cuvinte și jazz…

Era o seară în care nimic nu se întâmpla. Cuvintele stăteau cuminți, fiecare în paragraful destinat poveștilor proprii . Strada pustie lăsa o urmă de trecut într-o realitate ce nu aparținea nimănui. Ea nu aparținea nimănui. Nici măcar peisajului anost de sfârșit de ianuarie. Barul se golea treptat, fiecare întorcându-se în realitatea amețită de cupele de vin ce au curs, ștergând povești după povești din amintirile adânci, închistate în ungherele fiecăruia dintre ei. Doar ea nu aparținea niciunei realități. Ea era oarecum alungată din oricare moment prezent, din oricare clipă ce e sau va fi vreodată. Prin ochii ei treceau cuvinte după cuvinte, un lanț întreg de litere ce se țin de mână, plecând spre nuștiuunde, venind din nuștiucând. Un jazz obosit, ultimele acorduri de saxofon alungite peste un timp ce s-a oprit, așteptând să treacă tot convoiul de povești din camera aceea, fredona o partitură îngălbenită cu note mici scrijelite hai hui. Pereții, unicele chenare precise, unicele unghiuri în care vreun cuvințel rătăcit s-ar mai putea ascunde. Ei nu-i păsa însă, era martorul nelipsit al nesfârșitelor marșuri de litere aruncate. Oamenii își abandonează poveștile. Oamenii își alungă cuvintele  ca pe niște răni uscate de timp, cicatrizate. Ea nu mai avea nici o poveste. Pe toate le-a scris undeva, demult. Toate cuvintele ei erau așternute ordonat, frumos, caligrafic într-un unic volum pe care mai apoi l-a uitat într-un oraș străin. Cuvintele ei au prins din urmă vreo altă poveste a nuștiucui, de nuștiuunde. Stătea tăcută, privind tot dansul acesta târziu, neștiind ce va mai face atunci când lumina va invada camera aceea. Nu aparținea nimănui. Povestea ei era una mută. Un ultim pahar de vin, de parcă nici vinul nu mai avea gust. Un ultim acord de saxofon, apoi totul urma să se stingă.

Dimineața, lumina șterge leneș un colț de încăpere. Paharele goale stau aruncate undeva pe barul din lemn de mahon. Scaunele sunt ridicate pe mese, ca niște picioare de lemn uitate într-un spital militar. Mucuri de țigară sfâșiate, îndoite, sugrumate, dorm în scrumierele de plastic ars. Cineva mătură, cu un șuruit ce mă duce cu gândul la un blues din New Orleans, apoi un clinchet de sticlă scăpată pe o suprafață dură dă o notă mai veselă șuruitului monoton de blues măturat. Eu nu aparțin nimănui, de parcă asta m -ar consola cu ceva. Eu nu-mi aparțin nici mie uneori. Capul îmi zvâcnește, picioarele mi-au amorțit pe scaunul de lemn ros de carii. Mi-e somn, de un somn adânc, mi-e foame, de zile întregi n-am mai mâncat, de zeci de nopți n-am mai dormit. Defapt nici nu știu dacă în ultima vreme am trăit sau nu. Doar camera aceasta o știu pe de rost, cu pereții aceștia, cu jazz, cu vin și cu multe cuvinte ce zboară aiurea… nici pe ea nu o știu. E reală sau nu, e doar în imaginația mea? Cine știe? Mi-e foame, și frig, și vreau să dorm, în sfârșit…

Mi-am strâns toate cuvintele, pagini întregi, aruncate pe jos, măturate de zeci de dimineți, le-am adunat în sfârșit. M-am ridicat, o ultimă înghițitură de vin, am zâmbit, barmanul mi-a zâmbit înapoi, femeia s-a oprit din măturat, muzica s-a oprit, o rază de soare curgea domol pe barul din lemn de mahon.

  • Domnul, plecați?
  • Da, mi-e foame în sfârșit și vreau să dorm!

Undeva departe se aude un claxon, orașul s-a trezit…

  • Succes cu cartea, să nu ne uitați! apoi mătura își continua dansul pe-un blues șuruit…

Am zâmbit… afară totul părea viu, lumina, sunetele, culorile, oamenii. Strângeam cu putere paginile la piept, cu teamă parcă, să nu mi le fure viața.

Iar ea? Ea acum era a mea, o strângeam cu putere la piept, îmi aparținea… în sfârșit, îmi aparținea…

-the end –

 

 

 

 

Anunțuri

2 păreri la “cuvinte și jazz…

    • Adrian, crezi că eu știam când am început să scriu cum se va desfășura totul? am știut eu că apare un el care scrie înfocat la o masă în colț, o poveste în care era ea… pentru că în fiecare poveste e o ea. și cum ea nu aparținea nimănui soarta a făcut ca să îi aparțină lui. ideea e că fiecare carte are o poveste din spatele cărții și azi mi-am pus întrebarea dacă o carte aparține scriitorului sau poveștii din culise?
      și uneori ficțiunea și realitatea se împletesc de nimeni nu mai înțelege nimic sau fiecare înțelege ce vrea! n-am vrut să te încurc, sorry 🙂
      mulțumesc că mă citești chiar dacă uneori aberez cu talent :)))

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s