Nonculori

Ce femeie frumoasă! Câtă siguranță și sensibilitate… o priveam fascinată cum îmi zâmbește de acolo de sus din tabloul acela alb-negru spânzurat ca o vină pe peretele alb. Toată camera era o combinație de nonculori, sau cum le mai numeam eu, culori ajutătoare. Așternuturi alb cu negru, o măsuță alb cu negru, un televizor cu imagini alb cu negru. Singura pată de culoare era paharul acela de vin roșu. Nu, nu era un pahar cu picior, era un pahar din acela de apă, cum găsești în camerele de hotel. Avea vinul în rucsac, o butelie prețioasă. Vinul, merita un pahar cu picior, și ocazia la fel. N-am înțeles de ce erau tablouri cu Sophia Loren? Era camera Sophia? Oare fiecare cameră era patronată de o altă divă?

Ne fâstâceam, brusc nu știam ce trebuie să fac cu cele două mâini ce-mi atârnau de-o parte și de alta a corpului, nici cu buzele nu prea știam ce să fac, așa că le mușcam cu foame și dinți. Și el se fâstâcea, mergea până în baie, venea înapoi, căuta ceva, apoi nu mai căuta, îmi venea să-i zic: stai naibii locului că și așa amețesc!

Eram prima oară cu el, într-o cameră de hotel. Numai noi doi. Totul regizat ca în filmele cu amanți. Doar că noi nu eram amanți. Nici nu știu ce eram. Poate eram doar doi străini. Ne-am întâlnit în tren, eu mergeam la socrii, el mergea la o expoziție. Asta a fost acum trei ani. Nu ne-am văzut niciodată de atunci, am vorbit doar prin mesaje și pe rețelele de socializare. Ne-am promis că ne întâlnim, o singură dată. De trei ani am tot programat întâlnirea aceasta, cu cele mai mici detalii. Acum, totul e alb negru, și eu mă întreb ce caut aici? O validare? O asigurare? O aventură? Nu-mi era prea clar, oricum, știam că nu o să-l mai văd niciodată. Am exclus din start riscul de a mă îndrăgosti. Nu, nu e cazul, iubesc alt om. Chiar dacă privirea lui flămândă mă făcea să amețesc.

Un trup de bărbat gol într-un așternut proaspăt alb-negru… un trup de bărbat, altul decât cel cu care eram obișnuită. Fără complexe, fără senzații de jenă sau nesiguranță, doar un trup, frumos, cald, calm… m-am dezbrăcat cu gesturi stângace, tremuram… și îmi părea tare rău că nu mi-am făcut abonamentul acela la sală. După patruzeci de ani, corpul obosește, și în unele părți gravitația e dușmănoasă ca o colegă rea și invidioasă.

  • Hai în pat!

Vocea îi era o șoaptă ce se topea pe sfârcurile mele, apoi aluneca tandru pe spatele-mi gol. Tremuram, de poftă, de foame, de sete, de cockteilul acela interzis, de doza de culoare ce-mi picura pe gât, pe brațe, pe trup. Dorința se zbenguia ca un șarpe căutându-și victima. Palme, mii de palme și de degete desenau labirinturi fără scăpare, grote în care aerul era prețios și respirația sacadată. Totul pitit într-o clipă uitată în camera de hotel…

Lumea se naște a doua zi… fredonam,  în timp ce apa caldă îmi ștergea orice urmă din el… puncte mici de culoare, stropi de albastru, și verde, și galben, și mov curgeau pe vana albă, aliniate într-un curcubeu hazliu a ceea  ce a fost noaptea aceasta. Ploua peste mine cu stropi vii, cu toate culorile adunate în buza dușului, ca un cântec… lumea se naște a doua zi. Apoi, când melodia s-a terminat, am pășit din nou în camera alb cu negru, m-am uitat din nou la ea: Ce femeie frumoasă! Ce zâmbet, ce buze! Ce poveste ascunsă în spatele ochilor ei, câte camere de hotel din care se scurg culorile cu fiecare noapte ce trece, cu fiecare trup ce se ascunde și plânge. Apoi, vine dimineața ninsă.

Totul rămâne în urmă, copacii, cerul, norii, șinele de tren zbenguite printre gări, albul zăpezii și negrul ochilor tăi privindu-mă. Lumea se naște a doua zi…

Nu l-am mai văzut niciodată. Nu am mai vorbit, nu ne-am mai scris, am decis să uităm tot. Am reușit oarecum, până azi, când totul în jur e alb, prea alb, iar două puncte mici și negre mă privesc cu sete și îmi desenează pe zăpada:

…camera Sophia, luni seara, te aștept!

