L’amant

Starea cea mai străină de mine, e starea de sâmbătă seara, când scriu. Nu știu niciodată în ce cârlig al vieții s-o prind. Vuiește, mustește, e vie, e verde. Un verde crud de primăvară necoaptă. De muguri subnutriți și de soare palid, ca o umbră de galben pai…

Era seară, mirosea a pământ reavăn și a buruieni nedospite. Pașii mei erau un fel de șotron neregulamentar, împiedicat, trei-șapte, doi-spre-zece, poartă-n casă. Eram beat. De fericire, de primăvară virgină cu muguri de floci și spuză de polen necopt. Pe naiba, eram beat de vin acru din scursuri de picuri necopți. Sughițam în neștire, râzându-mă. Mă, prost ești! Ce gargară inutilă. Ca și cum Dumnezeu îți dă viață degeaba. Să f*ți și tu ceva, un găuroi, o subtilă deschizătură, un vis nelăbărțat, căscat corespunzător în jurul… sau pe… acel ceva al tău. Nu. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune în poală. Să fie clar.

Ea s-a plictisit. Era varianta cea mai plictisită a Sophiei Loren. Plictisită cu ochi. Mari, migdalați, buze roșii, prelungite parcă pe marginea senzuală a paharului de shiraz ce stă în fața ei. Un pahar sec, fără punct terminus, doar un continuu infinit. Gât suav de lebădă arogantă și gând feminin cu parfum de respirație orgasmică uitată prin așternuturi.

Știam ce să fac cu ea. Sex. Sălbatic și tandru ca o ploaie de vară prinsă pe nepregătite. La fel era prinsă și ea în toată relația asta. Eu, barman și colecționar de muzică veche, ea, singură și colecționară de iubiri noi. Întâmplarea face că indiferent de cum își unduia ea șoldurile, mie îmi venea să o tăvălesc prin toate ungherele mici și înghesuite ale camerei pline  de tinerei cu pofte. Majoritatea poftelor se rezumau la vin acru, vodcă expirată și țuică îndoită cu apă. Și toate în pahare, pe care eu trebuia să le spăl, un fel de botez antepre… înainte de. Se subânțelege că n-aveam timp. Deloc. Nici de „Sophia Loren” nici de buzele ei. Până când ea, cu o moacă plictisită mi-ar spune: habar nu ai să speli un pahar! ești varză! atunci m-aș opri. Aparent uimit. Habar nu ai să țipi, nici voce nu ai! Apoi un râs ca o poftă de dulce, ne-ar mânji cu degete de ciocolată buzele acrite de atâta verb cumsecade.

Am tăvălit-o între chiuveta de spălat vase și cea de uscat pahare. Era ea. Cărnoasă, ochioasă, cu buzele flămânde și sexul gelatinos. Era ea, zvâcnind, mustind, unduindu-se ca o pânză de păianjen într-un miez de tornadă. Eram eu. Nemaiștiind cine sunt. Câteva pahare s-au spart. Ghinion. Șapte ani de-acum încolo. Mă durea fix în oo. Alea mai brici oo, ce le aveam. Am fost mândru preț de două ture de mașină de spălat vase. Mdaaa, două ture. Ok, ok, program de half capacity, recunosc. Că n-am avut clienți mulți. Era marți seara de după luni.

Le-am șters și le-am așezat pe raft. Muzica mieuna, frumos, blues de trei dimineață, du-te acasă, nu mă duc, hai să bem ceva. Exact… Cel mai bun album al lor. Fredonam amândoi. Două pahare le-am spălat degeaba pentru că le-am murdărit la loc. Whiskey, mother fucker! Un crac de soare, pe la cinci, pe colțul ochiului ei. Un alt crac de soare în paharul meu gol. Nu pleca! Trebuie!

N-am mai văzut-o de atunci. Am închis pe la șapte. Nu mai era nimeni pe drum. Nimeni în lume. Am rămas singur. Singurul om printre oameni.

