Când ea pleacă

Era momentul acela din zi. Ea trebăluia prin bucătărie, el se frământa la un meci de fotbal. Totul a început cu un dog de lemn, pe care-l spăla cu simț de răspundere. Tăiase piept de pui pe el, și a citit undeva că după carnea de pui trebuie să speli foarte bine. De ce? Că așa scria acolo, naiba știe. Dar ce? Vrei să-ți și explice? Nu ajunge că te-a avertizat? Freca cu nerv lemnul masiv, un pic prea mare pentru brațele ei tatuate. Era nervoasă. Pe lemn, pe pui, pe el, pe meci, pe viață în general. Ce? Tu nu ești uneori? Între timp el și-a turnat un pahar mare de whisky.

  • Ce faci iubi? Bine?

Dar nu a așteptat ca iubi să-i răspundă. Abia de și-a dat șuvița neagră deoparte, să-l privească și el deja urla: Huooo, boule, nu vezi mingea, sugaci cu coșuri. A tras un șut în masa de sticlă, pe care vaza cu liliac a tremurat un pic. Ea freca mai departe: futu-i dogul mă-sii, și toți piepții de pui beliți pe el. Strângea printre dinți, ea.

Un câine diform se beșea liniștit în cameră. Seara părea una ca toate celelalte. Până când ea, nervoasă că o mică pată de grăsime se încăpățâna să rămâna ca veșnic edificiu de gospodină pe podiumul de lemn masiv al dogului cumpărat de la Ikea, a început să urle: În p*zda p*zdii mă-tii de hoit!!!!

  • Cu tine vorbesc vierme! Scoală-te de pe canapeaua aia că te jupoi de viu! Păi ce mă? Eu m-am căsătorit ca să te caci tu, mă? Ce naiba, altceva nu știi să faci numai să te uiți la meciurile alea de liga 16, să spargi semințe și să bei whisky??? Dar ce? Berea la pet nu-ți mai place???

El. Of, dar dacă l-ai vedea pe el. Pe moment a crezut că nevastă-sa exersează pentru un moment de stand-up comedy, că nu, nici povești, nu de el era vorba. Pentru o secundă chiar a zâmbit scărpinându-se la c*aie. În momentul doi a încremenit cu zâmbetul pe buze și mâna stângă în boxerii de fotbal (că avea boxeri speciali cu scorul din 94, când a văzut campionatul legat ilegal de rețeaua orașului, undeva pe un deal, cu Coamă, prietenul lui din liceu, ăla de și-a spart rotula că s-a aruncat de la etajul doi la meciul cu Liverpool, în 85). A încremenit când a văzut că ea a luat satârul ăla cu cap de cal. Când s-au căsătorit bunică-sa i l-a dat cadou. Cică, să nu se chinuie când taie porcul. Ea îl folosea pe post de oglindă, că sclipea, era o bijuterie. Și îl folosea să-l amenințe pe el că-i taie mătărânga, că oricum atârnă inutil.

Acuma îl ținea amenințător spre el. Și avea ochii bulbucați și o venă îi scăpăra pe gât, prevestind un carnagiu între minutul 89 și 95, cu prelungiri.

  • Dar ce ai, iubi? De ce ești nervoasă?

Iubi, făcea scheme de Samurai Jack, părea că se chiar pricepe. El, și-a scos mâna din boxeri, s-a ridicat de pe canapea, a pășit spre ea și a vrut să o mângâie pe față, moment în care ea:

  • Dacă pui mâna pe mine tot te tai mă! Roată-n-mprejur…

Câinele s-a ridicat leneș, între două beșini, și părea să spună: no, ne liniștim și noi un pic?

Când… tragedie, dezastru, a căzut blocul cu totul, s-au spart sticle de pereți, au bubuit beșini interminabile și vuvuzele dezamăgite: goooool! în p*la calului de prost ce ești, fluieră în morții mă-tii, nu vezi că-i off side???

Ea, a împlântat satârul în dogul de lemn, ăla cu pata de grăsime, și-a dat jos șorțul și i-a spus… cu nerv:

  • Plec la mama, m-am săturat!

El când s-a dezmeticit, și-a dat seama de următoarele:

  • Nu a fost offside
  • Era liniște în casă
  • Nu avea ciorapi curați
  • Mânca pateu cu bere și pufuleți
  • Câinele se beșea tot mai rar și mirosea a foame
  • Ea… pana mea! Unde ești, suflet?
  • Te iubesc
  • Liliac
  • N-am vază, golesc borcanul de gogonele… gata, am și vază
  • Lăviu mult de tot
  • Come back
  • Zelda
  • Liverpooooool!!! bine mă!!!!

