Puterea lumii

Stai să-ți spun o poveste… pune-ți un pahar cu vin, aprinde-ți o țigară dacă vrei, și ascultă-mă! E ceva în lumea asta, ceva ca un motor, ce le duce înainte pe toate. Rele, bune, păcat, Dumnezeu. Toate sunt în aceeași barcă. Știai asta, nu? Și zilele cum or fi, și nopțile, toate umplu aceleași rânduri goale din paginile vieților noastre. Și noi? Noi ce facem? Noi nu facem nimic, stăm așa ochi în ochi, bem un vin, fumăm o țigară, ne zâmbim, tăcem… Înghițim totul ca pe o pastilă de opium. Ne liniștim. Uneori ne uităm în urmă, încercăm să întrezărim ceva în față, ne resemnăm, ne mai aprindem o țigară, și ne zâmbim iar. Și știi? Momentul acesta e cel mai prețios, când nimic, nimicul ăsta atât de nimic, e totul! O existență agățată de un mic nimic… doi elefanți pe o pânză de păianjen, eu cu tine, și nimicul nostru etern. Și aștepți, și regreți, și visezi, și speri, și nu-ți dai seama că viața e o compilație din toate astea la un loc. Zile minuscule, nopți agitate, brațe inutile, hazard și păcate. Ce aștepți? De ce aștepți? Îți dai seama că fumul acesta de țigară și gura asta de vin, că ochii tăi, că zâmbetul uitat undeva la colțul buzelor tale, toate astea, tăcerea, întrebarea pierdută undeva pe sprânceana stângă, toate astea înseamnă viață? Acum? Azi?

Puterea lumii, cercuri de vicii muribunde, și noi… clipa asta în care ne-am înghesuit ca într-un cocon de fluture multicolor… asta poate fi viață! E viața, despielițată ca un sâmbure de adevăr din noaptea coșmarurilor infinite. Asta e viața, puterea lumii…

  • Ești nebună!
  • Ești ALIVE!

Puterea lumii… cercuri de vicii muribunde

Suflete goale cu aripi plăpânde

Suntem toți unul, neant, infinit

Apă, și foc, și pământ de iubit

Ne răzvrătim fără țel în minuscule zile

În nopți agitate, în brațe inutile

În vise uitate cu o scoică și-un vin

În camere goale și pline de chin…

Durere și zâmbet, sunt toate din noi

Iubire cu ură, culori cu noroi

Stai azi și te uiți cum de ieri a trecut

Ca un vânt, pe un țărm ce dansează tăcut

La braț cu o taină… cam fumat și băut

Stai și te uiți, și aștepți cu răbdare

Ceva, ca un dans, sau poate vreo mare

Cu vals legănat, cu degete fine,

Cu scoici și cu vin, te-aștepți chiar pe tine

Dar timpul se duce ca o curvă în zori

Azi e momentul, fii viu… până mori!

 

ALIVE… mi-am tatuat cuvântul acesta ca să nu uit, sunt în viață, chiar și când mor câte un pic:)

ps: azi, uraganul Doris a bătut insula, cu brațe de vânt puternic, toate zburau, cred că și gândurile mele. nu am crezut că voi scrie, de dimineață nici un semn nu prevestea vreun cuvânt așternut pe foaie. magia se întâmplă când frigi un ficat! așa cum am făcut și eu, pe la ora amiezii. și te uiți așa la firicelele de sânge ce ies eliberate de căldură și se împrăștie amețite prin tigaie, în timp ce uraganul Doris amețește toate ghivecele și lucrurile nu prea statice din curte, de frunze nu mai zic, și te trezești cu niște versuri curgând așa prin aceeași tigaie. știi, ai auzit, că atunci când vin cuvintele trebuie să le prinzi de coadă, din zbor că altfel se duc naibii la altă tigaie, ai auzit nu? da, așa fac și eu, iau pixul și repede scriu pe o bucată de hârtie, nici nu mai știu ce era, cred că o listă de cumpărături. și gata, scrii! scrii, ca apucatul și uraganul Doris dansează sălbatic în curte, și ziua se colorează, și tu te simți… ai ghicit… ALIVE!

dacă asta nu e inspirație, atunci nu știu ce ar putea fi. poate poezia e nasoală, poate nu are nici o valoare literară, poate e tristă și nici măcar nu-ți place, dar știi ceva? momentul acesta, în care stăm ochi în ochi și eu îți recit cuvinte fără rost, asta e viață! momentul acesta în care am scris, în care mi-am ars ficații să mă exprim, asta e viață!

asta e Puterea Lumii…

 

 

 

 

 

 

 

Balada unui derbedeu…

Nu e o fată oarecare, am cunoscut-o într-un bar

Când noaptea se căsca în zare și nemurirea în pahar,

Când toate par să scuipe foc, și viața râde cu venin

De parcă-n mine nu am loc și nici o clipă de senin,

Când iarna tropăie geroasă, pe străzi pustii cu lună plină

Când noaptea fumegă lăptoasă a liniște plină de vină,

Nu-i nimeni să mă ia de mână, să-mi spună: hai, lasă că trece!

