White dream…

Oricât de maturi am fi și încrustați în realitate, vreau să cred că amintirea copilăriei ne poate aduce încă zâmbetul pe față. Un zâmbet nostalgic e drept, dar un zâmbet din care pot crește aripi noi, albe… poate că-n toamna asta, în prea mult gri și-n prea multe frunze ce nu contenesc să cadă, aveam nevoie de un pic de alb. De amintirea iernilor copilăriei, când stăteam cu nasul lipit de geam, privind zăpada cum sclipește în razele de lună. Cum mirosea a portocale și a calm, cum nopțile erau doar pauze de pași pentru ca zăpada să se așeze ușor, lin, ca un puf dintr-o aripă de înger. Și atunci credeam că ninge pentru că îngerii joacă volei cu norii, iar fiecare fulg e doar un puf căzut din aripa lor. Și parcă totul avea culoarea pură a inocenței… copilăria. Trenul era aburit, pe geam nu se vedea nimic, afară totul era alb și ningea, am adormit. M-am trezit cu o gară mai încolo, într-un sat. Am coborât și tot ce vedeam era un câmp de alb ce se unea cu un cer gri. Nori grei de zăpadă ce urmau să cadă. Am pornit, simțeam zăpada sub tălpi, urme de pași pe drumuri nebătătorite… am ajuns seara, târziu acasă. Se înnoptase, îmi era frig, și căciula îmi era înghețată. În casă mirosea a portocale și a zâmbet… în mine se topeau zăpezi de îmbrățișări calde.

Toți avem câte un înger atunci când zâmbim 🙂

Alb…

Lumina cade strâmb și soarele se-ascunde, din munți cad frunze blând, fugim spre nuștiuunde. Ne rătăcim mereu, peronu-i neschimbat, prin gări, doar câini bolnavi și poate vreun om beat. În goană trenul fuge, pe șine scârțâind, ca mintea nu știu unde, când mă trezesc gândind. N-o fac prea des, îți spun doar, că-n ochi îmi curg imagini, tablouri răsturnate și viața-mi printre pagini. Bezmetici și hai-hui, uităm de ce și unde, uităm ce rost au toate și luna ce ascunde. Ce aripi rătăcite, ecouri lungi de alb, memorii nesfârșite ca ciorile pe gard. Ascultă, bate-un vânt, au adormit cu toții, în liniști de mormânt, doar scârțâitul roții. O aripă de înger m-atinge pe obraz… de ce nu dormi copile, de ce doar tu ești treaz? în ochi sclipesc cristale din ceruri infinite, pe buze roșii, șoapte, și taine negrăite. Îi tremura o geană, un puf de păpădie, pe colțul de sprânceană, un bob de gămălie, un rid mic timp ascunde, ce arătare vie, ivită de niciunde, ce taină argintie… ești înger, tu? sau doar un vis hoinar? parfumul tău seduce, sau mi se pare doar? zâmbește, dar pe chip tristețea-i desenează, secretul ei ascuns după o altă rază… nu mă-ntreba prea multe, căci nu știu să-ți răspund, vagoanele sunt pline, încerc să mă ascund. Călătoresc cu tine, dar n-am bilet de tren, alunecăm pe șine, mereu, ca un refren. Adormi, nu te gândi, sunt doar un călător, voi sta aici cu tine, am obosit să zbor. În altă dimineață, când soarele-i pe cer, zâmbește, ești în viață, zâmbește, atâta-ți cer! Din zâmbetul tău viu, îmi cresc aripi mai noi, albe, alb cu-argintiu, nici urmă de noroi. Pe pleoape somn așează, cu degetele-i mici, și-ncet, îmi tot rulează țigări lungi din sclipici. Apoi pe geam se scurge un pic din luna albă, trenul tot fuge, fuge, iar somnul lin mă scaldă. Spre dimineață, nimeni, a dispărut de tot, a fost un vis sau nu? nu vreau să cred, nu pot. O gară mă așteaptă, cu alt peron pustiu, dau să cobor o treaptă, cu gândul că-s diliu, dar am sclipici pe mâini, și ca un strop de iarnă, pe scaun lângă mine stă aripa ei, calmă…

63221_436304533114369_1311221324_n

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s