Un om mai ciudat

Sărbătorile au trecut, anul nou începe să se învechească și eu încerc să mă trezesc. Am început cu o lungă hibernare, de gânduri, de trăiri, de stări, de zile, de nopți. Mi-am ascuns tot chipul în pernă, cu ochi și nas și gură cu tot. Mi-am ascuns toate întrebările fără răspuns și răspunsurile fără întrebări. Am respirat un aer moleșit, leșinat ca o apă stătută, ca o baltă de gânduri uitate… am uitat să mai urlu cu sunete seci, am uitat să mai râd zgomotos, să mai plâng cu lacrimi de melc rătăcit. De fapt, n-am uitat chiar de tot, doar că toate astea le-am pus deoparte, pentru un timp nou, altul, care va veni…

Și azi e momentul să mă trezesc. Nu pot dormi dincolo de pătura mea de vise. M-aș trezi în vise străine cu chipuri necunoscute și m-aș simți un impostor. Așa că, azi, am hotărât să-mi închei hibernarea…

cu prima poezie din 2017…

povestea unui om mai ciudat

Uneori suntem un buchet de povești, de suferinți și chinuri, de zâmbete false, de sclavi

Alteori, răsar muguri noi… din noi, din urletul nostru, din sutele de mângâieri și din săruturi moi

Niciodată nu știm, din gara cea mică și rece, cu scaune roase de șobolani înfometați, coșuri inutile, rahați,

Ce umbre se culcă, ce tren va mai trece?

Într-o seară un om, cu haina mai veche, cu cizmele roase, cu iarna-n ureche, se uită pe geam, în gara cea mică, și uită să râdă, și uită de frică

Un om mai ciudat, întors înspre el, cu fața uitată de zâmbet, defel, cu buze uscate și mațe livide, cu răcnete stoarse din paturi aride

Se uită pe geam, obosit, printre gânduri, și caută rost, în silabe și rânduri

Doar trenul își scârțâie mersul pe șine, nici iarna nu trece, nici vara nu vine…

E vodcă-n pahar de plastic uzat, și-un fir de țigară ultrafumat, nici ea, nici cealaltă, nici el, nu e nimeni, sunt doar două miercuri, un joi și trei vineri

Se duce un timp după altul în gară, un fum mai rămâne și-un rest de țigară

Îngheață parfumul pe visul rămas iar gara e doar… un răstimp fără ceas

Povestea se scurge în abur de seară, un om mai ciudat, cel mai singur din gară

Nici tren nu așteaptă, nici vreo rudă să vină, stă doar degeaba, depănându-și din vină

Hoinar peste lume, cu buze uscate, cu suflet amar și cu multe păcate

Stă singur în gară și-o gară-i în el, povești înghețate de viscol și ger.

Apoi, într-o zi, într-o seară defapt, el uită să plece, sau nu mai e apt

Stă mut ca o piatră, mai jos pe bordură, și vodca-i îngheață o aftă pe gură

E frig, mult mai frig, e mai iarnă în lume, un ger se trezește când soarele apune

Degeaba, un fir din buchet a-nghețat, povestea s-a stins, un om a plecat

E frig, mult mai frig, e mai iarnă în mine, e gara prea goală, nici un tren nu mai vine…

Mă las în genunchi, obosit de-așteptări, cu taina în mine și trenul în gări

Mă las fără vlagă să uit și de tine, să dorm iarna-ntreagă ghemuit peste șine

Dar tocmai atunci când lumina se stinge un înger de gheață pe suflet m-atinge

Și-mi spune că-i timpul să urc în vagon, să las totu-n urmă uitat pe-un peron

Să râd și să sper, să îndrăznesc să pășesc, că am un bilet în vagonul domnesc

E cald și e bine, miroase-a parfum, și-avem chiar șampanii și fructe de drum

Și da, uneori, e bine să crezi, că-i soare în tine și nu, nu visezi!

… nu mă certa că e mai tristă, de-abia m-am sculat 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s