(Culorile Sofiei, fragment)

 

 

 

Anunțuri

Intimitate

Lasă-mă să-mi ascund privirea în bucla asta de timp

Să mă uit mirată la mine…

Lasă-mă să deschid o filă pe obrazul tău

Din șoapte rostite printre două suspine…

Lasă-mă să mă-ntorc într-un colț de-anotimp

Când din cer se scurgeau clipe albastre…

Lasă-mă, să m-ascund ghemuită în ieri

Într-un pat cu iubirile noastre…

Camera bate în alb violet

Așternuturi dansează uitate

Oglinda ascunde un tainic portret

Din suspine abia desenate…

Mâna ta scursă pe-o urmă de vină

Șterge azi lumea din mine

Șoapte ascunse și pași de felină

Recită un vers fără tine…

Azi sunt doar eu, în intimă taină

Doar eu și cu mine…

Lumea-și așează la mine în palmă

Tot dorul cu ierni și suspine

Azi, lasă-mă… sunt doar eu și cu mine

Ne bem din suflare cu sete

În camera violet doar luna mai vine

Și vrea cu argint să mă-mbete…

Rămâi, într-o gară cu trenuri grăbite

Cu lungi așteptări și cafea

Rămâi, într-un vers scris cu ispite

Rămâi… un ecou în liniștea mea!

ps: dar rămâi auzi, că altfel mi-e frică…

Love wine

Nu era prea fericit că în acea zi liniștită de sâmbătă a fost trimis la cumpărături. Mai erau două săptămâni până la Crăciun iar magazinele erau doldora de oameni disperați, copii agitați și mămici isterice. Toți cumpărau, toate erau la ofertă, doar timpul lui era limitat.

  • Știi bine că trebuie să iei niște vin și numai tu te pricepi!

Da, aici nu mai avea ce comenta, întotdeauna alegea vinurile cele mai bune, erau pasiunea lui, o viață întreagă de studiu, degustări, expoziții și călătorii în jurul celor mai alese podgorii din lume.

Putea să stea cu orele în raionul de vinuri al celui mai mare supermarket din oraș. Ai spune că un cunoscător nu cumpără vinuri din supermarket, dar era doar o petrecere banală cu angajații de la revistă, majoritatea tineri, însetați, care doar vor să se facă mangă înainte de miezul nopții, să se cupleze aiurea și să vomite în voie. Normal că avea crama lui de vinuri alese, dar după părerea lui era o blasfemie să dai un vin prețios unui necunoscător și mai mult decât atât, să-ți propui să te îmbeți cu asemenea licori alese.

Ajuns la concluzia că majoritatea cumpărau poșirci, s-a oprit resemnat în fața raftului cu vinuri roșii din Chile. Fascinat de gama variată, lua câte o sticlă, o învârtea atent la lumina neonului, îi studia culoarea, apoi citea ce scrie pe etichetă și o așeza la loc pe raft. Un sunet ascuțit de sticle lovindu-se una de alta l-au trezit din lectura unui cupaj de taninuri tari. O zărise cu coada ochiului, se uita pierdută la sticle, le învârtea și arunca în coș două trei butelii anapoda, apoi iar, se apleca, se ridica, stătea îngândurată, se uita la telefon, mai punea o sticlă două în coș. Era frumoasă așa din profil, cu un nas obraznic și bărbie frumos conturată, cu un păr negru și strălucitor, cu bucle ce îi cădeau haotic de sub căciula roșie. Tânără, până în 30 de ani, înaltă, cu mișcări calme de dansatoare, o prezență interesantă. O privea amuzat, era clar, habar n-are ce cumpără, nu poți cumpăra Porto cu Rioja și vin de ghimbir la un loc. Părea copleșită de o misiune mult prea grea pentru ea. Trecea calmă de la un raft la altul, se uita ca și cum ar fi găsit o comoară și nu știa ce să facă cu ea. Era amuzantă, serioasă dar jucăușă în același timp, aiurită și preocupată, clar derutată.

El, un cavaler, în galop rapid spre 50 de ani, cu părul încă negru dar cu fire ninse în barba scurtă, elegant, casual, genul de blugi cu un tweed și un fular asortat, înalt și foarte atrăgător. Căsătorit, de 10 ani cu directoarea trustului unde și-a început cariera. Aventurier, nu… poate doar foarte râvnit și foarte selectiv, dar totuși atent la dorințele femeilor. Aparent rece și inabordabil, totuși plin de sensibilitate. Nu iubea doar poftea. Și se respecta destul ca să-și satisfacă poftele.

