42…

Azi am împlinit 42 de ani. Și nimic ciudat nu s-a întâmplat, nici cu un rid mai mult față de ieri, nici un fir alb în plus, nici un miracol, nimic. Împlinim ani după ani, firesc, normal, fără nici o gaură în cer. Liniștiți, calmi, 40,41,42… mai departe nu știu. Încă visez, încă mai am mimica aceea inocentă de la 21, mai șifonată, cu pleoapele mai căzute, cu fața mai buhăită, cu părul mai rar, dar e acolo undeva. Dacă te uiți bine, în irisul stâng mai pe colț, e o scamă de timp, ei… aia-s eu.

Una din amintirile mele dragi e de la Disney Land. Nu, nu-mi plac păpușile, și recunosc, nu mi-a plăcut nimic înafară de mărul ăla pe băț dat prin glazură… și inocența fiului meu, Paul. Avea vreo, nu mai știu 4-5 ani, mergeam cu un trenuleț din acela fermecat printre toate poveștile, păpuși, personaje, cartoane colorate, toate făcute în așa fel încât să te simți parte din poveste. Pe un deal de carton, undeva sus, un copil cu rozul inocenței în obraji, cu brațe de hârtie legate cu ațe, ne făcea cu mâna. Eram toți într-un fel fascinați, stând cuminți în trenuleț, adulți, copii, iar Paul, fiul meu, în față. La un moment dat îl văd făcându-i cu mâna băiețelului de hârtie, și cu ochi plini de culoare, de strălucire, de inocență și frumusețe se întoarce emoționat și îmi spune: UITE, MAMI, ĂLA-S EU!

Și chiar era el, în acel moment chiar era el. Noi adulții, ne-am uitat unul la altul și cu un pic de lacrimi în ochi am râs, cu poftă, cu drag, cu infinite culori, pentru că inocența e bucurie. Și eu eram bucuroasă. Întotdeauna sunt când regăsesc inocență în ochii celor din jurul meu.

Și da, râd. Am 42 de ani, fuck, ieri aveam 21, azi 42. Dar, uite, mami, aia-s eu! Chiar! Fetița aia mioapă cu picioarele încâlcite, cam stângace, total useless când i se aburesc ochelarii, cu șapte mii de colonii de fluturi aiuriți în jurul ei, aia de crede că mâine, azi, poate, na, poimâine, fie, își va lua o casă pe o coastă, cu un ditamai geam prin care se văd valurile, un birou în față și sute de cuvinte… aia, da… uite, mami, aia-s eu…

Mami nici nu mai e… și mă uit la La La Land și sper să ia Oscarul, și uite mami, aia-s eu, și nu mai văd că na, bocesc ca o bleagă și boabe de lacrimi pline cu vise mi se rostogolesc pe obraji, și uite, mami, aia-s eu… și undeva la capăt de vis mă văd la fel de copil, la fel de inocent, la fel de… dar viața bate filmul, always!

Și cred cu foc, că oricât de bătrân ai fi, oricâți ani te-ar fi vizitat cu tort și rom, sau doar cu cifre inutile, cu riduri, și pungi sub ochi, cu mâini la care te uiți mirat de parcă nu-ți mai aparțin, cu picioare tot mai strâmbe și mai leneșe, cu ochi tot mai slăbiți care încep să vadă aiurea, rețete și radiografii, urechi care aud doar ”ai grijă la colesterol”, ”vezi să nu faci diabet”, ”nu mi-ai văzut șosetele sau mâna stângă”… oricât de bâtrân ai fi, sunt momente în care, în sinea ta șoptești: uite mami, ăla-s eu!

Și dacă te uiți bine, în irisul stâng, mai pe colț, toate visurile se adună ca la o paradă din Disney Land, îmbrăcate în vată de zahăr și hârtie creponată, înșiruite cuminți pe țesătura anilor, cântând, dansând, reamintindu-ți că nu, viața e doar un prim experiment și tu ești un infinit! Ai timp, nu-ți fă griji, anii sunt doar un număr, nimic mai mult! Dar tu, tu ești totul, ești… uite, mami, ăla-s eu!

… și dacă La La Land nu ia Oscarul mă las de filme și dacă nu mi se opresc lacrimile nu mă mai dau în viața mea cu rimel!

Îți mulțumesc pentru fărâma de infinit cuprins în gândul tău pentru mine… îți mulțumesc pentru tort și rom și La Vie e belle, și pentru tot ceea ce contează atunci când crezi din adâncul inimii că undeva în irisul stâng mai pe colț… ești TU!

Îți mulțumesc!