Anunțuri

Poeții anonimi

Se sparg cuvinte-n tâmpla nopții și curg în versuri adormite

Pe felinar, în dreptul porții, trei rândunele amorțite,

Balada unui suflet singur, șoptește lin în ritm de blues

În ochi tăi dorul sclipește, eu îți recit, tu nu m-auzi.

Aidoma unei stele vii, ce tremură sclipiri de-argint

Tu lași în urmă mii și mii de gânduri fără de alint,

În taina ta se rup hotare, și mări se sparg în val de stânci

Și undeva în depărtare rămân doar cicatrici adânci.

Eu îți recit, tu, neclintită, îți sorbi încet vinul amar

Iar undeva în colț pitită, o lampă scuipă limbi de jar,

Și câte taine porți în tine ca un lăcaș de rugăciuni

Altar de gânduri anonime, icoană strălucind în nuri.

Voalul nopții curge-ncet, în falduri moi de catifea

Nuanța ta de violet îmi picură pe rana mea,

Nimic nu pare a fi greșit, noi doi în camera pustie

Doar lasă-mă să îți recit pe buza ta o poezie.

Iar luna să zâmbească amar, cu riduri mici de dor gălbui

Din felinar să curgă jar iar din pahar vin amărui,

Să ne iubim ca două versuri uitate-n colț pe- o pagină

Poem cu mii de neînțelesuri și doine în paragină.

Iar dimineața să uităm, să ne privim zâmbind, senini,

Pe două drumuri să plecăm, poeții nopții anonimi.

 

ps: cadoul meu de ziua poeziei! La multă inspirație și frumos poeților anonimi sau nu!

 

 

 

 

 

 

 

Cenușa zilelor

Oare cum ar fi să scriu cu tăceri? Fără litere, fără cuvinte, fără exclamări? Cineva spunea că cele mai frumoase povești sunt spațiile goale dintre rânduri. Acolo ne concentrăm cele mai adevărate simțiri, cele mai arzătoare dorinți. Traducerea în cuvinte e fadă, cum sunt toate traducerile. Să citești coala albă, iar în momentul în care citești, la capătul gândului tău să se reverse mări întregi de trăiri și simțiri nescrise… 

Oare cum ar fi să mă scrii tu, citindu-mă?

… se întreba inocent, ca un fulg de păpădie dusă de vânt. Cu privirea ascunsă sub genele mari, cu buzele întredeschise și cu sufletul hălăduind printre toate lucrurile inutile din cameră. Era frumoasă, prea frumoasă. Aproape că nu o puteam privi. Îmi era frică să nu-i pângăresc inocența cu ocheadele mele păgâne. Sânii curioși îi atingeau bluza ușor descheiată, mâinile firave îi alunecau prin păr ca un dans ce nu are destul loc să se desfășoare. Era timidă. Prea timidă pentru a mă putea stârni cu adevărat. O priveam așa cum aș privi un nor care alunecă subtil pe un cer dezgolit. Ce mă fac cu ea? Cum să-i spun că nu o pot proteja, că nu sunt eu cel de care are ea nevoie. O priveam cum își toarnă cafeaua în ceașca mică,  cum o lingură de miere pentru ea devine o jucărie excitantă, cum se uită la dâra groasă și aurie ca un râu de mătase… și zâmbește. E singura femeie copil pe care am întâlnit-o în viața mea. Se joacă cu valurile groase și lipicioase de miere, le ridică, le lasă să curgă în voie ca și mintea ei, cine știe unde, cine știe până unde, cine știe de ce? Un picur de miere îi cade pe încheietura mâinii drepte. Zâmbește și își duce iute mâna spre gură. Ce spectacol e în camera asta micuță! Noaptea se lasă ca o perdea ce își strânge buclele de lumină la somn, lăsând doar luna să se joace pe fereastra micuță. O rază șterge cu tandrețe jurnalul ei, deschis. Nu m-a lăsat niciodată să-i citesc scrierile. Nici nu am fost eu prea curios. Scrie cu o sete pe care nu o înțeleg. Nu înțeleg nimic din felul ei de a se manifesta… dar nu pot să nu o iubesc. Ar fi păcat. Singura femeie-copil are disperată nevoie de mine. Cel puțin așa vreau eu să cred. Uneori am impresia că nu are nevoie de nimeni, de absolut nimeni. Că își ajunge. Ea, ei. Uneori e departe, ca o nimfă ce stă tolănită pe o semilună și se joacă cu o linguriță de miere, întrebându-se cum ar fi să scrie tăceri?

