42…

Azi am împlinit 42 de ani. Și nimic ciudat nu s-a întâmplat, nici cu un rid mai mult față de ieri, nici un fir alb în plus, nici un miracol, nimic. Împlinim ani după ani, firesc, normal, fără nici o gaură în cer. Liniștiți, calmi, 40,41,42… mai departe nu știu. Încă visez, încă mai am mimica aceea inocentă de la 21, mai șifonată, cu pleoapele mai căzute, cu fața mai buhăită, cu părul mai rar, dar e acolo undeva. Dacă te uiți bine, în irisul stâng mai pe colț, e o scamă de timp, ei… aia-s eu.

Una din amintirile mele dragi e de la Disney Land. Nu, nu-mi plac păpușile, și recunosc, nu mi-a plăcut nimic înafară de mărul ăla pe băț dat prin glazură… și inocența fiului meu, Paul. Avea vreo, nu mai știu 4-5 ani, mergeam cu un trenuleț din acela fermecat printre toate poveștile, păpuși, personaje, cartoane colorate, toate făcute în așa fel încât să te simți parte din poveste. Pe un deal de carton, undeva sus, un copil cu rozul inocenței în obraji, cu brațe de hârtie legate cu ațe, ne făcea cu mâna. Eram toți într-un fel fascinați, stând cuminți în trenuleț, adulți, copii, iar Paul, fiul meu, în față. La un moment dat îl văd făcându-i cu mâna băiețelului de hârtie, și cu ochi plini de culoare, de strălucire, de inocență și frumusețe se întoarce emoționat și îmi spune: UITE, MAMI, ĂLA-S EU!

Și chiar era el, în acel moment chiar era el. Noi adulții, ne-am uitat unul la altul și cu un pic de lacrimi în ochi am râs, cu poftă, cu drag, cu infinite culori, pentru că inocența e bucurie. Și eu eram bucuroasă. Întotdeauna sunt când regăsesc inocență în ochii celor din jurul meu.

Și da, râd. Am 42 de ani, fuck, ieri aveam 21, azi 42. Dar, uite, mami, aia-s eu! Chiar! Fetița aia mioapă cu picioarele încâlcite, cam stângace, total useless când i se aburesc ochelarii, cu șapte mii de colonii de fluturi aiuriți în jurul ei, aia de crede că mâine, azi, poate, na, poimâine, fie, își va lua o casă pe o coastă, cu un ditamai geam prin care se văd valurile, un birou în față și sute de cuvinte… aia, da… uite, mami, aia-s eu…

Mami nici nu mai e… și mă uit la La La Land și sper să ia Oscarul, și uite mami, aia-s eu, și nu mai văd că na, bocesc ca o bleagă și boabe de lacrimi pline cu vise mi se rostogolesc pe obraji, și uite, mami, aia-s eu… și undeva la capăt de vis mă văd la fel de copil, la fel de inocent, la fel de… dar viața bate filmul, always!

Și cred cu foc, că oricât de bătrân ai fi, oricâți ani te-ar fi vizitat cu tort și rom, sau doar cu cifre inutile, cu riduri, și pungi sub ochi, cu mâini la care te uiți mirat de parcă nu-ți mai aparțin, cu picioare tot mai strâmbe și mai leneșe, cu ochi tot mai slăbiți care încep să vadă aiurea, rețete și radiografii, urechi care aud doar ”ai grijă la colesterol”, ”vezi să nu faci diabet”, ”nu mi-ai văzut șosetele sau mâna stângă”… oricât de bâtrân ai fi, sunt momente în care, în sinea ta șoptești: uite mami, ăla-s eu!

Și dacă te uiți bine, în irisul stâng, mai pe colț, toate visurile se adună ca la o paradă din Disney Land, îmbrăcate în vată de zahăr și hârtie creponată, înșiruite cuminți pe țesătura anilor, cântând, dansând, reamintindu-ți că nu, viața e doar un prim experiment și tu ești un infinit! Ai timp, nu-ți fă griji, anii sunt doar un număr, nimic mai mult! Dar tu, tu ești totul, ești… uite, mami, ăla-s eu!

… și dacă La La Land nu ia Oscarul mă las de filme și dacă nu mi se opresc lacrimile nu mă mai dau în viața mea cu rimel!

Îți mulțumesc pentru fărâma de infinit cuprins în gândul tău pentru mine… îți mulțumesc pentru tort și rom și La Vie e belle, și pentru tot ceea ce contează atunci când crezi din adâncul inimii că undeva în irisul stâng mai pe colț… ești TU!

Îți mulțumesc!

Femei nebune

Că nu-s normală, zău că nu-s!