Până și luna e bătrână și stelele clipesc prea rece,

Dar ea, of, ea! de parc-ar ști, ce întuneric am în mine

Râde cu ochii mari și vii, în colț, în barul cu feline,

De frig, am vrut să beau o dușcă,  să sorb cu tot amarul meu

Gerul, ce-ncet din mine mușcă ca dintr-un miez de derbedeu,

Dar viața e o farsă mare, și nici nu știi ce naiba vrea

Până să beau vreo trei pahare, mă cuibăream în pat cu ea,

Și ne-am iubit cu jar și foc, cum nimeni nu s-a mai iubit

A naibii viață, al naibii joc, în zori am sufletul topit!

Nu e o fată oarecare! amoru-l știe pe de rost

Doar eu, după vreo trei pahare, mi-o bag la suflet ca un prost,

Dar dimineața vine iute, să mă trezesc îmi e cam greu

În mine cântă șoapte mute balada unui derbedeu…

 

ps: da, e mai tristă… sau poate nu, oricum, aventura continuă, cu derbedeul meu preferat, care încă nu are nume, dar e adorabil și plin de umor și autoironie. într-o notă mai veselă, ai aici continuarea:

Cine naiba mi te-a scos în cale, Zeldo?!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Catchy.ro

Acum câteva luni, vară

Îmi amintesc că era vară și stăteam tolănită sub glicina mea ce își arăta indecența perfectă de ciorchine mov, deasupra capului meu nedormit. Am început să scriu Zelda. Atunci era doar o povestire, în mare parte cu o notă de autoironie și un fix de-al meu: nu voiam să scriu ca o femeie, visam să scriu ca un bărbat. Am încercat, dar nu m-am străduit, era cald, berea era rece, păsărelele cântau, glicina ploua violet și mirosea demențial. Tot Universul era împotriva mea. Am adormit cu laptopul în brațe și cu Zelda în fașă.

După câteva luni, iarna

Catchy.ro e un site mișto. Chiar foarte mișto. Unele scrieri sunt ca niște file rătăcite din cărți. Te gândești așa că trec vreo trei cărți bune pe lângă tine și câteva pagini îți pun piedică, citește-mă, prostule! Și le citești, și râzi, și plângi, și până la urmă, nu asta-i adevărata valoare? Să smulgi reacții de la cititor?

Ei, catchy o face! for sure!

Am trimis-o pe Zelda la ei. Au primit-o destul de bine. Apoi s-a întâmplat ceva… mi-am zis, hai să încerc să scriu în aceeași tonalitate, și am scris, și scris, și scris. Acum mă aflu la cel de-al șaselea (cred) episod din Zelda, și îmi place, al naibii, mă distrez și eu.

Știu că sunt o pacoste pentru catchy, scriu repede, cam cât beau un pahar jumate de vin, nu prea corectez, citesc odată și valea, îi dau drumul. Catchy trebuie să corecteze, să alinieze, să sublinieze, deci, toată munca asta le aparține și le mulțumesc! De obicei scriu înainte să mă culc, lucrez de noapte deci mă culc ziua. Scrisul e un fel de transă, se produce repede, se respiră tot, apoi se doarme liniștit. Când mă trezesc, e ca un vis! Uau, am scris! Am și trimis ce-am scris. Apoi recitesc. Și râd ca proasta. E momentul în care mă întreabă soțul ce-am pățit? Nimic, am scris pentru catchy, doar atât!

Dacă ajungi să râzi la propriile scrieri înseamnă că ești varză! Deci, poți să continui!

Pentru că e sâmbătă, weekend, bucurie, veselie, îți dau linkul, poate mă citești, poate găsești un zâmbet ascuns printre rânduri, poate îmi dai credit și mie și site-ului catchy, că na, uneori e fain să existe ceva, cineva să adune toate scrierile la un loc.