M-ai înțelege? 

Am tresărit. Ochii ei mă fulgerau, cu raze mici și ascuțite ca niște ace de ferigă verde crud. M-ai înțelege? M-am bâlbâit. N-am știut ce să-i răspund. Eram vrăjit de buzele ei, de limba ei, de gesturile ei molcome… lingea lingurița aia de miere, încet, devotat, ca și cum era ultimul rol ce merita jucat în lumea asta. Mă excita și în același timp mă intimida. Nu se poate să fie reală. Poate e doar imaginația mea bolnavă. Dar vocea ei răsună acum mai puternic.

Hey, răspunde! M-ai înțelege?

S-a plictisit. A aruncat lingurița cu ură și zgomot, așa cum arunci un gând indecent, nepermis și total opac, în comparație cu emoțiile învolburate ale unui râu umflat de torent. Aș înțelege-o? Nu știu? Știu doar că o iubesc, așa cum e, o neînțeleasă…

Luna se stinge încet. Acuma când scriu, camera e goală, sau plină de golul lăsat de ea, nu știu exact… tăcerile s-au scris neîncetat ca niște zăpezi ninse pe tâmplele timpului nostru. Mierea s-a zaharisit în borcan și luna s-a plictisit de mine, singur. N-am făcut-o fericită, deși am iubit-o cum n-am mai iubit pe nimeni. Fumez liniștit cenușa zilelor mele fără ea. Beau din zațul uscat de pe fundul unui pahar de singurătate. Sunt eu. Ea, era prea mult pentru mine, nu o meritam. Nu știam ce să fac altceva cu ea decât să o iubesc, doar atât…

A rămas doar spațiul dintre rânduri ce înconjoară în taină un borcan de miere și un suflet rătăcit… am rămas doar eu, nedefinit…

 

 

 

 

Arome londoneze

Se zice că Londra e un oraș care tușește pentru că e înecată în smog. Ceața groasă și densă mângâie plămânii Tamisei până la a irita toate sufletele ce-și fac traiul în bătrâna capitală a insulei. Se mai zice că plouă mărunt și des, că umbrelele se tot strică de la vânt, că plumbul bacovian ar avea o altă greutate aici, că nu poți decât să intri în vreun pub din 1800, cu podele ce scârțâie și pereți ce vorbesc, să-ți iei un whisky și un trabuc și să scrii.

Se zice…

Dar hai să-ți spun eu ce-am văzut într-un moment foarte apropiat de cel în care tu citești cele scrise de mine.

Martie, 13, o zi de luni pe la amiază

Primul lucru pe care l-am văzut după ce am coborât din mașină a fost un magnoliu imens, cu flori mari roz cu miezul mai movuliu, ce semănau cu niște păsări exotice, odihnidu-se neclintite într-o grădină… o doamnă cu părul alb planta ceva pe o terasă, niste toporași și două cyclamene cu flori vesele ca niște niște boabe de cireșe agățate în urechile unei fetițe blonde cu ochi mari. Nu mai trebuie să-ți spun cât de verde era covorul de iarbă pe care erau așezate cuminți și estetic niște dale de piatră ca o cărare spre o bancă sau poate spre un alt parc. Nici cât de albastru și de liniștit era cerul n-am să-ți spun. Uneori când cerul e albastru și lumina puternică mă gândesc că acolo sus îngerii se bulgăresc cu stele ce se sparg și împrăștie lumină din ele. Parcă și auzeam clinchete… dar nu, alea erau de la o construcție apropiată. Mici lovituri de ciocan, prietenoase dealtfel, îți reaminteau că ești într-un oraș mare și populat.

