Iubesc oamenii…

Iubesc oamenii, omenirea, cu bune, cu rele, cu păcate și credinți! Îi iubesc! Vă iubesc!

Imaginează-ți un pământ gol, sterp, nisip, uscat, crăpat pe alocuri… și cinci oameni! Unul caucazian, altul african, unul blond, una frumoasă, unul firav ca un fir de iarbă… toți, dar toți oameni. Semeni de-ai tăi, uitați pe un Pământ sterp, uscat. Cântă! Nu știu, cântă de teama singurătății, de plictiseală, cântă că au talent, cântă că vor să exprime ceva, cântă… no matter what! Și te uiți la ei, trăiesc, au emoții, vibrează, iubesc într-o secundă, le crește un Univers întreg în suflet, șoptesc, spun,  declară, încântă… cântă, dansează, trăiesc! Îi privești, ți-s dragi, așa cum stau acolo pe pământul sterp și se exprimă, cumva, cum pot, încearcă, nici nu vor să câștige vreo bătălie, nu! Vor să facă un pas, un biet și micuț pas.Cu teamă, cu recunoștință, cu mirare, cu încântare: am voie? oare? pământul e sterp, necălcat, virgin, am voie? eu? cu pasul meu? uneori murdar, alteori apăsat? mi se dă această onoare? sunt fiu al acestui pământ, totuși? pot? may I?

Privește-i, pe fiecare în parte! Simți cum îi iubești, indiferent de religie, de rasă, de culoare, de politică, de convingeri, de boli, de păr, dacă are sau nu… îi iubești! atât! și doar asta contează.

Suntem toți o plămădeală dintr-un aluat, aceași zeamă de celule și nervi, de emoții, de gânduri, de vise, de visuri, de culori, de asfințituri, de păcate, de flori și fluturi și toate încastrate cu fier forjat pe miezul sufletului nostru: suntem oameni, cu experiențe umane, suntem păcătoși și credincioși, suntem albi și negri, senini și înorați, veseli și triști, fericiți și pierduți… yin și yang! suntem! poate singurul cuvânt care contează! poate singura stare care merită amintită: sunt!

Și pământul acela sterp, un smoc de praf, un pas de rătăcire, o crevasă de timp, peste toate zâmbetele care au fost, o stare de singurătate peste toate aglomerația de visuri, o binecuvântare, un dor, o lumină…

Azi, aici, în acest moment, acum: sunt!

Hallelujah! e tot ce mai rămâne de spus…

http://video.corriere.it/hallelujah-cappella-cinque-voci-scala-pentafonica-una-versione-stupenda/601c7828-9c2c-11e6-aac3-b67f2733f2fe?cmpid=SF020103COR&refresh_ce-cp

 

Anunțuri

Buchete de viață

Te-ai gândit vreodată dacă ar fi toată lumea asta o mare seră de flori, cu toate florile lumii în chip de sentimente, de emoții, ce buchet ți-ai oferi?

De ceva timp încoace îmi vin în minte cuvinte izolate, cuvinte ce sună repetitiv ca niște picături de ploaie pe un pervaz de pleu. Cuvinte ce exprimă o emoție, o stare, o senzație. Le las să vină și să-mi bâzâie prezentul cu sunetele lor repetitive, și ai spune, enervante. Dar nu sunt, sunt doar cuvinte, beculețe aprinse pe ecranul minții mele, al sufletului meu. Uneori nu vin cu traducere, vin așa, brut, gen: joy, zâmbet, soul, love, prietenie, gift, recunoștință, rose, moon, Univers, wonder, fluture, ease… și multe, multe altele. Harmony, de cele mai multe ori e harmony, un fel de yin și yang ce se completează în perfectă comuniune. Probabil, aș putea să-mi folosesc imaginația în a alcătui cel mai frumos buchet din toate florile lumii. O simfonie de culori care să trezească în noi o simfonie de emoții. Și aș fi fericită! Apoi, cu trecerea anilor aș deveni mai selectivă, aș aduna doar câteva specii, doar o parte din culori, cele mai vibrante, cele mai intense. Și aș fi fericită! Iar la final, undeva spre apusul soarelui meu să rămân cu două trei flori, cele ce contează. Și aș fi fericită!