Mă tot gândesc la un apus, cu soare cald portocaliu

Cu nasul tău bronzat hazliu

Cu trei bobițe de nisip ce îți atârnă de pe slip

La un pahar de vin gălbui și pescărușii nimănui

Mă tot gândesc, de aș putea, să evadez din viața mea

Să fug de cizme, de fular, s-aleg în loc un țărm banal

Să stau desculță și să cânt, și fals și tare colo-n vânt

Să mă trezești în doine albastre,

Cu flori de-argint ce-au curs din astre

Să-mi torni cafeaua din ibric, să râzi, să faci mișto un pic

De ochii mei leneși și grei, de părul meu parcă de clei

De pielea-mi arsă-n dungi de joi, de bucuria dintre noi

Să stăm așa tăcuți, două nevoi pe țărm pierduți

Să ne zâmbim din când în când, tangou de suflete visând…

Și-apoi, când soarele-i pe noi, să ne iubim ca într-o joi

Pe malul dulce auriu, pe-un țărm uitat de vis pustiu!

Că nu-s normală, zău că nu-s!

E frig și iarnă în apus

Și ciorile au degerat, și marea-i pusă la iernat

Și-am pielea albă ca un nor, și nici nu-mi arde de amor

Că totu-n jur e înghețat, și tu ești palid și cam beat

Și mă trezești din nou urlând: femeie, azi ce ai de gând???

Iar stau să tot mănânc șoric, și supă veștedă la plic?

Iar ca desert îmi dai mujdei, și-apoi să dau zăpada vrei?

Mă duc în lume, chiar mă duc! să stau pe-o barcă singur cuc

Femei nebune, doar visați… și mări, și plaje, și bărbați

Dar când e vorba de o zeamă, v-apucă a leșin bag seamă!

Că nu-s normală, zău că nu-s…

Azi bagi o zeamă de apus!

Că bate crivăț pe la geam, și-omătu-i colo-n ușă, vezi?

Pălincă nu-ți mai dau un gram, ia fă gargară cu zăpezi!!!

Și ce frumos visam!

 

Ar putea fi o ceartă conjugală dintre Luluța și Dorel, sau dintre Guguța și Costel. Ar putea fi o banală discuție filozofică dintre un Paler și o Paleriță. Dar nu e! E o scamă imaginară din mintea mea… un fel de compresă cald-rece, un fel de cafea cu piper și țuică fiartă. Dar nu din scamele astea se nasc marile realizări? Întreb și eu? Nu așa încet-încet, visând, azi, mâine, iar azi, iar mâine, se nasc marile ciorbe, ăăă, marile visuri împlinite? Marile satisfacții și masaje la ficat?

Întreb și eu?

Că nu-s normală, zău că nu-s!

De ce aș fi? Doar spun ce-am de spus… și fierb un borș de poezii:)

 

 

 

 

 

My last dream…

În fiecare film fain există o casă la mare, sau la ocean. Oricum, o casă în care te duci vara, aerisești, pui așternuturi curate, deschizi geamul și asculți pescărușii. Și cu această descoperire îmi dau seama că nu sunt deloc originală. Că îmi doresc ceea ce își doresc majoritatea oamenilor normali, că visul meu nu e cu nimic mai special decât visul vânzătoarei de covrigi de la colțul străzii, la fel cum ratarea mea nu va fi cu nimic mai specială decât ratarea mecanicului care-ți repară roata de la mașină.

Și spui: visul meu e să am o casă pe malul mării, să merg acolo și să scriu, în pace, cu un pahar de vin roșu în față. Să fiu o boemă, fără facturi, fără nimic ce să mă lege de o viață ordinară, obișnuită. Și spui asta cu o oarecare mândrie, cel puțin eu am un vis, un vis măreț, nonconformist, cu aer parizian… și spui, și spui, și începi să crezi ce spui, că prima dată spui așa în joacă, îți place cum sună, apoi începi să-ți imaginezi, și spui, și crezi ce spui, și până să te dezmeticești, îți dai seama că ceea ce spui a devenit peste noapte, parte din tine, din viitorul tău, din închipuirile tale. Apoi, începi să te gândești serios, să încerci să-ți faci un plan, să încerci să aplici… să faci măcar așternuturile palpabile, le cumperi, pentru casa de la mare. Îți pui schițele începute în foldere, pentru când ai să scrii în casa de la mare, te interesezi de vinuri roșii speciale, pentru când ai să bei la casa de la mare. Totul se conturează fin, estetic, optimist… pentru când va fi să fie casa de pe malul mării.