Am plecat spre Soho, unde trebuia să ajungem la un concert.

17328121_1246169762127838_383909983_n

chinezi mici și rațe fripte

Au început aromele. Știi, întotdeauna mi s-a părut că Londra miroase a mâncare și parfum. O combinație de arome orientale, de turmeric cu chimion, de curry cu fori de dafin, de masala și santal, de aromele cafenelelor turcești unde ca niște soldați ce păzesc terasa, stau aliniate narghilele colorate. Toate aceste arome se combină duios și alunecos cu magazinele luxoase din care răzbat parfumurile fine. Doamnele elegante care lasă după ele un val ademenitor cu miros de lire sterline, multe… bărbați stilați cu ceasuri și cămăși cu gulere noi și manșete perfecte, grăbiți să găsească un loc la terasele pline. E o forfotă de primăvară, toată lumea e veselă, râd, povestesc, stau în piețe, ascultă muzică, unii dansează, beau bere, cidru, vin, chiar și cafea sau ceai. E ora mesei, când toată Londra iese din birouri la un prânz stropit cu veselie și alcool. Nu știi cum trece timpul, cum amiaza se topește într-o după-masă frumoasă, cum lumea deja iese de la lucru, mai veselă, mai dornică de povești și de o băutură pe o terasă. Nici nu-ți dai seama când soarele își adună razele la somn, când căldura de peste zi se transformă într-o răcoare plăcută, nici nu-ți dai seama când ochelarii de soare poposesc în genți și buzunare puse în pijămăluțe mici de așteptare ale razelor ce-or mai veni.

Nu ne-am propus să vizităm nimic de data asta, doar să hoinărim prin Soho, să intrăm în magazinașele mici de muzică, să răsfoim miile de vinyl-uri, de dvd-uri, de cărți, să admirăm clădirile, să mâncăm street food, să bem bere, cafele și ceaiuri delectându-ne cu mâna creativă a designerilor ce au aranjat vitrinele magazinelor. Sincer, eu atâta imaginație nu am întâlnit niciunde. E o încântare să te uiți la vitrinele magazinelor, cum blugi tăiați formează o perdea sau cum stau hainele pe buchete de paie, nu există multe manechine dar cele care există nu sunt ca restul, sunt mai noncomformiste, mai plictisite, exprimă ceva, unele nu au cap, altele se strâmbă. E un spectacol întreg care pe mine mă fascinează.

17321511_1246169098794571_1063632985_n

la ce-ți mai trebuie cap dacă ai ghete?

Dar unde să bem o cafea și un ceai dacă nu într-o librărie, printre cărți?

Waterstone, cea mai mare librărie pe care am văzut-o în viața mea. Cinci etaje, nenumărate categorii de cărți, de unele nici nu am auzit. Full de lume, toți caută, cumpără, citesc. Cafeneaua e plină de oameni cu laptopuri, scriu, beau cafele, unii povestesc, citesc, editează poze și nimeni nu stă degeaba, poate doar eu, rămasă într-o neclintire de uimire și admirație. Am ajuns până la etajul trei după care am renunțat, era deja târziu și mi-am zis că mai bine îi las acestei librării favoarea de a o vizita pe îndelete cu o altă ocazie.

17270600_1246169198794561_821042474_n

waterstone, intrarea ai din dos

17352893_1246169362127878_1075790711_n

vedere din cafenea

17352961_1246169522127862_426011063_n

Keith, ce faci tu aici pe pereți?

Seara a adus cu ea alte arome, oameni lejeri, fiecare îndreptându-se spre ceva, un concert, un pub, o petrecere, o cină liniștită, o întâlnire romantică, o despărțire.

