Portugheza…

Aș putea să scriu. Da, aș putea să scriu. Clipa asta în care primăvara pocnește nerăbdătoare prin toți bulbii neastâmpărați, clipa asta în care sufletul meu s-a pitit într-o uimire, adâncit undeva în vreun ungher, la umbra vreunui oscior mai fraged și mai strâmb ca un dinte crescut anapoda, sfidând toate aliniamentele raționale și firești. Aș putea să o descriu pe ea, departe, în alt ungher ascuns al lumii ăsteia obosite. M-aș putea gândi la ea, la tot ce-a fost, la cum am văzut-o eu prin ochii mei, la cum am simțit-o eu cu pielea mea, la cum am acceptat să o port ca pe o cicatrice nedumerită, ca pe o stranie dimineață ce a uitat să mai vină. Sau aș putea să plâng, cu lacrimi moi ca un râu nesfârșit de muzică lină. Dar n-aș putea s-o uit. Pentru că atunci ar însemna să mă întind obosit pe un lan de margarete ofilite, într-un somn adânc și fără vise. Ce ușor ar fi!

Era seară târziu. Sau noaptea devreme. Lumina pâlpâia obosită, galbenă ca o poză uitată pe șinele ruginite ale timpului. Fumam, liniștit și împăcat cu noaptea rece și cu sufletu-mi încălzit de paharul mare de rom. Am poposit în portul mic, într-o pauză de două zile. Echipajul obosit și plictisit de albastru căuta un răgaz de culori și de suflete vii. Portugalia, case mici colorate, sărăcăciose, adormite la umbra soarelui arzător și bătute de briza Atlanticului. Oameni calzi, obișnuiți cu străinii, ospitalieri. Un bar micuț, deschis la ora aceea târzie. M-au atras acordurile de saxofon răgușit, ce parcă se lăbărțau în liniștea coastei ca niște motani întinși la soare. Luna sclipea palidă ca un pepene necopt, tremurând în sâmburi mici pe valurile liniștite. Voiam să fiu singur, să mă găsesc sau să mă regăsesc…

Am intrat. Barmanul mi-a dat plictisit băutura cerută ca și cum și-ar fi turnat toată rutina nopților în paharul mare de tablă. Am băut cu sete. O sete pe care mi-o doream demult. O sete care creștea pe măsură ce înghițeam licoarea aurie. Traseul picăturilor mă ardea ca un fulger, ca o tăietură de sabie. Îmi despica grumazul căutând o comoară ascunsă, un mister ancestral ce dăinuie în mine și se vrea eliberat. Saxofonistul a luat o pauză, timp în care a băut cu aceeași sete, sau poate cu alta, un pahar mare de rom. Barmanul aranja sticlele pe raft, mai erau vreo doi pescari care povesteau încet… și ea.

Niciodată nu țin minte numele. Dar țin minte privirile. Avea cei mai negrii ochi pe care i-am văzut vreodată. Erau atât de negrii încât în mijlocul irisului părea că stă agățat un mic felinar alb, la distanță de mii de pixeli sau ce-or fi. Genele lungi, rimelate, sprâncene groase dar plăcut arcuite ca o boltă de zâmbet ce încă doarme. Buzele roșii, ascundeau dinți albi ca niște pietre sidefii de pe fundul unei mări transparente. Șuvițe dezordonate, cumințite parcă de prinsoarea unei agrafe mari în formă de trandafir roșu. Îmi imaginam că acei zulufi conțineau particule mici de sare, bobițe de vânt ascuns și picături de mare albastră. Mi-o imaginam ziua, lungită pe o stâncă cu pielea-i arsă și unsă, cu buzele-i crăpate de vânt și cu părul ud, picurându-i pe sâni. Putea fi o sirenă… dar nu, trebuia să fi fost femeie.

Am iubit-o, așa cum arzi un bulgăre de tămâie, cu sete, cu patos, cu ură și cu iubire la un loc, profund, incandescent și viril. Mă simțeau un Zeu, rătăcit pe coasta portugheză, un Zeu ce purta în el seva miilor de pescari și de marinari… iar ea s-a supus ca o sclavă dornică să-mi facă pe plac. Dimineața a pășit vie în camera mică, cu raze portocalii, cu o zi proaspătă ce dospea încă sub aburii răcoroși ai zorilor. Marea era liniștită, frământând tăcut nisipul fin și algele buimace. Ne-am băut cafeaua pe balconul mic înconjurat de oale colorate și de o plantă bleagă. Nu ne-am vorbit. Ne-am privit zâmbindu-ne, ca și cum toată povestea noastră era doar spațiul dintre cuvinte. A știut că marea îi fură bărbații, nu avea așteptări, nu cerea nimic. Se mulțumea cu o privire, cu un zâmbet și cu o gură de cafea.

Am plecat. N-am mai întâlnit-o niciodată… a rămas femeia de pe coasta portugheză, cea care s-a mulțumit să mă facă Zeu și să mă redea mării.

Aș putea să scriu. Da, aș putea să scriu… doar că Zeii tac și se adâncesc într-o taină liniștită de suflete rătăcite, purtate departe pe valurile unui râu nesfârșit…

 

ps: dacă vrei ceva mai vesel ai aici ultima mea scriere de pe catchy.ro : sex, normal, că doar nu-s chiar așa bou 🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s