Roșu sec…

Cele mai frumoase povești sunt cele care ar fi putut să fie…

Dimineața e cuminte. Se ridică din pat, primul gând: ea. Oricare ar fi, ea, mereu e o ea. Telefonul e descărcat, ochii nu ascultă, inima e stoarsă de fiecare strop de emoție sau ce o fi. Simte un gust ciudat în gură, sunt toate paharele de vin și cuvintele nespuse. O vagă durere de cap, nici o aspirină, nimic, doar o cameră goală, cu așternuturi apretate și tablouri alb-negre. Lumea e la fel. Și totuși, el nu e.

Se gândește la un timp, care a trecut tiptil, pe nesimțite, călcând cu pași târâiți pe la colțul ochilor, trasând urme mici de-abia sesizabile pe sub gene, pe tâmplele obosite de aceleași tunsori cuminți, lineare… se gândea că atunci, demult, avea cârlionți, obraznici, zulufi de păr rebel, tineresc, obraznic. Ca și cum firele de păr zburdau libere, împotriva tuturor principiilor, împotriva timpului, a minutelor care nu se grăbeau ca acuma, împotriva firii, a vieții și a morții. Părul Lui însă, nu mai avea viață, stătea inert într-o poziție țeapănă de ignoranță nevoită, de trecut, de nimic și de tot, în sicriul pe care nici nu mai știe când și cum l-a cumpărat. Ținea minte doar că trebuia să aleagă, dacă era ceva de ales. Între unul așa și altul mai așa, ce sens avea toată mascarada nu a înțeles nici azi. Se uita dezamăgit în oglinda neprietenoasă, cine ești? Cui îi aparții? De ce nu zâmbești?

Demult nu mai zâmbea, doar formal, niște politețuri ieftine dar pe care trebuia să le plătească, ca și cum ar fi dator. Educatoarea de la grădiniță, secretara devotată, mătușa, mai exact sora Lui, ea. Mai ales ea. Îi zâmbea. Era mai ușor decât să-i răspundă la miile de întrebări de ce? De ce nu? Era mult mai ușor.

Zâmbete goale, fără nici un pic de soare, doar vaste căscări de timp inutil și de dinți albi. Își albea dinții de două ori la trei luni, la cabinetul din vecini. Și de nenumărate ori și-i înnegrea cu vin roșu, sec, mult.

Ca în noaptea ce tocmai a trecut. Sticle goale stau cuminți prin camera la fel de goală. Părtașe la toate frământările lui târzii.

Oglinda nu era deloc prietenoasă, ca și cum l-ar atenționa asupra marelui prăpăd de visuri și gânduri și ce-or mai fi fost. Că au fost. Nu. Nu lacrimi. El nu plângea. Cel puțin nu cu lacrimi. El plângea cu ironii, cu sarcasm, cu vorbe aruncate anapoda, el plângea cu amintiri: ”aveai părul desfăcut și zâmbeai inocent, în gară era frig, și aerul mirosea a cărbuni… tu, aveai un fular roșu.  îți mai amintești?” ea își amintea, cum să nu-și amintească, își amintea tot…

S-a făcut dimineață, peste toată viața lui s-a făcut deodată dimineață, o dimineață prea crudă, prea abruptă, prea dintr-odată. O dimineață cu care nu știi ce să faci, pentru că nu poți nici să continui și nici să începi, o dimineață care îți cere să mai lenevești, o oră, o zi, un anotimp… undeva într-un colț de gară pustie, unde ea purta un fular roșu și el purta un gând interzis.

Acum s-a făcut târziu, și soarele e obosit, al naibii dor, te speli pe dinți, îți piepteni părul, îți îndeși emoțiile undeva în colț de gând și pășești. Ești sigur pe tine, aproape că ești fericit până când undeva departe zărești un fular roșu și undeva și mai departe un chip familiar îți zâmbește, același zâmbet, același păr, aceleași visuri… tata.

Lumea e la fel în fiecare zi, doar noaptea pare să facă mici exerciții de imaginație…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s