Amsterdam blues…

Și cad tăceri și-un fir de praf ca niște gânduri aiurite, lumina se topește-n în ieri și noaptea pare că ne-nghite… la bar un saxofon ciudat scoate un geamăt de durere, și-un rotocol de fum mai beat plutește lin prin încăpere.  Un strop din băutura ta îți picură pe mâna stângă, și parcă toată marea mea începe-n liniște să plângă. Se scurg din timp stropi de păcat, din visuri cad culori de vară, să taci acum, neapărat, nu râde, râsul mă-nfioară! Zâmbești, iar eu încep să mor, spre ora trei din dimineață, când fumul mușcă din decor, și saxofonul prinde viață. Un blues cu șoapte sâsâite, un sunet de pahare goale, orașul mort peste ispite și ceață deasă-n rotocoale. În ora asta se ascunde tot timpul nostru dinainte, când nimeni nu pleacă niciunde, când povestim în necuvinte, când în pahare torni amarul și ne hrănim cu dungi de fum, când plânge până și hornarul și din țigări cad fulgi de scrum. În colț de bar, o neclintire, un rest de viață ștearsă, fadă, o siluetă de-amintire, se rezema blând să nu cadă. Te uiți în gol și sorbi cu sete, nici nu o vezi măcar cum pleacă, și târâie lângă perete valiza grea cu viața-ntreagă. Din saxofon cad tonuri sumbre și se aștern culori de viață , dansăm printre două-trei umbre până se face dimineață. Când de lumină strada geme, când saxofonul a muțit, un alt târziu e prea devreme, un alt pahar stă neclintit. Doar o valiză mult prea mare, pe-un pod uitat sub felinar, ascunde-o viață de pahare și-un blues departe, într-un bar…

The end… oare?

ps: nu e poezie, e o poveste scrisă așa mai poetic. știu că e tristă, știu că e prea tristă, dar eu nu sunt! e doar un fel de-a scrie. uneori am două viteze: trist și prea trist:) am văzut un film, se petrecea în Amsterdam, o poveste încâlcită și nu prea, dar mă rog, nu asta-i important. de când am văzut filmul mă gândesc la o scenă într-un bar, la ora trei dimineața, când muzica e lentă, și gândurile somnolente, când nimic nu pare real, nici măcar picătura de pe mâna stângă, când toate trăirile au o aură de neclintire, de necuvânt, când tăcerile zbiară și se încolăcesc în pale de vânt, când, când, când… povestea nu e scrisă, încă. sunt leneșă, neorganizată și mda, uneori, mahmură. dar ceva, ceva tot trebuia, așa măcar o esență de blues într-o cafea cu gust de noapte…so, gustă, nu te teme, nu conține otravă și nu dă dependență. În final, suntem toți o poveste…

și ca să nu te întristezi prea tare îți spun că e weekend, e soare, am fluturi în cameră și dacă fac un mic efort am și vată pe băț, la micul dejun :)))

a068d21c4530c2d47403d51c4b568fef

Anunțuri

White dream…

Oricât de maturi am fi și încrustați în realitate, vreau să cred că amintirea copilăriei ne poate aduce încă zâmbetul pe față. Un zâmbet nostalgic e drept, dar un zâmbet din care pot crește aripi noi, albe… poate că-n toamna asta, în prea mult gri și-n prea multe frunze ce nu contenesc să cadă, aveam nevoie de un pic de alb. De amintirea iernilor copilăriei, când stăteam cu nasul lipit de geam, privind zăpada cum sclipește în razele de lună. Cum mirosea a portocale și a calm, cum nopțile erau doar pauze de pași pentru ca zăpada să se așeze ușor, lin, ca un puf dintr-o aripă de înger. Și atunci credeam că ninge pentru că îngerii joacă volei cu norii, iar fiecare fulg e doar un puf căzut din aripa lor. Și parcă totul avea culoarea pură a inocenței… copilăria. Trenul era aburit, pe geam nu se vedea nimic, afară totul era alb și ningea, am adormit. M-am trezit cu o gară mai încolo, într-un sat. Am coborât și tot ce vedeam era un câmp de alb ce se unea cu un cer gri. Nori grei de zăpadă ce urmau să cadă. Am pornit, simțeam zăpada sub tălpi, urme de pași pe drumuri nebătătorite… am ajuns seara, târziu acasă. Se înnoptase, îmi era frig, și căciula îmi era înghețată. În casă mirosea a portocale și a zâmbet… în mine se topeau zăpezi de îmbrățișări calde.