Câteodată love is in the air, orice ar fi. Ea se întoarce, el își pune șorțul, taie un piept de pui pe dogul de lemn, ea stă relaxată și se uită la Neveste disperate. La publicitate se ridică și își pune un pahar mare de whisky, în cameră miroase a liliac. Câinele nici nu se mai beșește! La ce bun? Love is in the air…

ps: unele cupluri sunt așa. personajul meu și soția lui Sofia, seamănă. doar că el o iubește ca un prost… pe ea. continuarea poveștii pe catchy.ro

ps1: momentul acela când scriu ceva la care și eu râd

ps2: ultima picătură de whisky din sticlă e mereu al aceluia care spală dogul imens de lemn (să ne înțelegem)

ps3: nu e vorba de Dylan, el nu se beșește (și nici liliac nu am)

ps4: catchy.ro citește, cititul ajută grav sănătății!

Prieteni, pentru voi

Când am plecat mi-am zis: no lasă (așe ardelenesc) că doar și acolo e la fel!

Crede-mă că nu am greșit tare. Și aici e la fel. Vopsesc ouă, fac pască, beau vin (pălincă n-am). De câțiva ani sărbătorile mele sunt pe insulă. Sunt liniștite, sunt calme, sunt aproape ca un somn, cu vise. Îmi lipsiți, voi ăia, vă știți nu vă înșir aici. Îmi lipsiți cu dragul vostru, cu simplul mod de a fi, de a-mi fi. Dar vă simt, ghicesc ce faceți, cum vă pregătiți, ce program aveți. Vă ghicesc. Nu-mi ajunge, clar. Și nici pălincă n-am. Dar beau un gin (Ormi, să nu râzi), beau o bere leșinată (bună, dealtfel…clar, de alt fel decât Silva neagră) dar aș bea și apă cu voi. Sau ceai. Sau mi-aș bea lacrimile cu lingurița. Îmi lipsiți, bolunzilor. Până și răgușitul ăla de la biserica din Comori, ăla, trage buăi! îmi lipsește.

No, dar atât cu lacrimogenele… ouăle, v-ați vopsit ouăle? Le-ați pus în coș? No așe! Nu mă faceți de rușine:))) Izmenele alea noi le-ați scos din dulap, și mielu? Mielu sper că l-ați salvat! Sau batăr ați luat din ăla nestresat. Niciodată n-am înțeles. Ar trebui să fiu mai fericită că mă înfrupt din carnea smulsă de pe un animal ce a murit cu zâmbetul pe buze? Cred că croșeta ceva la nepoți și puf… e în tavă. A stat de ieri în baiț de vin (asta ca să nu îi stric fericirea) cred că un baiț de ceai de iasomie ar fi ca un stress post mortem. What ever, o să fie delicios!

Pasca? Ați făcut pască? Alea de la părintele Ovidiu ( vă puuup) sunt demențiale, dealtfel, acolo am mâncat și cel mai fraged miel, ever. Știe părintele! Are pile 🙂

Ce să vă mai zic de aici de pe insulă? Cu stropitul nu umblați, că ăsta-i obicei unguresc și dacă bunicul meu a murit (Dumnezeul să-l odihnească, îmi lipsești) nu mă mai stropește nimeni. Rămân nestropită, asta e.

Eu nu știu să tac. Nu văd de ce aș tăcea acum, când e momentul să vă zic… de noroc, de fericire, de belșug. Să vă zic că vă iubesc, bolunzilor, că îmi lipsiți, că lumina e mai ștearsă fără voi, că lumânarea scapără, tremură, se zburlește, că vinul e bun (na, că-i vin) dar clipa… din clipă se scurg amintiri ca dintr-o lumânare topită, și ard, îmi ard pe piele și în suflet și că… ciocniți-vă naibii ouăle și pentru noi! Că vă iubim!

Hristos a Înviat!

IMG_2513

BLUE

Cât albastru o fi, la mine să fie:)

Ochii mi-s furați de un albastru cu câte o dâră albicioasă, spumoasă, ce-mi amintește că trăiesc zilele de azi, cu avioane, cu oameni peste tot. Apoi, albastru liniștit, acel albastru de te duce în lumi îndepărtate, de poveste… nici un vânt, nici o frunză deranjată. O liniște statică, un câine alb, blănos, leneș, moțăind de-ale câinilor în liniște. Deasupra mea glicina, neînflorită încă, cu păstăi uscate ce pocnesc în căldură ca niște gloanțe eșuate dintr-un război nepurtat.