Probabil în buchetul final, cel pe care mi l-aș aduna în vasul sufletului meu ar fi două trei flori care contează: joy, love, gratitude! Trei arome profunde, trei culori splendide, trei emoții puternice. Și dacă ar fi ca din toate florile lumii să aleg firul ultim ar fi Love! Pentru ca floarea supremă Love, ne dă și Joy și Gratitude, pur și simplu le cuprinde pe toate. O singură floare ar putea înmiresma un Univers întreg, o singură culoare ar putea colora un vid, un singur parfum ar putea încânta o vastitate. Love…

Și știu că sunt buruieni o groază, și știu că uneori sunt țepi ascuțiți pe cele mai frumoase roze, și știu că există flori carnivore și culori terne, și emoții fade, și durere, și chin, și întuneric… știu! Dar ceea ce nu știu e, de ce? Dintr-atâtea emoții și stări, una singură e mereu acolo, mereu prezentă, ca o picătură de ploaie, o ultimă picătură de ploaie ce trebuie să mai cadă pe un pervaz de pleu: Love! și nu mă refer la iubirea fizică, la iubirea romantică, ci la Iubire ca sentiment sublim și infinit. În orice om, în orice suflet, fie el criminal, hoț, politician, mincinos, o picătură de iubire tot există. Hitler, avea iubire în ochi când își mângâia câinele, Jack Spintecătorul putea să aibă lacrimi la emoția unei scene de film, Hanibal avea iubire undeva departe în irisul lui atunci când mirosea un trandafir. Toți, fiecare dintre noi, undeva, în miez de suflet avem picătura de iubire, parfumul și culoarea infinită, molecula perfectă din Dumnezeu. Și atunci? dacă ai avea toate florile din lume ce buchet ai alege?

Nimeni, cred că nimeni din lumea aceasta, la ultima ploaie, la ultimă picătură de viață, de experiență umană nu ar alege un fir otrăvitor de ură în culoarea răutății. Nimeni, în momentul ultim, de solitutide, de intimitate, de teamă nu ar vrea un fir de urzică, chiar dacă și urzica ar putea avea splendoarea ei. Niciunul dintre noi, nu cred că ar trece dincolo cu o ultimă picătură de ură. Nu! Pentru că ultima picătură e esența umanității, e parfumul divinității, e molecula de iubire, e scânteia din Dumnezeu!

Poate că analogia mea e stângace, e prea plastică, dar gândește-te… din ce îți faci buchetul vieții pentru că acest buchet îl vei purta în suflet mereu!

Love, joy, gratitude! alege…

Pentru o duminică perfectă, privește frunzele ce cad din toamnă cu gândul că acel copac golaș se va împodobi din nou, cu muguri de viață!

ȘI NU, NU AM UITAT DE CEA MAI FIRAVĂ FLOARE: HOPE!

762e239c0e797cdcaabc956645edab9d,

La capăt de poezie…

Când lumina cade strâmb și se rup fâșii din lună

Când pe stradă frunze plâng și dau liniști noapte bună

Când din cer se scurg tăceri, când din vise cad ani lungi

Când din stele lacrimi pier și plâng nori pe ceru-n dungi

Nu e nimeni să îți spună!

Când din toamnă poezia se ridică printre rânduri

Când din mare un albastru se așterne peste gânduri

Când din toate amintirea se apucă de șoptit

Când se luptă cu iubirea un pisoi cu bot turtit

Nu e nimeni să îți spună!

Când amieze se topesc într-un timp leneș și beat

Când din nori se mai ivesc ploi de te lipesc de pat

Când din poezii de vară au rămas doar șlapii rupți

Când din clipele de seară cad cearcăni sub ochii supți

Nu e nimeni să îți spună!

