând un flux ce nu mai vine. Erai frumos și așa. Doar că frumusețea ta era ca un vers anonim, niciodată scris anume pentru cineva. Copenhaga, se topea în ceața deasă ca o făină cernută prin mintea mea, te iubeam. Pe atunci. Lumea habar n-avea… lumea în general nu are habar de nimic. Pot să te uit, uite așa, paf… cui i-ar păsa?

Copenhaga era rece, un ghețar adormit. Și tu, acolo, pe mica insulă Amager, e ger, știi? de ce zâmbești?

  • Încearcă să mă uiți, ok? e mult mai simplu. Nu de mine ai nevoie. Întoarce-te la marea ta.

Zâmbeai, din colțul gurii, așa cum zâmbesc îngerii pe ascuns. Nici nu trebuia să observ că zâmbești. Poate era mai bine, cu toată gheața aia dimprejur. Rotocoale de ceață îți umblau prin părul deja cărunt. Se minunau: uau! dar tu când ai îmbătrânit așa? tu le zâmbeai, și continuai să încărunțești văzând cu ochii. Două momente îmi aminteau de tine, când te-am cunoscut, și acum. Purtai o perucă de păr alb, eram la carnavalul anului nou. Și acum. Suntem la carnavalul anului vechi. Sunt mulți ani de atunci. Nu mai porți perucă. Ești alb. Un alb rece, pe ici-colo impur, ca o zăpadă prin care trece un tractor, uitat din vară, cu noroi uscat pe roți. Undeva în privirea ta mai există ceva din mare. Un pescăruș rătăcit, o scoică ce ți-a intrat în talpă, ascuțită, iute, dureroasă. E acolo. Dar eu nu mai sunt. Sunt doar un mic rotocol de ceață, ca ultima mușcătură dintr-o vată de zahăr, pe băț. Cea pe care mi-ai cumpărat-o pe malul drept al Tamisei, în vara aceea, îți amintești?

  • Încearcă să mă uiți, ok?

La anul voi fi în Spania, Mallorca, poate… marea e mai albastră, cerul mai senin… iar între două momente, îl aleg pe cel cu o casă micuță, albastră, cu ferestre albe, cu un birou mic din stejar crăpat, în care să-mi agăț uneori mânecile văluroase ale iilor albe, mereu albe… o bibliotecă mică cu cărți nesemnificative pentru lume, nici un clasic, nimic… dimineți, cu soare orbitor și cafea amară. Voi scrie, știi? Te voi scrie pe foi albe, prea albe și nestatornice. Momente, cuprinse între mine și tine… un mic infinit.

Până atunci, bătrân fără minte,  să știi că te-am iubit!

Copenhaga, e rece doar pentru că tu stai în ea ca un sloi de netopit… ca un rămas bun, ca un țipăt de neșoptit…

semnat: Luna… a fost și ea, una…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s