Era un bărbat înalt și negru, destul de frumos, îmbrăcat într-un trenci gri, cu o fată blondă, tunsă cleopatra agățată cu ambele mâini de gâtul lui, sărutându-l din când în când, foarte aproape de el, lipită chiar de el. ”Luați-vă o cameră!” eu, în gândul meu, rostind însă cu voce tare, la care soțul meu îmi spune: ”Se despart. Limbajul corpului. Ea ar mai vrea și el abia așteaptă să scape!” M-am întors să mă uit mai bine. Într-adevăr, ea se agăța de el, el agăța plictisit o plasă, preocupat mai degrabă de ce e în plasă decât de ce e lipit de el. El se uita în jos, ea se uita la el … cu lacrimi în ochi.  ”Ok, luați-vă două camere atunci” am tras eu concluzia în stilul meu.

De concert nu îți scriu că nu mai am timp și oricum nu-s așa de talentată să am cuvintele necesare pentru a descrie o artistă deplină. Îi las pe alții. La ieșire însă, la capătul străzii o clădire superbă, și două luni. Nu, toanto, e doar una! Cealaltă e un felinar.

17321449_1246168868794594_1242112428_n

clădirea asta superbă e un mall

Când luna e deja deasupra clădirilor, londonezii se duc spre casă. Gurile de metrou sunt pline, forfota se domolește, micii negustori își aduna marfa de pe tarabe, mătură în fața magazinelor, camioanele descarcă liniștite marfa pentru a doua zi, ferestrele se aprind una câte una, tot mai multe, tot mai vii. Viața continuă după perdea, mașinile se odihnesc, stelele tronează peste luciul Tamisei, un bărbat întârziat încearcă să îndulcească o nevastă supărată cu un buchet de flori, o femeie gândită se grăbește poate să-și hrănească familia, un cerșetor cu un câine adună chiștoacele din stația de autobus, iar noi, noi ne urcăm în mașină bucuroși de primăvara de azi, de tot ce am văzut și am simțit într-o zi londoneză.

17274743_1246169042127910_658215765_n

se lasă seara pe Regent

Dacă vrei să vizitezi Londra, asigură-te că ai o zi la dispoziție ca să hoinărești, pe străzi, prin parcuri, să n-ai nici o țintă doar să privești oamenii, clădirile, situațiile, limbajul trupului, stilurile vestimentare, mersul oamenilor. Să-i privești încercând să le ghicești povestea… merită, pentru că îți dai seama în mijlocul unei mulțimi de oameni că suntem umani, unici dar totodată legați prin toate stereotipiile și prin toată haina asta umană pe care o îmbrăcăm zi de zi. Suntem oameni, diferiți, de rase și credințe diferite, ne pieptănăm diferit, trăim diferit, simțim diferit, dar totuși la nivel de umanitate suntem același bulgăre de emoții, de gene și de instincte. Oare de ce uităm de atâtea ori asta?

… și asigură-te că vezi întotdeauna ceva frumos, e acolo, doar trebuie să-l zărești.

M-am întors acasă, mai bogată, cu siguranță mult mai bogată!

Portugheza…

Aș putea să scriu. Da, aș putea să scriu. Clipa asta în care primăvara pocnește nerăbdătoare prin toți bulbii neastâmpărați, clipa asta în care sufletul meu s-a pitit într-o uimire, adâncit undeva în vreun ungher, la umbra vreunui oscior mai fraged și mai strâmb ca un dinte crescut anapoda, sfidând toate aliniamentele raționale și firești. Aș putea să o descriu pe ea, departe, în alt ungher ascuns al lumii ăsteia obosite. M-aș putea gândi la ea, la tot ce-a fost, la cum am văzut-o eu prin ochii mei, la cum am simțit-o eu cu pielea mea, la cum am acceptat să o port ca pe o cicatrice nedumerită, ca pe o stranie dimineață ce a uitat să mai vină. Sau aș putea să plâng, cu lacrimi moi ca un râu nesfârșit de muzică lină. Dar n-aș putea s-o uit. Pentru că atunci ar însemna să mă întind obosit pe un lan de margarete ofilite, într-un somn adânc și fără vise. Ce ușor ar fi!