Când e vânt cu frunza ruptă, când e un pustiu în noi

Când și orele se luptă cu vreo douăzeci de ploi

Când din toamnă cad castane pe alei cu bănci pustii

Nu e nimeni să îți spună: hai, că te aștept să vii!

Nu e nimeni să te cheme, nici un glas, nici o suflare

Nu e nimeni să îți cânte valurile dintr-o mare

Nu e nimeni să te-aștepte undeva la colț de gând

Pe o bancă părăsită, sub un felinar plăpând

Nu e nici un om pe lume, care să te vrea zâmbind

Să îți pună gânduri bune și să tacă doar iubind…

Strada goală și pustie se îmbracă iar în ceață

Cu voal de frunze-o mie, cu sclipici de ploi pe față

Nu e nimeni să îți spună colo-n zori spre dimineață

Hai, să bem și noi cafeaua și o turtă cu dulceață!

Nu e nimeni să îți spună!

Îți spun eu cu rime stoarse dintr-o poezie șui

Și zâmbesc tăcut să știi, cum zâmbesc două gutui

Când stau lăbărțate-n soare de un galben amărui!

Bună dimineața, lume, mulțumesc și mă închin

Pentru rele, pentru bune, pentru viață, dar divin…

Nu ești singur doar îți pare că e liniștea pustie

Că nu e nici om, nici mare, nici o umbră cât de vie,

Nu ești singur sunt aici, îți șoptesc cu bucurie

Nu ești singur, sunt cu tine… la capăt de poezie!

 

 

 

 

 

 

 

 

Eu plec acum…

Și  marea plânge, vântul suflă, pe calendar, zilele curg

Un bătrânel cu haina ruptă, un câine șchiop și un amurg

Strada pustie nici o urmă, de viață, sau mă rog, ce-o fi…

Doar vântul suflă nori de ceață și ploi în tonuri negre-gri

Te zvârcolești în așternuturi, cu chip de marmură sculptată

Și îmi zâmbești printre săruturi, amarul cel de altădată

Te rogi să stau, să stau cu tine, încă un anotimp sau două

Să ne-ntâlnim printre destine, cu ploi și picături de rouă

Dar plec, cu haina-mi lungă, neagră, mă duc acum, rămâi cu bine!

Să-mi caut în lumea cea largă un loc să uit de noi, de tine

Nu plânge! Iartă, și iubește! Chiar de-i pustiu în tine-acum

Pe stradă vântul se iuțește și coșurile scuipă fum

Un bătrânel cu haina ruptă zâmbește printre amintiri

Iubirea nu-i decât o luptă și cad pe front mii de iubiri…

Te las acum, rămâi cu bine, și pune încă-un lemn pe foc

Nu plânge, n-am să uit de tine, dar nu te mai gândi deloc.

Ce-a fost ca vântul trece, iute, printre străduțele pustii

Iubiri or mai fi două sute, și lacrimi vreo două-trei mii

Dar lasă, pune-un lemn pe foc și bea un ceai să nu răcești

La mine nu te mai gândi deloc, și zău, de ce pui două cești?

Eu plec acum, rămâi cu bine, un mic lătrat de câine șchiop

răsună printre trei suspine și două sfaturi de noroc…

Adio, toamna se răsfață cu marea de un gri nervos

Și valurile prind iar viață și câinele roade un os

Doar bătrânelul râde-amar, și nu-nțelege unde fug

Zilele vieții-n calendar, și nopțile unde se scurg?

 

Dacă nu dai de răspuns pune un blues, un whiskey  amar, un gând de bine și un punct în calendar: Azi, pentru că azi e tot ceea ce contează! Carpe diem!

 

 

 

Gri-orange

Culori de toamnă, gri-orange, cu pete mici și maronii,

Nu-i nici un om pe strada gri

Lumea citește poate azi, din cărți uitate, poezii

Sau poate nimeni nu e treaz, mai știi?