Nici nu-ți dai seama cu ce viteză trec revelioanele, apoi zilele de naștere, apoi zilele de naștere ale copiilor, apoi ale nepoților, apoi…

Și undeva la capătul străzii te așteaptă visul ăsta cu o casă de pe malul mării. Și cumva, tu, ești mereu la mijlocul străzii, parcă pașii stau pe loc, sau strada se lungește ca o macaroană infinită. Apoi vezi filme, citești cărți, scrii poezii, și te liniștești cumva… îți dai seama că nu e nimic extraordinar în a avea un vis și a-l rata. E omenesc, e firesc. E ca un motor care te face să înaintezi, spre… spre ceva, înspre… înspre ceva. Și cred, nu știu sigur, încă, pentru că nu am ajuns încă la vârsta maximă a înțelepciunii, cred că vei ajunge într-un punct în care te vei opri, tot în mijloc de stradă, te vei uita în urmă și vei zâmbi liniștit. Asta a fost, a fost frumos. În jurul tău te vor aplauda pescărușii, iar în sinea ta vei fi resemnat, am trăit frumos, și casa de pe malul mării, e doar un clișeu, ce apare în toate filmele faine.

Mr. Morgan’s last love, revăzut… uneori, un film face cât o lecție pe care n-a avut niciodată nimeni timp să ți-o ofere, o lecție, pe care oricât de mult ai vrea să o ignori, nu poți. Pentru că e atât de simplă și de evidentă. Suntem oameni și tot ceea ce facem e perfect omenesc. Greșeala, iubirea, vanitatea, egoismul, durerea, fericirea… și visul. I am just human, after all 🙂

Undeva la capăt de stradă, ești tu, și te aștepți… zâmbești cu ochi calzi, și ai răbdare să te întâlnești. Undeva la capăt de stradă te vei recunoaște, acel naiv cu suflet mare, acel naiv rătăcit, și te vei îmbrățișa cu toată ființa, în cel mai omenesc mod. Pentru că atunci, vei ajunge la înțelepciunea maximă și vei știi, că nu o casă a fost visul tău, ci un suflet, care zâmbind va deschide fereastra să aerisească, va schimba așternutul, îți va turna un pahar de vin roșu și te va lăsa să asculți pescărușii…

și ai avut cui spune:

„atunci când ești fericită, toată ființa ta e fericită, până și părul tău!”

și vei avea amintiri:

„când ea intra în cameră, totul se lumina în jur”

Nu fii aspru cu tine, nu fii aspru cu nimeni, pentru că niciodată nu știi cu ce visuri se luptă cel din fața ta, cu ce ratări, cu ce camere goale… fii uman, fii prezent, fii calm!

Recomand cu drag acest film, pentru naturalețea lui, pentru firescul de care avem nevoie. Da, uneori avem nevoie de un film în care să ne vedem pe noi, fără spectacol, fără efecte speciale, fără actori. Să fim doar noi…

my last dream it’s YOU!

O duminică frumoasă visătorilor!

 

 

Un om mai ciudat

Sărbătorile au trecut, anul nou începe să se învechească și eu încerc să mă trezesc. Am început cu o lungă hibernare, de gânduri, de trăiri, de stări, de zile, de nopți. Mi-am ascuns tot chipul în pernă, cu ochi și nas și gură cu tot. Mi-am ascuns toate întrebările fără răspuns și răspunsurile fără întrebări. Am respirat un aer moleșit, leșinat ca o apă stătută, ca o baltă de gânduri uitate… am uitat să mai urlu cu sunete seci, am uitat să mai râd zgomotos, să mai plâng cu lacrimi de melc rătăcit. De fapt, n-am uitat chiar de tot, doar că toate astea le-am pus deoparte, pentru un timp nou, altul, care va veni…

Și azi e momentul să mă trezesc. Nu pot dormi dincolo de pătura mea de vise. M-aș trezi în vise străine cu chipuri necunoscute și m-aș simți un impostor. Așa că, azi, am hotărât să-mi închei hibernarea…

cu prima poezie din 2017…

povestea unui om mai ciudat

Uneori suntem un buchet de povești, de suferinți și chinuri, de zâmbete false, de sclavi

Alteori, răsar muguri noi… din noi, din urletul nostru, din sutele de mângâieri și din săruturi moi

Niciodată nu știm, din gara cea mică și rece, cu scaune roase de șobolani înfometați, coșuri inutile, rahați,

Ce umbre se culcă, ce tren va mai trece?