Era seară târziu. Sau noaptea devreme. Lumina pâlpâia obosită, galbenă ca o poză uitată pe șinele ruginite ale timpului. Fumam, liniștit și împăcat cu noaptea rece și cu sufletu-mi încălzit de paharul mare de rom. Am poposit în portul mic, într-o pauză de două zile. Echipajul obosit și plictisit de albastru căuta un răgaz de culori și de suflete vii. Portugalia, case mici colorate, sărăcăciose, adormite la umbra soarelui arzător și bătute de briza Atlanticului. Oameni calzi, obișnuiți cu străinii, ospitalieri. Un bar micuț, deschis la ora aceea târzie. M-au atras acordurile de saxofon răgușit, ce parcă se lăbărțau în liniștea coastei ca niște motani întinși la soare. Luna sclipea palidă ca un pepene necopt, tremurând în sâmburi mici pe valurile liniștite. Voiam să fiu singur, să mă găsesc sau să mă regăsesc…

Am intrat. Barmanul mi-a dat plictisit băutura cerută ca și cum și-ar fi turnat toată rutina nopților în paharul mare de tablă. Am băut cu sete. O sete pe care mi-o doream demult. O sete care creștea pe măsură ce înghițeam licoarea aurie. Traseul picăturilor mă ardea ca un fulger, ca o tăietură de sabie. Îmi despica grumazul căutând o comoară ascunsă, un mister ancestral ce dăinuie în mine și se vrea eliberat. Saxofonistul a luat o pauză, timp în care a băut cu aceeași sete, sau poate cu alta, un pahar mare de rom. Barmanul aranja sticlele pe raft, mai erau vreo doi pescari care povesteau încet… și ea.

Niciodată nu țin minte numele. Dar țin minte privirile. Avea cei mai negrii ochi pe care i-am văzut vreodată. Erau atât de negrii încât în mijlocul irisului părea că stă agățat un mic felinar alb, la distanță de mii de pixeli sau ce-or fi. Genele lungi, rimelate, sprâncene groase dar plăcut arcuite ca o boltă de zâmbet ce încă doarme. Buzele roșii, ascundeau dinți albi ca niște pietre sidefii de pe fundul unei mări transparente. Șuvițe dezordonate, cumințite parcă de prinsoarea unei agrafe mari în formă de trandafir roșu. Îmi imaginam că acei zulufi conțineau particule mici de sare, bobițe de vânt ascuns și picături de mare albastră. Mi-o imaginam ziua, lungită pe o stâncă cu pielea-i arsă și unsă, cu buzele-i crăpate de vânt și cu părul ud, picurându-i pe sâni. Putea fi o sirenă… dar nu, trebuia să fi fost femeie.

Am iubit-o, așa cum arzi un bulgăre de tămâie, cu sete, cu patos, cu ură și cu iubire la un loc, profund, incandescent și viril. Mă simțeau un Zeu, rătăcit pe coasta portugheză, un Zeu ce purta în el seva miilor de pescari și de marinari… iar ea s-a supus ca o sclavă dornică să-mi facă pe plac. Dimineața a pășit vie în camera mică, cu raze portocalii, cu o zi proaspătă ce dospea încă sub aburii răcoroși ai zorilor. Marea era liniștită, frământând tăcut nisipul fin și algele buimace. Ne-am băut cafeaua pe balconul mic înconjurat de oale colorate și de o plantă bleagă. Nu ne-am vorbit. Ne-am privit zâmbindu-ne, ca și cum toată povestea noastră era doar spațiul dintre cuvinte. A știut că marea îi fură bărbații, nu avea așteptări, nu cerea nimic. Se mulțumea cu o privire, cu un zâmbet și cu o gură de cafea.