E atâta albastru în mine că ascult muzică… spaniolă, de mare. Știu, aici soțul meu va închide pagina. Nuuuu, nu se poate. Muzică spaniolă??? Da, uneori și grecească, muzică din aia de te face să vezi albastrul mai albastru. Soțul meu e foarte pretențios în muzică, un colecționar, o enciclopedie, datorită lui am învățat și eu… doi trei, că pe ceilalți îi știam:) și el a învățat știu… LOVE YOU FANATIC CRAZY MUSIC BOOK:)))

În albastrul ăsta am și eu un gând: La ce folosește ura?

Muzica asta, albastrul, soarele, scoicile ce se așteaptă gătite, toate visurile mele cu bărci și oceane, cu pescari și muzici băute din  căni de tablă la flăcări veștede din noapte… niciunde nu există ură. Nu, nu în mine. Nu în visurile mele. Nu în albastrul meu.

Pentru o săptămână ce-a trecut, pentru alta care vine, pentru toate anotimpurile albastre sau gri, ura e doar o nuanță, palidă, neinspirată și ștearsă… nici cerul nu recunoaște așa un sentiment… pentru că și atunci când cerul se revoltă, eu pot să-l admir cu ochii mari…

În final, în ziua mea albastră, răspunde-mi la întrebare: ce rost are ura?

 

Copenhaga, te-am iubit…

Momente. Cuprinse între două duminici ca între două puncte rezemate pe un gol nesfârșit. Momente. Uitate printre anii cu zile sterpe și nopți… am să spun, de iubit. Momente. Între două copilării inocente. Ești mic, mai întâi, și apoi redevii. Mic, cu anii cocoșați la mijloc, ca niște bulgări umili de timp. Inutili. Momente. Cuprinse între două secvențe, cu mine, cu tine, cu noi, fără noi. Două lumini pe o stradă pustie și multe războaie purtate în doi…

  • Tu, du-te și uită, eu, mai rămân. E cerul de plută, mă simt mai păgân!

Copenhaga era ca un oraș în care ceața poposește în pâlcuri, rătăcind în parcuri și pe străzi ca niște siluete înalte și blonde. Totul se mistuia sub un cer ca în tablourile cu lupte și soldați morți. Erai palid. Un palid ce prevestea așternuturi reci în paturi străine, cine luate în grabă, somn alterat de vise moi și alunecoase, ca niște moluște ce stau pe țărm așteptând un flux ce nu mai vine. Erai frumos și așa. Doar că frumusețea ta era ca un vers anonim, niciodată scris anume pentru cineva. Copenhaga, se topea în ceața deasă ca o făină cernută prin mintea mea, te iubeam. Pe atunci. Lumea habar n-avea… lumea în general nu are habar de nimic. Pot să te uit, uite așa, paf… cui i-ar păsa?

Copenhaga era rece, un ghețar adormit. Și tu, acolo, pe mica insulă Amager, e ger, știi? de ce zâmbești?

  • Încearcă să mă uiți, ok? e mult mai simplu. Nu de mine ai nevoie. Întoarce-te la marea ta.

Zâmbeai, din colțul gurii, așa cum zâmbesc îngerii pe ascuns. Nici nu trebuia să observ că zâmbești. Poate era mai bine, cu toată gheața aia dimprejur. Rotocoale de ceață îți umblau prin părul deja cărunt. Se minunau: uau! dar tu când ai îmbătrânit așa? tu le zâmbeai, și continuai să încărunțești văzând cu ochii. Două momente îmi aminteau de tine, când te-am cunoscut, și acum. Purtai o perucă de păr alb, eram la carnavalul anului nou. Și acum. Suntem la carnavalul anului vechi. Sunt mulți ani de atunci. Nu mai porți perucă. Ești alb. Un alb rece, pe ici-colo impur, ca o zăpadă prin care trece un tractor, uitat din vară, cu noroi uscat pe roți. Undeva în privirea ta mai există ceva din mare. Un pescăruș rătăcit, o scoică ce ți-a intrat în talpă, ascuțită, iute, dureroasă. E acolo. Dar eu nu mai sunt. Sunt doar un mic rotocol de ceață, ca ultima mușcătură dintr-o vată de zahăr, pe băț. Cea pe care mi-ai cumpărat-o pe malul drept al Tamisei, în vara aceea, îți amintești?

