Amsterdam blues…

Și cad tăceri și-un fir de praf ca niște gânduri aiurite, lumina se topește-n în ieri și noaptea pare că ne-nghite… la bar un saxofon ciudat scoate un geamăt de durere, și-un rotocol de fum mai beat plutește lin prin încăpere.  Un strop din băutura ta îți picură pe mâna stângă, și parcă toată marea mea începe-n liniște să plângă. Se scurg din timp stropi de păcat, din visuri cad culori de vară, să taci acum, neapărat, nu râde, râsul mă-nfioară! Zâmbești, iar eu încep să mor, spre ora trei din dimineață, când fumul mușcă din decor, și saxofonul prinde viață. Un blues cu șoapte sâsâite, un sunet de pahare goale, orașul mort peste ispite și ceață deasă-n rotocoale. În ora asta se ascunde tot timpul nostru dinainte, când nimeni nu pleacă niciunde, când povestim în necuvinte, când în pahare torni amarul și ne hrănim cu dungi de fum, când plânge până și hornarul și din țigări cad fulgi de scrum. În colț de bar, o neclintire, un rest de viață ștearsă, fadă, o siluetă de-amintire, se rezema blând să nu cadă. Te uiți în gol și sorbi cu sete, nici nu o vezi măcar cum pleacă, și târâie lângă perete valiza grea cu viața-ntreagă. Din saxofon cad tonuri sumbre și se aștern culori de viață , dansăm printre două-trei umbre până se face dimineață. Când de lumină strada geme, când saxofonul a muțit, un alt târziu e prea devreme, un alt pahar stă neclintit. Doar o valiză mult prea mare, pe-un pod uitat sub felinar, ascunde-o viață de pahare și-un blues departe, într-un bar…

The end… oare?

ps: nu e poezie, e o poveste scrisă așa mai poetic. știu că e tristă, știu că e prea tristă, dar eu nu sunt! e doar un fel de-a scrie. uneori am două viteze: trist și prea trist:) am văzut un film, se petrecea în Amsterdam, o poveste încâlcită și nu prea, dar mă rog, nu asta-i important. de când am văzut filmul mă gândesc la o scenă într-un bar, la ora trei dimineața, când muzica e lentă, și gândurile somnolente, când nimic nu pare real, nici măcar picătura de pe mâna stângă, când toate trăirile au o aură de neclintire, de necuvânt, când tăcerile zbiară și se încolăcesc în pale de vânt, când, când, când… povestea nu e scrisă, încă. sunt leneșă, neorganizată și mda, uneori, mahmură. dar ceva, ceva tot trebuia, așa măcar o esență de blues într-o cafea cu gust de noapte…so, gustă, nu te teme, nu conține otravă și nu dă dependență. În final, suntem toți o poveste…

și ca să nu te întristezi prea tare îți spun că e weekend, e soare, am fluturi în cameră și dacă fac un mic efort am și vată pe băț, la micul dejun :)))

a068d21c4530c2d47403d51c4b568fef

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s