Am plecat. N-am mai întâlnit-o niciodată… a rămas femeia de pe coasta portugheză, cea care s-a mulțumit să mă facă Zeu și să mă redea mării.

Aș putea să scriu. Da, aș putea să scriu… doar că Zeii tac și se adâncesc într-o taină liniștită de suflete rătăcite, purtate departe pe valurile unui râu nesfârșit…

 

ps: dacă vrei ceva mai vesel ai aici ultima mea scriere de pe catchy.ro : sex, normal, că doar nu-s chiar așa bou 🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Roșu sec…

Cele mai frumoase povești sunt cele care ar fi putut să fie…

Dimineața e cuminte. Se ridică din pat, primul gând: ea. Oricare ar fi, ea, mereu e o ea. Telefonul e descărcat, ochii nu ascultă, inima e stoarsă de fiecare strop de emoție sau ce o fi. Simte un gust ciudat în gură, sunt toate paharele de vin și cuvintele nespuse. O vagă durere de cap, nici o aspirină, nimic, doar o cameră goală, cu așternuturi apretate și tablouri alb-negre. Lumea e la fel. Și totuși, el nu e.

Se gândește la un timp, care a trecut tiptil, pe nesimțite, călcând cu pași târâiți pe la colțul ochilor, trasând urme mici de-abia sesizabile pe sub gene, pe tâmplele obosite de aceleași tunsori cuminți, lineare… se gândea că atunci, demult, avea cârlionți, obraznici, zulufi de păr rebel, tineresc, obraznic. Ca și cum firele de păr zburdau libere, împotriva tuturor principiilor, împotriva timpului, a minutelor care nu se grăbeau ca acuma, împotriva firii, a vieții și a morții. Părul Lui însă, nu mai avea viață, stătea inert într-o poziție țeapănă de ignoranță nevoită, de trecut, de nimic și de tot, în sicriul pe care nici nu mai știe când și cum l-a cumpărat. Ținea minte doar că trebuia să aleagă, dacă era ceva de ales. Între unul așa și altul mai așa, ce sens avea toată mascarada nu a înțeles nici azi. Se uita dezamăgit în oglinda neprietenoasă, cine ești? Cui îi aparții? De ce nu zâmbești?

Demult nu mai zâmbea, doar formal, niște politețuri ieftine dar pe care trebuia să le plătească, ca și cum ar fi dator. Educatoarea de la grădiniță, secretara devotată, mătușa, mai exact sora Lui, ea. Mai ales ea. Îi zâmbea. Era mai ușor decât să-i răspundă la miile de întrebări de ce? De ce nu? Era mult mai ușor.

Zâmbete goale, fără nici un pic de soare, doar vaste căscări de timp inutil și de dinți albi. Își albea dinții de două ori la trei luni, la cabinetul din vecini. Și de nenumărate ori și-i înnegrea cu vin roșu, sec, mult.

Ca în noaptea ce tocmai a trecut. Sticle goale stau cuminți prin camera la fel de goală. Părtașe la toate frământările lui târzii.

Oglinda nu era deloc prietenoasă, ca și cum l-ar atenționa asupra marelui prăpăd de visuri și gânduri și ce-or mai fi fost. Că au fost. Nu. Nu lacrimi. El nu plângea. Cel puțin nu cu lacrimi. El plângea cu ironii, cu sarcasm, cu vorbe aruncate anapoda, el plângea cu amintiri: ”aveai părul desfăcut și zâmbeai inocent, în gară era frig, și aerul mirosea a cărbuni… tu, aveai un fular roșu.  îți mai amintești?” ea își amintea, cum să nu-și amintească, își amintea tot…

S-a făcut dimineață, peste toată viața lui s-a făcut deodată dimineață, o dimineață prea crudă, prea abruptă, prea dintr-odată. O dimineață cu care nu știi ce să faci, pentru că nu poți nici să continui și nici să începi, o dimineață care îți cere să mai lenevești, o oră, o zi, un anotimp… undeva într-un colț de gară pustie, unde ea purta un fular roșu și el purta un gând interzis.