  • Încearcă să mă uiți, ok?

La anul voi fi în Spania, Mallorca, poate… marea e mai albastră, cerul mai senin… iar între două momente, îl aleg pe cel cu o casă micuță, albastră, cu ferestre albe, cu un birou mic din stejar crăpat, în care să-mi agăț uneori mânecile văluroase ale iilor albe, mereu albe… o bibliotecă mică cu cărți nesemnificative pentru lume, nici un clasic, nimic… dimineți, cu soare orbitor și cafea amară. Voi scrie, știi? Te voi scrie pe foi albe, prea albe și nestatornice. Momente, cuprinse între mine și tine… un mic infinit.

Până atunci, bătrân fără minte,  să știi că te-am iubit!

Copenhaga, e rece doar pentru că tu stai în ea ca un sloi de netopit… ca un rămas bun, ca un țipăt de neșoptit…

semnat: Luna… a fost și ea, una…

Ce m-am păcălit!

poveste din Vamă

Era o noapte învelită într-un întuneric vesel. Da, sunt unele nopți așa. Eram cu Șuș la mare. Șuș e prietenul meu din grădiniță. Prietenul care m-a văzut gol, mi-a dat hârtie igienică la nevoie, mi-a dat cu apă pe față când voiam să-mi înghit ochii, mă consola când lingeam peretele crezând că e un corp de femeie, prietenul acela… am fugit pentru un weekend prelungit în Vamă. Bineînțeles că am pierdut două zile și două nopți, așa, paf! Le-au luat valurile, pe noi ne-a luat într-o noapte ambulanța. Cred că ne-am dezhidratat. Șuș plângea după mă-sa, eu râdeam de el. Când ne-am trezit la circă, o doamnă mai în vârstă cu halat alb dădea din cap și cu buzele roșii și cărnoase ne tot zicea ceva. Într-un târziu am înțeles: măi, băieți, măi! și își sugea o măsea. Pe mine mă trec fiorii când cineva își suge o măsea, ca și cum ar vrea să-i extragă rădăcina cu limba, s-o molfăie ca pe-o jumeară și s-o înghită pleoscăind de plăcere. E ceva… ca un floc pe un sân de femeie.

Măi, băieți, măi! Vă beți mințile, tinerețea, viața… luați-vă o femeie, măi băieți, măi, faceți copii, întemeiați o familie, puneți straturi de ceapă, de zambile, de ce vreți voi…

What the fuck? ne-am uitat buimaci unul la altul și am pufnit într-un râs gălăgios, cu spume, cu maimuțăreli… ni se scuturau corpurile arse și obosite, prinse în zgârciuri ca în niște chingi, cu articulații dureroase și mușchi încordați. Am uitat să-ți spun că am încercat să escaladăm ceva ce semăna cu o stâncă dar că am căzut ca două prune borșite la finalul verii. Ne-am julit ca doi idioți. Tanti în halat alb ne-a curățat rănile, răni ce acuma spre dimineață începeau să usture ca o palmă de virgină pe un sfârc pervers.

Ei, uneori mâinile ei dolofane ca niște cârnăciori de bere mai pișcau bandajul cu ură, făcându-ne să ne gândim la durerile facerii. Au, tvai, țâââșc, futu-i… și toți sfinții din Vamă, ăia de la Pirați și moluștele fripte pe sobele jegoase, pe toți i-am coborât. Pe la zece, când soarele deja pârjolea urmele nopții pe principală, ne-a dat drumul: măi, băieți, măi! nu vă mai beți viața, măi băieți, măi…

Ne-am luat iaurturi. Pe cuvânt. Și covrigi. Ne-am întins pe nisip, am mâncat și am dormit până pe la două. M-a trezit Șuș că are nisip în gură și că a visat că marea era plină de vin din ăla rău și era plin de ploșnițe. Eu am visat o bunoacă cu sâni plini de bere și mâțe moarte în gură. Ne-am dus în cameră, am făcut duș, am mâncat și ne-am jurat că nu mai bem.