Toți avem câte un înger atunci când zâmbim 🙂

Alb…

Lumina cade strâmb și soarele se-ascunde, din munți cad frunze blând, fugim spre nuștiuunde. Ne rătăcim mereu, peronu-i neschimbat, prin gări, doar câini bolnavi și poate vreun om beat. În goană trenul fuge, pe șine scârțâind, ca mintea nu știu unde, când mă trezesc gândind. N-o fac prea des, îți spun doar, că-n ochi îmi curg imagini, tablouri răsturnate și viața-mi printre pagini. Bezmetici și hai-hui, uităm de ce și unde, uităm ce rost au toate și luna ce ascunde. Ce aripi rătăcite, ecouri lungi de alb, memorii nesfârșite ca ciorile pe gard. Ascultă, bate-un vânt, au adormit cu toții, în liniști de mormânt, doar scârțâitul roții. O aripă de înger m-atinge pe obraz… de ce nu dormi copile, de ce doar tu ești treaz? în ochi sclipesc cristale din ceruri infinite, pe buze roșii, șoapte, și taine negrăite. Îi tremura o geană, un puf de păpădie, pe colțul de sprânceană, un bob de gămălie, un rid mic timp ascunde, ce arătare vie, ivită de niciunde, ce taină argintie… ești înger, tu? sau doar un vis hoinar? parfumul tău seduce, sau mi se pare doar? zâmbește, dar pe chip tristețea-i desenează, secretul ei ascuns după o altă rază… nu mă-ntreba prea multe, căci nu știu să-ți răspund, vagoanele sunt pline, încerc să mă ascund. Călătoresc cu tine, dar n-am bilet de tren, alunecăm pe șine, mereu, ca un refren. Adormi, nu te gândi, sunt doar un călător, voi sta aici cu tine, am obosit să zbor. În altă dimineață, când soarele-i pe cer, zâmbește, ești în viață, zâmbește, atâta-ți cer! Din zâmbetul tău viu, îmi cresc aripi mai noi, albe, alb cu-argintiu, nici urmă de noroi. Pe pleoape somn așează, cu degetele-i mici, și-ncet, îmi tot rulează țigări lungi din sclipici. Apoi pe geam se scurge un pic din luna albă, trenul tot fuge, fuge, iar somnul lin mă scaldă. Spre dimineață, nimeni, a dispărut de tot, a fost un vis sau nu? nu vreau să cred, nu pot. O gară mă așteaptă, cu alt peron pustiu, dau să cobor o treaptă, cu gândul că-s diliu, dar am sclipici pe mâini, și ca un strop de iarnă, pe scaun lângă mine stă aripa ei, calmă…

63221_436304533114369_1311221324_n

Whiskey, poezie și ploi

Miez de sâmbătă cu ploi și vânt ce-mi răvășește amintirile, frunze duse de colo-colo, din stradă pustie în altă stradă pustie. Undeva, departe tare, unde ziua se răstoarnă și devine noapte, unde un miez de cuvânt se spulberă-n șoapte, unde plânsul se așează cuminte într-o batistă, unde toamna devine prea tristă, ești tu… o poezie cu rima ascunsă, cu zâmbetul viu și taina nespusă, nerostitele vremuri bătrâne, pe scena aplaudată de lume, unde în întuneric e mereu un vârf de lumânare, o flacără mare, ce tremură-n pahare. Unde îmi șoptești printre feliile de umbră, cum luna devine din ce în ce mai sumbră, cum litere cad pe covorul de frunze, cum zilele trec în nopți prea confuze, cum iubirea se topește în secunde șoptite, cum tăcerea strănută și-apoi ne înghite… mai toarnă-mi un whiskey să beau și să scriu poezii, mai spune-mi că ești, mai spune-mi că vii… și apoi pleacă. E prea multă toamnă azi, îmi ajunge. Pleacă, noiembrie e doar o lună, cu multe vocale stoarse de vlagă, cu minute seci ce-n gânduri se-adună. Dar dacă în suflet ai ploi… hai, lasă, hai, vino înapoi!

