Octombrie…

Octombrie…

E frumoasă, cu un păr lung și negru, cu nuanțe albăstrui spre mov, îmbrăcată într-un palton roșu cu un guler larg ce-i încadrează sobru gâtul subțire și lung învăluit într-un șal de culoarea prunelor răscoapte. O privire mirată și iute, ochi neastâmpărați ce nu-și găsesc locul în orbitele mult prea cuminți și prea strâmte ale unor viziuni înguste de gară provincială. Așteaptă! Cuvântul  „așteaptă” ar trebui să reflecte o stare de meditație, de cumințenie, de oarecare lene, de moliciune și oprire într-un gând. Dar nu! Ea așteaptă obraznic, iute, alert, rotindu-și privirea mirată, unde ești? De ce nu vii? Ea așteaptă într-un mod nervos, nealiniat, în neconcordanță cu termenul cuminte și convențional de așteptare. Ea așteaptă cu nerv! Uneori într-o frământare dulce și neînțeleasă de mâini… poartă mănuși de culoarea lunii mai. Dacă mi-aș închipui-o ar avea un buchet de maci așezat la fel de cuminte pe valiza mare, mult prea mare pentru ea. Dar nu, nu are buchet de maci! E octombrie, macii s-au ofilit, vara s-a dus, totul e o așteptare. Sunt două anotimpuri, toamna și primăvara… două gări, două așteptări. Două stări, în care te trezești așteptând ceva, înghețul, dezghețul, ceva…

Bagajul ei, probabil haine, două trei cărți, un caiet în care își notează emoțiile rând pe rând, un parfum, o aromă cu amintiri, iute, picantă, îndulcită poate de pielea ei, de prezența ei, de sângele ei tânăr, vivace și fraged. Și un cuțit care taie bine, cu lamă lucioasă.

Bagajul tău?

Mă gândesc de vreo două săptămâni să scriu despre acest topic: bagaj. Cu toții avem un bagaj sau altul. Cu toții cărăm disperați, îngreunați, neajutorați câte un bagaj, o valiză. Uneori grea, alteori mult prea grea  și de foarte puține ori un bagaj ușor ca un fulg de nea ce poposește în prima gară uitată de timp, în primul anotimp.

Și cărăm, cărăm, de parcă toată viața am fi doar coloana de infinit ce poartă tot infinitul pe coloană. Devenim cocoșați, strâmbi, strâmbați…

Doar ochii ni se mai mută de pe un calendar pe altul, de pe un anotimp pe altul… în rest aceeași gară, aceleași fețe schimonosite, același parfum de timp. Coco, fără chanel că e mai ieftin 🙂

Și dacă ai avea posibilitatea să-ți lași bagajul într-o gară? O gară mică de oraș provincial, cu zeci de ciori pe sârme ude, cu peronul strâmb de cărămizi imperfecte, de timp scurs pe anunțuri ireale și ceas cu cuc, plătit  să cânte? Să-l uiți acolo ca și cum din grabă te-ai suit în primul tren, unicul defapt, ce oprește pe șinele strâmte?

Cu toții avem un bagaj sau două, visuri nelăsate să cânte, gânduri incolore, dezamăgiri și umbre. Le cărăm, sunt grele. Sunt ani cu păcatele-n ele, sunt tot ce avem, cu bune sau rele.

Dar viața e-n față, nu-i doar o gară, e ca o plutire continuă și normală. Ai nevoie de mâini, de iubire și suflet, ai nevoie de visuri, de libertate, ai nevoie de spațiu și ai nevoie de toate. Lasă bagajul, nu-l duce-n spate. Lasă-l, e greu, plin cu păcate. Lasă-l în gara din mijloc de lume, cu peronul pe dreapta la soare-apune.

Octombrie…

Dacă ar fi viața compusă din patru anotimpuri, octombrie ar fi un fel de liniște, resemnare, concluzie… un râu liniștit ce se apropie de revărsare. Ar fi un strugure copt, aproape de fermentare, un loc de repaus, o zare… un capăt de mare.

Dacă ar fi toamna un an dintr-o viață, bagajul de timp sau drumul din față, ce ai căra fără milă și trudă, ce-ai duce în spate, ce liniște crudă? Și ce ai lăsa în urma ta? Ce nefolos din lumea ta?

S-a întors spre miazăzi și a zâmbit. Și-a aranjat șalul mov cu miros de prune răscoapte și a știut… trenul, unicul tren ce mai trece prin gara pustie, unicul zbor dintr-o mie, e cel mai lin, și cu muzici plăcute, e o călătorie dintr-o mie de sute, cea mai târzie cursă din viață, fă-o, dă Doamne, să fie măreață!

A urcat, neprivind înapoi, aruncându-și lejeră mănușile moi, părul lăsând un parfum de viorele, șalul zburând ca lumina prin stele.

Toți avem un bagaj ce se numește trecut, am simțit, am trăit, am concluzionat, am uitat.. am adunat. Toamna aduni și îți pui în cămară, pe iarnă să ai câte un strop din vară! Dar tot ce-i în plus e borhot, bagaj inutil. Dă-i drumul și uită-l! De tot…

ps: mereu iese prea dulce, mereu. oricât de mult aș vrea să fiu gutuie, din aia care-ți face gura pungă, astringentă și acră și iute, iese un borhot dulce, înecăcios, siropos și plin de bleah, mleah, fleah…

ps2: suspansul a rămas agățat în cuțitul care taie bine, cu lamă lucioasă

ps3: n-am nici un sentiment față de luna octombrie, ceea ce înseamnă că orice mă va uimi

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s