Femeia pentru el era ca un vin bun, îi plăcea să o guste încet, în liniște, înghițitură cu înghițitură, apoi, când simțea amețeala aceea plăcută că i se revarsă în vene, în trup, în minte, se oprea. Și întotdeauna, și în cazul femeilor, alegea cele mai sofisticate arome, niciodată poșirci. Dar fata asta părea un cupaj interesant, de arome jucăușe, de taninuri îmbătătoare, de substraturi adânci și provocatoare. Un amestec de copilărie și maturitate, de bucurie și calm, de pasiune și umbre, nu-i putea rezista…

  • Pot să te ajut? Ce vin te-ar interesa? Mă pricep la vinuri, oarecum cu asta mă ocup!

Ea zâmbea, roșindu-se timid și amețitor, rușinată de haosul din coșul ei și de nepriceperea ei.

  • Hm, am fost aleasă responsabila cu băuturile pentru petrecerea de Crăciun de la firmă, eu care în viața mea nu cred că am băut mai mult de cinci feluri de vin, în general vinuri dulci, pe care le amestec cu Cola. Râdea cu ochii, cu dinții, cu gura, era o bucurie să o privești, un copil frumos, de o inocență tulburătoare. A știut de la primele cuvinte ale ei, că va fi unul din vinurile pentru care merită să străbați lumea întreagă până găsești via perfectă, cu strugurele potrivit.

Lumea e ciudată, oamenii umblă hai hui, ca niște furnici pe nisipul fierbinte, rătăcesc, se ascund, încearcă să trăiască, adorm, se trezesc, niciodată nu știi ce-i cu ei, de ce în amalgamul acesta de trăiri nu se mistuie totul ca o barcă luată de valurile unui ocean tulburat. Iubirile se rotesc în carusel, amețesc, apoi se despart, se reunesc, se amestecă în cupaje ciudate, în gusturi amare sau în arome dulci, pătrunzătoare. Lumea nu e cuminte, nu ascultă, nu trăiește, cu dansează. Lumea e doar o poșircă pe care o vomiți acru și usturător în fiecare dimineață când soarele îți intră obraznic și neinvitat în ochi.

10 ani, atât. Barba e mult mai lungă și mai albă, ridurile îi lasă razant urme dure pe chip, ochii sunt goi, rătăciți, nu mai are gust, nici miros, nici simțuri. Totul a înghețat, ca o vie în miez de iarnă. Boabe uscate și amorțite pe vrej, zăpezi ce acoperă orice urmă de culoare. În el, nu mai e nici o picătură de rubiniu, nici un strop de parfum, nici o rază de vis, nimic. S-a uscat, s-a ofilit, a murit. 10 ani, atât. Cea mai prețioasă aromă, a gustat-o, a sorbit-o, s-a hrănit cu ea, a poftit-o, s-a îmbătat de atâtea ori, nesătul, nesăturat… până când ultima picătura a înghețat în vena-i secată de viață.

  • Un shiraz pentru mine, băiete, acum! Dar barul s-a golit, un clinchet de sticle goale l-a trezit din beție… același clinchet de sticle, acum îi șoptește durerea, atunci îi vestea bucuria.

Pe drumul pustiu, o siluetă bătrână își târâie pașii, povestea, amorul, dorul… nimic nu se schimbă, nici moartea, nici vinul… doar zăpada aceasta eternă acoperă mormântul și chinul…

Eticheta aceasta va fi pentru ea, unica lui iubire, un vin rar, un vin pe care-l bei o dată în viață, un vin care înnobilează un singur moment, o singură privire, acea privire care îți smulge sufletul din loc, îți pătrunde în celule, în piele, în fiecare ungher din ființa ta. Pentru ea… premiul absolut pentru cea mai elegantă etichetă de vin…

the end…

ps: întotdeauna am fost fascinată de meseria de scriitor de etichete de vin. adică să nu crezi că e o muncă ușoară. cine scrie etichetele de vin, și de ce unele etichete sunt ca o poezie, ca o poveste de viață, complexe cu descrieri amețitoare, cu adjective parfumate și îmbătătoare. îmi place să citesc etichete de vin, mi-ar place să le și scriu. ce școală se face pentru această meserie? este asta defapt o meserie, poți să mergi la lucru dimineața să scrii etichete de vin, să creezi design-uri, desene, texte, povești pentru a descrie un vin? ei, uite asta da meserie, aș zice eu:) de aici a pornit povestea mea, povestea tristă a scriitorului de etichete de vin…