Acum s-a făcut târziu, și soarele e obosit, al naibii dor, te speli pe dinți, îți piepteni părul, îți îndeși emoțiile undeva în colț de gând și pășești. Ești sigur pe tine, aproape că ești fericit până când undeva departe zărești un fular roșu și undeva și mai departe un chip familiar îți zâmbește, același zâmbet, același păr, aceleași visuri… tata.

Lumea e la fel în fiecare zi, doar noaptea pare să facă mici exerciții de imaginație…

Love spring

fb_img_1481987667368Prima zi de primăvară. Plouă, decorul e destul de bacovian, am găsit și niște ciori pe crengile din vecini, încă își povesteau două trei pățănii de prin iarnă. Aici nu există mărțișoare, colegii mei habar nu au despre ce vorbesc, însă facebook-ul e plin de flori, de mesaje, de mărțișoare, de fie ca… primăvara. Dacă  mă gândesc bine, totul mi se pare un pic fals, toată șarada asta, că gata, de azi e primăvară, să înflorim, să zâmbim, să ne prăpădim de râs printre ghiocei și zambile, să ne punem margarete în păr și să ne alegem babe frumoase. Ce ne mai plac simbolurile… zic. După aia îmi trag două palme (simbolice, of course) și mă reorientez în spațiu. Ce-ai măi, cu simbolurile? Nu încapi de ele?

Despre asta vreau să-ți scriu azi. Despre simboluri. Simbolurile mi se par a fi cel mai bun exercițiu de imaginație. Uite, îți dau o buburuză legată cu un șnur alb cu roșu și tu îți imaginezi ce vrei tu. Și începi, mi-a dat… mă place, alb- e sincer, roșu- mă iubește, buburuză- e jucăuș, îi plac rățuștele în vană și cătușele în pat… și duci povestea până unde vrei tu. La fel o duci și în lipsa simbolurilor, trebuia să-mi dea dar nu mi-a dat, ceea ce semnifică o mare tragedie, nu mă iubește, i-a dat alteia, ia mai dă-l în mă-sa… și ne trezim înconjurați de simboluri, imaginându-ne tot felul.

Sunt un om care scrie dezordonat, nu am un program, nu am un plan, am doar mii de cuvinte în cap și o imaginație mai bogată. Zilele mele sunt: azi am scris, azi nu am scris. Nu-mi plac zilele cu nu am scris, mi se par goale, fără nici un simbol, fără primăvară și fără speranță. Așa că m-am autoangajat:) da, nu râde. Simbolic. M-am autoangajat pe un site fain: catchy.ro

Acum sunt la al zecelea articol, și sincer, povestea se scrie, uneori mai bine, alteori mai prost, nu contează. Ceea ce contează e însă, e că îți poți forma un fel de obicei, iar atunci când cuvintele te mai părăsesc, n-ai chef și trec zilele goale, tu, privind doar ciorile de pe crăci, ceva, o voce îți spune: ok, ok, nu scrii dar vezi că trebuie să scrii pentru catchy. și scrii, ce să faci?

Personajul meu se creionează în funcție de starea mea, uneori e un mare bou, alteori e simpatic, dar ieri s-a scufundat într-o barcă uitată pe un țărm pustiu, unde a fript-o pe Zelda pe toate părțile… căci, și bărbații plâng câteodată, nu-i așa?

ai aici povestea: sunt un bou fericit… 

În concluzie, azi e prima zi de primăvară și singurul fapt ce ne face să înflorim e iubirea, așa că… printre toate simbolurile deja existente, eu îți doresc să înflorești așa cum meriți, în iubire, în sentimentul de infinit, de bucurie, de pace și senin!

în loc de mărțișor give me champagne when I m thirsty

și simbolic sau nu: fii un bou fericit