… mi se întâmplă cu puțini artiști să scriu instant, să ascult muzica lor și să scriu, ca și cum nimic nu ar mai fi, nici sâmbătă, nici ploi și nici măcar un strop de whiskey. Leonard, e unul din acei artiști, poeți, pe care-l ascult cu drag pentru că mă inspiră. Nu, nu a murit, rămâne în noi, îl purtăm în suflete, prin poezia lui, prin muzica ce ne-a rămas, prin felul  lui blând de a se manifesta, de a-și legăna bătrânețile pe scenă, pe portativ, pe hârtie. Ce înseamnă să lași o amprentă! M-au fascinat oamenii de acest fel, nu se manifestă zgomotos, nu tulbură existența în jurul lor, dar când pleacă ceva se strică în tot echilibrul universal, o frunză cade strâmb, o lumânare arde invers, o lacrimă se evaporă în firicele de brumă, ceva, nu se așează perfect. Rămâne un gol, un vers neterminat…

Încă descopăr… era noapte pe la trei, trei jumate, un coleg vine la mine cu telefonul, îi văd chipul: a da, îmi place Leonard Cohen, uau, chiar îmi place, eu…

Hey, citește acolo ce scrie!!!… el

Leonard Cohen, died at 82… no, no, , no way, not him… eu

Mi-au dat lacrimile instantaneu, îmi venea să-mi bat colegul, dar nu, nu l-am bătut pentru că am descoperit o piesă datorită lui 🙂 Pe cuvânt, nu știam de poezia asta, f faină! thanks, friend:)

 

Unele suflete când pleacă lasă o umbră în locul lor dar duc lumina în Infinit!

 

Mama…

Azi ar fi fost ziua mamei mele…

A plecat, într-o seară de duminică, undeva pe vreme de vară. N-a apucat să albească… mereu mă întreba când o vopsesc pe păr, negru, negru. N-am avut niciodată timp. N-am vopsit-o, n-am pieptănat-o și acuma gândindu-mă înapoi, cred că nici n-am iubit-o așa cum poate aș fi vrut, mai sonor, mai conștient.

Aveam vreo 9 ani, când m-am pregătit o zi întreagă să-i spun că o iubesc. Să rostesc cuvintele, să i le dăruiesc. N-am fost crescută cu declarații, erau vremuri reci, vremuri ce te făceau să taci, să nu te exprimi și mai ales să nu-ți exprimi sentimentele. Seara, m-am dus la ea și oarecum cuvintele erau goale în gura mea, le-am rostit, dar așa ca și cum ai pune o mască peste toată viața, un chip schimonosit, cu gura și ochii strâmbi, cu o grimasă de forțare grea, rece, netalentată… „teiubesc”… suna atât de fals, atât de forțat. Dar o iubeam simplu, fără măști și ea știa.

Apoi, râsul ei. Un râs sănătos, sincer, râdea ca și cum nimic nu-i stătea în cale, nimic, nici boala, nici viața, nici moartea. Vreau să cred că a plecat râzând, și sincer, o văd în stare.

Mamă, oriunde ai fi, știu că ești cu mine… și dacă eram acolo, lângă tine, și mi-a fost greu să rostesc te iubesc, acuma, că sunt la un colț de infinit față de tine, lasă-mă să-ți spun, știu că mă auzi: Te iubesc! cu râsul tău cu tot, mamă…

Dacă azi, acum, simți că iubești pe cineva, spune-i. Nu-ți fie teamă, spune-i. Nu mai aștepta nimic, o altă zi, o anumită ocazie, un anumit moment. Acum e perfect. Acum încă poți.

Cuvântul mama, conține în miezul ei sunetele primordiale, acelea fără de care lumea nu ar fi existat, conține acele silabe de bunătate și de iubire pură, necondiționată și atât de limpede încât poți vedea ochii înlăcrimați de dor, te poți oglindi într-o mare duioasă de griji și de zâmbete, de „unde ai fost?” și de „când mai vii?”

Cuvântul mamă nu am să-l mai rostesc decât în rugăciune, cuvântul mamă a rămas undeva sculptat în miezul sufletului meu ca o piatră de mormânt sau ca un cântec de leagăn, cuvântul mamă a rămas amintirea râsului tău curat, sincer și colorat. E o ancoră ce mă întoarce mereu lângă tine, e un clinchet cristalin de stele ce se ciocnesc pe cerul infinit, e o rugăciune.

Pozele acestea sunt râsul meu, silaba mea din cuvântul mamă, ancora mea în această experiență umană, bucata mea de infinit și de iubire…  șoapta mea: vezi mamă, iubirea merge mai departe, sunt și eu mamă azi, deci, mergi liniștită, ai făcut o treabă bună!

428673_459882560756566_1339601941_n 14971915_1118329324911883_2092238197_n

Iar pentru tine, cel ce mă citești am un singur mesaj: pune mâna pe telefon și sună-ți mama, spune-i că o iubești, spune-i că te gândești la ea… azi, acum, nu irosi nici o secundă.

Nu-i timp de irosit iubire, nu-i timp de mâine, e doar azi, azi: Te iubesc, mamă!