Mulțumesc catchy, că mă faci bărbat, nici mama n-a reușit!

citește-mă aici ZELDA (ultimul episod, dar găsești linkuri de trimitere la precedentele)

 

 

 

 

cuvinte și jazz…

Era o seară în care nimic nu se întâmpla. Cuvintele stăteau cuminți, fiecare în paragraful destinat poveștilor proprii . Strada pustie lăsa o urmă de trecut într-o realitate ce nu aparținea nimănui. Ea nu aparținea nimănui. Nici măcar peisajului anost de sfârșit de ianuarie. Barul se golea treptat, fiecare întorcându-se în realitatea amețită de cupele de vin ce au curs, ștergând povești după povești din amintirile adânci, închistate în ungherele fiecăruia dintre ei. Doar ea nu aparținea niciunei realități. Ea era oarecum alungată din oricare moment prezent, din oricare clipă ce e sau va fi vreodată. Prin ochii ei treceau cuvinte după cuvinte, un lanț întreg de litere ce se țin de mână, plecând spre nuștiuunde, venind din nuștiucând. Un jazz obosit, ultimele acorduri de saxofon alungite peste un timp ce s-a oprit, așteptând să treacă tot convoiul de povești din camera aceea, fredona o partitură îngălbenită cu note mici scrijelite hai hui. Pereții, unicele chenare precise, unicele unghiuri în care vreun cuvințel rătăcit s-ar mai putea ascunde. Ei nu-i păsa însă, era martorul nelipsit al nesfârșitelor marșuri de litere aruncate. Oamenii își abandonează poveștile. Oamenii își alungă cuvintele  ca pe niște răni uscate de timp, cicatrizate. Ea nu mai avea nici o poveste. Pe toate le-a scris undeva, demult. Toate cuvintele ei erau așternute ordonat, frumos, caligrafic într-un unic volum pe care mai apoi l-a uitat într-un oraș străin. Cuvintele ei au prins din urmă vreo altă poveste a nuștiucui, de nuștiuunde. Stătea tăcută, privind tot dansul acesta târziu, neștiind ce va mai face atunci când lumina va invada camera aceea. Nu aparținea nimănui. Povestea ei era una mută. Un ultim pahar de vin, de parcă nici vinul nu mai avea gust. Un ultim acord de saxofon, apoi totul urma să se stingă.

Dimineața, lumina șterge leneș un colț de încăpere. Paharele goale stau aruncate undeva pe barul din lemn de mahon. Scaunele sunt ridicate pe mese, ca niște picioare de lemn uitate într-un spital militar. Mucuri de țigară sfâșiate, îndoite, sugrumate, dorm în scrumierele de plastic ars. Cineva mătură, cu un șuruit ce mă duce cu gândul la un blues din New Orleans, apoi un clinchet de sticlă scăpată pe o suprafață dură dă o notă mai veselă șuruitului monoton de blues măturat. Eu nu aparțin nimănui, de parcă asta m -ar consola cu ceva. Eu nu-mi aparțin nici mie uneori. Capul îmi zvâcnește, picioarele mi-au amorțit pe scaunul de lemn ros de carii. Mi-e somn, de un somn adânc, mi-e foame, de zile întregi n-am mai mâncat, de zeci de nopți n-am mai dormit. Defapt nici nu știu dacă în ultima vreme am trăit sau nu. Doar camera aceasta o știu pe de rost, cu pereții aceștia, cu jazz, cu vin și cu multe cuvinte ce zboară aiurea… nici pe ea nu o știu. E reală sau nu, e doar în imaginația mea? Cine știe? Mi-e foame, și frig, și vreau să dorm, în sfârșit…

Mi-am strâns toate cuvintele, pagini întregi, aruncate pe jos, măturate de zeci de dimineți, le-am adunat în sfârșit. M-am ridicat, o ultimă înghițitură de vin, am zâmbit, barmanul mi-a zâmbit înapoi, femeia s-a oprit din măturat, muzica s-a oprit, o rază de soare curgea domol pe barul din lemn de mahon.

  • Domnul, plecați?
  • Da, mi-e foame în sfârșit și vreau să dorm!

Undeva departe se aude un claxon, orașul s-a trezit…

  • Succes cu cartea, să nu ne uitați! apoi mătura își continua dansul pe-un blues șuruit…

Am zâmbit… afară totul părea viu, lumina, sunetele, culorile, oamenii. Strângeam cu putere paginile la piept, cu teamă parcă, să nu mi le fure viața.

Iar ea? Ea acum era a mea, o strângeam cu putere la piept, îmi aparținea… în sfârșit, îmi aparținea…

-the end –

 

 

 

 

”NO, AMU’ ÎI BAI”

Nu-mi vine să scriu azi. Mi se topesc gândurile ca niște țurțuri de pe casele de munte. Fiecare picur cade gălăgios în beciul întunecat al așteptărilor mele. E ca un marș de pași apăsați, insistenți și nemiloși. E ca un tropăit de cizme militărești pe o podea de cameră părăsită. Iar ecoul, of, ecoul… un fel de ”nu ești în stare, nu ești în stare, nici măcar nu ești în stare”. Ok! Îmi torn un pahar de vin, mă liniștesc. Nu sunt în stare. Ok, ok, nu sunt în stare!!!