15178956_10154123457133379_2225462955121360912_n

 

Pași rătăciți

Pași nevăzuți se-nghesuie pe strada pustie

Destine târâite greoi și urme de bucurie

Pantofi uzați, balerini cu stil

Și două-trei cizmulițe de copil…

În fața bancuței cu frunze uscate

Cu pete de timp și de clipe-nghețate

Aștept pașii tăi, singuratice urme

Să rupă tăcerea și pământul să-l scurme

Să vină sălbatici ca o fugă de ieri

Să-mi caute dorul din trecutele veri

Aștept pașii tăi, dar nimic, de niciunde

Și luna timidă de stele se-ascunde

Un pas mititel ca un rest de păcat

Trece pe stradă tiptil, cumpătat

Își poartă sfios anii grei pe spinare

Pășind cu tristețe și chiar resemnare

Un pas mai bătrân și-un pantof mai uzat

Calcă încet cu destin cocoșat

Prin parcul cu roze  se plimbă umil

Apoi, pasu-l poartă încet spre azil…

Sunt pași tare singuri cu urme de dor

Și pași fericiți ce pășesc parcă-n zbor

Pași cu regrete, ursuzi, neîmpliniți

Și pași mai nesiguri, tremurați, adormiți

Pași de femeie cu urme strâmbate

De-atâtea iubiri și de-atâtea păcate

Dar tu, nu, niciunde, e calea uitată

Povestea e veche și gheata uzată

Nu plâng, doar aștept, poate odată, cândva

Din sute de pași voi zări urma ta…

Apoi mă voi duce și eu cu iertare

Spre locul cu pași fără urme, din zare

Iar timpul din clipe-mi va țese o perdea

Te-aștept pe băncuță… într-un colț dintr-o stea.

 

15435870_1156099774468171_437345541_n

 

 

 

Tăceri de alb

Mi-așez tăcerile în palma ta și clipe albe-ți desenez pe geană

Din frig, adun cristale de mărgea și-ți croșetez o șoaptă pe sprânceană

Pe drumul greu zăpezi se rup din nori, și calea e o linie de pași

Morminte din cadavrele de flori sub albul greu stau nume de ostași

Cărarea se abate oarecum, spre brazii îndoiți de-un alb tăcut

Din hornuri, către sat, dansează fum, și parcă lumea toată a dispărut…

Spre cimitir un câine rătăcit aleargă, topindu-și urma-n puncte mici

Iar norii dau în viscol să se spargă, ducând hai-hui covoare de sclipici

Un vânt de iarnă se ițește-n sat și șuieră poeme de amor

De albul tău decembrie, sunt beat, și mă topesc în albul tău de dor…

Culorile migrează adormite, spre alte calendare de-anotimpuri

Lăsând golașe visele-mi uimite de neculori și infinite gânduri

În palma ta decembrie, mă culc, și-n visul tău de iarnă-mi las cuvântul

Tu ningi, tu ningi până-n amurg… și-ascultă cum în mine ninge gândul

Străini defapt de-atâtea ierni tăcute, în depărtări de ninse amintiri

Tu… eu, iubiri necunoscute, lăsate-n urma altor noi iubiri…

Miroase-n casa mică a măr copt, și-n sobă focul spune iar povești

Nu mă-ntreba de ce, de ce nu pot… să uit un alb din straie îngerești

Erau zăpezi și fulgi mici argintii, și luna se-arăta de după felinar

Noi, alergam ca doi copii și-n râsul nostru se topeau ghețari

Azi, albul tău mă-nghite fără milă, iar drumul duce iar către mormânt

Îmi târâi pasul greu în liniștea umilă spre cimitirul ultimului gand…

 

… în fiecare dintre noi există un altar al tăcerilor, un moment în care toate cuvintele adorm, o clipă pentru care singura rugăciune este liniștea. în fiecare dintre noi se ascund șoapte nerostite la timpul lor, e prea târziu, e prea devreme, e… nu e momentul. apoi, vine un alb ce acoperă tot… și ne uităm mirați, nici urmă de pași, nici urmă de cuvânt, doar câteva flori uscate și zăpezi peste fiecare mormânt…

nu te întrista, spune-i că o iubești, spune-i că ți-e dragă, exprimă-te, azi!

ps: e vineri și eu scriu ca o cizmă :))) poți să arunci cu mere coapte-n mine, doar ai grijă să nu mă nimerești! și asta cu exprimă-te! e valabilă și pentru tine, poți să lași un comentariu sincer, de genul: scrii ca o cizmă!

anyway, mi-e dor de zăpadă albă, pură, rece…