Acum, noaptea e veselă, cu o lună ce-și aruncă sclipirile ca pe niște mărgele de sidef pe valurile liniștite. Grupuri de tineri cântă, dansează, se sărută, fac dragoste. Șuș, că ar trebui să ne găsim câte o femeie, sau măcar una pentru amândoi. Eu, că ești prost! Toate-s bete la ora asta. Noi eram prea treji. Plimbându-ne așa fără țel ca doi îndrăgostiți pe plajă, dădeam cu piciorul în nisip, ne uitam la cer, ne aminteam din copilărie tot felul, până când deodată, amândoi… îmi bag p*la, hai să bem ceva!

La Corsar, un concert în aer liber, lângă un foc de tabără, o trupă de jazz. Trei butelii de vin, muzică bună, veselie, marea liniștită, foc și o saxofonistă. Cea mai senzuală saxofonistă pe care am văzut-o. Era așa un fel de sirenă, brunetă, cu niște buze roșii, dar pe care i le vedeam numai când nu îi era gura ocupată cu saxofonul. Era în blugi, rupți, cu un top negru ce îi acoperea doar sânii, Dumnezeule, ce sâni! Aveam senzația că atunci când suflă în saxofon sânii ei se rotunjesc și țopăie. Ne-am dat coate, eu și Șuș. O șapcă roșie, pe vârful capului o făcea genul de băiețoasă, senzuală ca un fruct copt la soarele grecesc, mustind în dulceața senină și albastră… genul de piele pe care nici soarele nu are curaj s-o ardă. O dezmiardă doar, cu degete galeșe, atingeri ușoare, mângâieri subtile ca un fior de vânticel rătăcit. Vinul, muzica, ea, marea, totul avea un iz de fericire.

Pe la trei concertul s-a terminat, ea zâmbea. Îmi zâmbea. Mie. Șuș se cuibărea în bluza de trening a unei blonde. Mi-a făcut semn că… știam semnul ăla. Încă nu știu cum, prin ce minune, ne-am trezit eu și saxofonista la o masă, cu două pahare de vin roșu, cu doi sâni ce de nerăbdare să mă cunoască păreau că sar afară din topul strâmt, dintr-odată mult prea strâmt.

Dimineața

Ca orice dimineață, primul gând e: unde sunt? al doilea gând: unde e găleata de apă? al treilea gând: cine ești?

Blondă, cu părul plin de nisip, cu buzele subțiri, o bluză de trening sub cap, sânii, ok, dar cam triști și căzuți în amorțire, de o parte și de alta, puteam să jur că unul se ascundea subțioară, mai timid, probabil știe ceva. Camera goală. Ea dormea, un picuț mai zgomotos. Șuș niciunde. Saxofonista, dispărută ca toate fanteziile mele. Măi, băieți, măi… poate trebuia să o ascult pe dolofana în halat alb.

Gata, după găleata asta de apă, jur că nu mai beau. În timp ce înghițeam ca deșertul apa din sticla de pe măsuță, mă uit pe geam, soare, senin, o zi superbă din Vamă. Apoi… o nu! Nu! Nu!

Saxofonista, călare pe o motocicletă, cu niște pulpe sănătoase și cărnoase, în ciorapi de plasă negri, cu o rochiță cu buline albe, puncte de pus degetul, cu sânii eliberați și sălbatici, cu buze pline și o pălărie de paie obraznică, de parcă toată lumea e doar o pălărie pentru confortul ei… se ruja în oglinda motocicletei. Șuș fuma.

  • Mă, ce femeie! Lola, mi-a dat numărul ei, e din Timișoara. Bună rău! și fuma cu sete. De așa o femeie te poți îndrăgosti! Periculoasă, mă! și bunăăă, rău! Aruncă mucul, îmi trage una pe după cap… mergem să bem o bere? Blonda? Cum a fost? Doarme?

În urma ei a rămas o dâră de nisip, un fum rebel, cu iz de rock, un saxofon prins la spate cu un șnur de piele și… pălăria. S-a întors, a râs, ne-a făcut cu mâna și a plecat… ca vântul din Vama Veche…

măi băiete, măi…

 

ps: și-acuma, măi băiete, măi… am vrut eu s-o păcălesc pe catchy.ro că-s un bărbat din ăla cu mult testosteron, dar sensibil la un sân, o buză frumos conturată, o pulpă sănătoasă… am scris pe ton macho, până când mi-a făcut catchy profil de autor:))) o mâță, ce mai… cu ochi așe, sunt mioapă de la trei ani așa că șușșș:))) dar, serios acuma, mulțumesc catchy.ro!