Se scaldă-o cioară sus pe stâlp, cu picuri de ploi ca de plumb

Cu ciocul mic se scaldă tâmp, un pui plăpând

Iar norii trec cu dor de soare, se duc în colț de miazăzi

Aprind un foc că e răcoare, te chem să vii…

Sunete goale se topesc în mici scântei scuipate-n foc

Miros de lemn și busuioc, dar tu deloc

Cunosc atâtea anotimpuri, mii, de când eram doar doi copii

Și ne uitam pe geam la stele, erau vreo două mii

Și noaptea s-așterna pe străzi cu basme și cu flori de soc

Iar toamna așeza în lăzi, grămezi de lemne pentru foc

Ce amintiri de gri – orange, câte felii de dovleac copt

Și câte gânduri rătăcite așteaptă doar să le adopt

Dar unde te-ai dus soare iar, cu marea mea și briza lină

Unde sunt valuri de cristal și scoici cu cochilia plină?

Și pielea arsă pe nisip, și șlapii rupți la o bretea

Unde e toată marea mea?

Taci, taci că o să vină când va fi iarăși lună plină,

Va fi din nou pe plajă roi

Și-o mare… toată pentru noi!

Dar taci acum, taci, c-o să vină…

Ia de ascultă două ploi!

 

 

 

 

Funny story cu o muscă

Meditez. Cam o ora pe zi, uneori și mai mult. Am devenit dependentă de acest ritual. Mă calmează, îmi calmează gândurile, războiul pe care-l port adeseori cu mine, toate zgomotele și cuvintele pe care le absorb fără să vreau în timpul zilei. Quiet people have the loudest mind. În cazul meu e foarte adevărat. Luna trecută am avut o migrenă urâtă de trei zile, efectiv m-a scos din uz, simțeam cum îmi zvâcnește capul și nu mai e mult până să facă buuum. N-a făcut. Însă am fost convinsă că îmi trebuie o pauză de gânduri. Meditația e ca o binecuvântare. Cobori încet, tiptil, pe vârful degetelor în pivnița sufletului tău, te așezi confortabil, respiri, că uneori uităm să o facem conștient, și apoi asculți, o liniște caldă, plăcută, o adiere de aripi de înger din jurul tău. E fain, merită să încerci!

Ei, stau eu așa într-o dupămasă, foarte zen, foarte absorbită în tot procesul de detașare și adâncire în pace, ascult cuvintele calme care-mi șoptesc: respiră, in-out, take a long breath, be calm, in peace… bla, bla, știi cum e. La un moment dat vocea mă îndeamnă să cer un semn Universului, să-mi ascut intuiția și simțurile, să fiu atentă… ei bine, cer un semn, ascult un pic, sunt atentă și într-o secundă sar ca arsă în picioare, căștile îmi zboară cât colo, dau din mâini deranjând toate lucrurile de pe noptieră și s-a dus naibii toată meditația. O muscă mare, din aia  grasă cu tonalități joase a aterizat pe nasul meu, taman când eu ceream un semn Universului, o ghidare, zbrrr, planăm și aterizăm dând rapid din aripi (efectiv simțind vânticelul produs de graba plonjării). Fix pe nasul meu zen. După ce am realizat ce s-a întâmplat, după ce mi-am adunat căștile din colțul opus al camerei, cărțile de pe jos și am reașezat veioza în poziție normală, m-am oprit așa cu mâinile în șold și m-am trezit uitându-mă în sus și zicând cu voce tare: – Universule, dar știi că ai un simț al umorului ieșit din comun???!!! După ce m-am răstit la întreg Universul am râs singură o jumătate de oră. Adică serios, în plină meditație când ceri un semn să-ți aterizeze ditamai muscoiul pe nasul zen, e ceva. Acuma trebuie doar să traduc semnul. Am câteva variante:

  1. fato, nu te fă de căcat!
  2. muștele mă adoră
  3. am nasul cât o pistă de aterizare
  4. trebuie să-mi fac un insectar
  5. împăratul muștelor e plictisit
  6. atrag ființe mici și bâzâitoare ( pt că eu sunt o ființă mare și calmă)
  7. nici nu vreau să mă gândesc….