Câți de ”nu ești în stare” mi-am auzit de la mine? Am pierdut șirul numărătorii. Și? Ce-ar trebui să fac?

În fiecare dintre noi există o voce, un fel de alter ego, care stă de pândă și e ca o cață. Dacă mănânci un desert începe… nu ești în stare să te abții, dacă nu faci ce ți-ai propus… nu ești în stare să… dacă vrei să te muți în casa de lângă ocean și să scrii cuvinte pe hârtie începe… pfuai, nu ești în stare, ce tot visezi? nu ești în stare, termină, du-te la lucru, fii oaie!

Dacă te revolți, îți bagă un pumn plin de nu ești în stare în gură, în suflet, în minte, în vis. Apoi râde pe sub mustață cu dinți stricați și galbeni. Fii oaie! Dacă ești oaie te susține, te mângâie pe cap, îți dă câte o bomboană din cauciuc colorat la care să sugi cu spor, îți dă impresia că îi pasă, îți mărește cota de stimă de sine cu câte un zâmbet fals și murdar, parcă mânjit de rahat, de rahat de oaie, îți mai spune ”uite ia-o pe acolo că e mai sigur” Tu te duci, dai de gropi,  îți julești genunchii, dai cu capul de câte o pancartă pe care scrie ceva cu roșu. Un roșu de-ți intră în vene ca otrava, dacă încerci să ocolești te redirecționează cu câte o palmă pe după cap: ”te crezi deștept, revino-ți! fii oaie” și apoi nu te mai lupți, doar înaintezi, te obișnuiești, cu drumul plin de gropi, te obișnuiești să cazi, să te julești, te obișnuiești cu durerea, cu chinul, cu resemnarea, că doar ești oaie și mergi alături de restul de oi. Încet, cu capul plecat, trist, dezamăgit. Un marș tăcut, pe o câmpie gri, plină de uscături. Un marș tăcut printre anotimpuri șterse de culoare, albe, albite, ca niște tâmple de bunic uitat. Uneori, în depărtare, dai de o oaie mai veselă și te gândești că e un moft, la ce bun să fii vesel? Doar ești oaie nu clovn! Iar într-o zi, o zi ca oricare alta, te revolți:

  • Ce mama mă-sii de oaie-s io? Calc în căcați de când m-am născut, mă duc în linie dreaptă pe un câmp gri, în față oaie, în spate oaie, gardu-i de un metru și noi suntem mii!!! Futu-i, io mă abat!!!

Gura de sub mustață cu dinții stricați râde și îmi scuipă amar: ”nu ești în stare! ești doar o oaie, stai pe curul tău, în șirul infinit de oi”

Dar nu! Nu AZI! AZI m-am enervat! De azi nu mai sunt oaie, sunt tot ce vreau să fiu, și-mi dau jos blana, și copitele și moaca de oaie, și-mi pun un chip de om frumos, și mă ridic și am curaj, și mă abat. În fond, de ce am eu nevoie să trec printr-un metru de gard când libertatea e infinită?!

Știu că oamenii sunt frumoși atunci când își ridică ochii din pământ și întrezăresc o rază de speranță. Atunci când se unesc pentru o cauză frumoasă, atunci când speră, atunci când creează și se creează, atunci când renasc!

Nu-mi venea să scriu azi, dar trebuia să-ți spun ce om frumos ești atunci când ești în stare! Am văzut în zilele acestea foarte mulți oameni frumoși, creativi, inteligenți și sensibili, oameni valoroși, oameni care s-au trezit și au văzut că e doar un metru de gard într-un infinit de libertate!

Nu te lăsa condus, ești în stare! EȘTI ÎN STARE!

ps: am vrut cumva să-ți spun că tot ce faci azi, acum, e vital, și nimeni nu are dreptul să-ți mai spună vreodată: nu ești în stare! NIMENI!!!

ps2: românii sunt deosebit de creativi, cu un simț al umorului ieșit din comun și cu o subtilitate aproape poetică! felicitări pentru pancartele atât de expresive! sunteți frumoși, nu vă lăsați conduși! de departe sunt aproape de voi 🙂

ps3: VĂ IUBESC!

16387249_10210693138018839_3903084617546250564_n

16427659_1222022594519309_1111759395545652361_n

 

16406926_1619652571676405_8138700900412514908_n

16523007_1210944032317078_910785450_n

15073285_1317654241660960_1122286833920187260_n

ps4: v-am spus că vă iubesc?