Într-o seară un om, cu haina mai veche, cu cizmele roase, cu iarna-n ureche, se uită pe geam, în gara cea mică, și uită să râdă, și uită de frică

Un om mai ciudat, întors înspre el, cu fața uitată de zâmbet, defel, cu buze uscate și mațe livide, cu răcnete stoarse din paturi aride

Se uită pe geam, obosit, printre gânduri, și caută rost, în silabe și rânduri

Doar trenul își scârțâie mersul pe șine, nici iarna nu trece, nici vara nu vine…

E vodcă-n pahar de plastic uzat, și-un fir de țigară ultrafumat, nici ea, nici cealaltă, nici el, nu e nimeni, sunt doar două miercuri, un joi și trei vineri

Se duce un timp după altul în gară, un fum mai rămâne și-un rest de țigară

Îngheață parfumul pe visul rămas iar gara e doar… un răstimp fără ceas

Povestea se scurge în abur de seară, un om mai ciudat, cel mai singur din gară

Nici tren nu așteaptă, nici vreo rudă să vină, stă doar degeaba, depănându-și din vină

Hoinar peste lume, cu buze uscate, cu suflet amar și cu multe păcate

Stă singur în gară și-o gară-i în el, povești înghețate de viscol și ger.

Apoi, într-o zi, într-o seară defapt, el uită să plece, sau nu mai e apt

Stă mut ca o piatră, mai jos pe bordură, și vodca-i îngheață o aftă pe gură

E frig, mult mai frig, e mai iarnă în lume, un ger se trezește când soarele apune

Degeaba, un fir din buchet a-nghețat, povestea s-a stins, un om a plecat

E frig, mult mai frig, e mai iarnă în mine, e gara prea goală, nici un tren nu mai vine…

Mă las în genunchi, obosit de-așteptări, cu taina în mine și trenul în gări

Mă las fără vlagă să uit și de tine, să dorm iarna-ntreagă ghemuit peste șine

Dar tocmai atunci când lumina se stinge un înger de gheață pe suflet m-atinge

Și-mi spune că-i timpul să urc în vagon, să las totu-n urmă uitat pe-un peron

Să râd și să sper, să îndrăznesc să pășesc, că am un bilet în vagonul domnesc

E cald și e bine, miroase-a parfum, și-avem chiar șampanii și fructe de drum

Și da, uneori, e bine să crezi, că-i soare în tine și nu, nu visezi!

… nu mă certa că e mai tristă, de-abia m-am sculat 🙂

2017…

Viața își pune straie noi. Ca în fiecare an singura constantă e speranța. Speranța că va fi un an mai bun, că se vor întâmpla numai lucruri bune, că vom iubi, că ne vom bucura, că ne vom plănui toate cele nerealizate până acum, că ne vom transforma în suflete mai luminoase, și-n soare, și-n sclipici, și-n inocență, și-n tot ce e mai bun din noi, că va fi pace-n lume, că nu vor mai muri câini de foame și copii de dor… că… și că…

Apoi viața își reia cursul normal, politicienii încep să înjure, ciocolata strică dieta, alcoolicii se reapucă de băut, sclipiciul enervează că se lipește de tot, soarele a obosit, și nici anul nu mai e chiar așa de nou. Viața își reîmbracă pijamaua veche, se cocoțează bosumflată în mijlocul patului, pe perne, își suflă mucii în batiste de hârtie, își bea cafeaua amară și cam rece și înjură printre dinți ca un birjar de cai obosiți. Și în Siria mor copii de bombe și câini de foame. Sau invers…

Singura constantă e speranța. Nu, pe ea nu o vom pierde, ea renaște din cenușa tuturor durerilor și suferințelor. Și bine face. Uneori cred că e singura gură de aer la care avem acces mereu și mereu. Aer curat, nepoluat încă, de fapt, de întâmplare… aer pur, hrănitor, infiltrat până în ultima celulă din cel mai întunecat ungher în care se ascund celulele. Sper, și speri, și speră… închizi o carte, pentru a deschide o altă carte, dai o pagină, pentru a da de o altă pagină. E un curs firesc, viața e un curs firesc cu de toate, ca o shaorma cu de toate.

A trecut un an greu pentru mine, un an care mi-a șifonat sufletul, brutal, nemilos, toate straiele noi pe care mi le-am pus la început de  2016, s-au boțit ca niște batiste de hârtie pe care le strângi amarnic în pumni, apoi le arunci în coș. Acum în prima zi din 2017 mi-am pus straie noi, și m-am trezit sperând, visând, crezând că… și că…

Nu-mi fac planuri, nu am targeturi de atins, singurul meu plan e să simt fiecare clipă așa cum e, să mă bucur în fiecare clipă de conștientizarea ei, e un plan de Carpe Diem, de no past and no future, e un plan de: E… un e continuu, o mărgea de e-uri (dar din acelea sănătoase).

E azi, E 2017, E o clipă în care vă adun pe toți și vă șoptesc cu speranță să fiți fericiți, să fiți împliniți, cu sufletele împăcate, cu ochii luminoși, cu zâmbetele pe chip și cu bucuriile oglindite în tot ceea ce faceți. Vă doresc un an plin de speranță, un an în care să fiți, nu în ieri, nu în mâine, în acum, în prezent, în clipa cea mai de preț a sufletului vostru!

La mulți ani, dragii mei!