Another funny thing… am o cameră în care au poposit doi fluturi negrii, si au murit, și au rămas așa atârnând pe perete de parcă ar dormi, și sunt acolo de azi vară, și nu vreau să-i alung, și acum se numește camera cu fluturi și am grija când fac patul sau ceva să nu cadă de pe perete, și uneori am senzația că nu sunt cu toate oile acasă, dar alteori îmi trece și mă gândesc că e normal să fii atent la tot ce te înconjoară. E camera în care scriu, și da, uneori mai vorbesc cu fluturii…

Lumea e așa de mare, și vastă, și nimic nu e fără rost… fiecare animăluț, fiecare suflet are un rost. Și trăim într-o ambianță perfectă, în comuniune cu toate vietățile și singurul mesaj pe care Universul ni-l poate da e iubirea și pacea. Chiar dacă printr-o muscă enervantă sau prin doi fluturi, mesajul e același: Iubire, pace, libertate! Nu te război cu nimeni, nu-ți consuma energia cu lupte inutile, fii calm, ascultă, respiră, iubește și râzi. Râzi pentru că râsul are energia vieții, iar iubirea e motorul ei. Si după părerea mea, nici un pic de nebunie nu strică! Prea e cuminte toată lumea asta, prea sunt zilele cuminți și așezate ordonat în calendar, prea sunt anotimpurile lipsite de culori, uneori. Prea e omul nervos și acrit de viață, prea suntem niște ființe schiminosite cărând în spate toate necazurile și lipsurile, îndoiți de griji, de bagaje inutile, de suferinți acre și stătute în beciurile întunecoase ale sufletelor noastre. De ce? Iubește, te bucură, râzi, al naibii, râzi cât poți de tare să se audă departe, și-n lună, și-n stele și-n soare. Fii liber, fii curajos, fii tare!

Acesta era mesajul!

Aceștia sunt fluturii mei :)))14628017_1092800257464790_344811039_n

plus încă un stol cuibărit în mintea mea 🙂

Și aceasta sunt eu… și scriu pentru tine! Sper că ai scăpat măcar un zâmbet!

Over you

Ne naștem, mici, neajutorați, puri, luminați

Trăim cum putem,

Și uneori chiar împăcați

Iubim, mii de kilometri lumină și înapoi

Zâmbim, chiar și într-o zi de joi…

Ne naștem, mici, neajutorați, puri

Trăim cum putem, uneori prea duri

Simțim mii de kilometri și înapoi

Cum plouă și cad ninsori peste noi.

Iubim, așa cum putem, cu foc, cu nerv, cu durere,

Iubim cu lacrimi și halbe de bere

Iubim duios, ca un zbor de pescăruș cu țipăt iute

Și marea cu valuri ne cântă, hai, du-te!

Duminici cu blues și luni adormite

Ca focul în apă… sunt zile, pierdute

Treziri, adormiri…

Nu-i treaba nimănui că trăiesc așa, hai-hui

Nu te privește cum simt când luna mă taie pe vene

Și stele se scurg printre ele

Nu te privește că simt, aripi de înger

Culori de-asfințit, nu te privește…

Nu îți spun ție, nu spun nimănui…

Sunt șoapte de pus colo-n cui…

Peste toate: trăiește, iubește, râzi

Urlă, țipă, plângi, peste toate

Cântă, dansează pe foc și păcate

Viața-i iubire și iubire e-n Toate!

 

 

PS: Beth Hart, I can’t wait 🙂

Octombrie…

Octombrie…

E frumoasă, cu un păr lung și negru, cu nuanțe albăstrui spre mov, îmbrăcată într-un palton roșu cu un guler larg ce-i încadrează sobru gâtul subțire și lung învăluit într-un șal de culoarea prunelor răscoapte. O privire mirată și iute, ochi neastâmpărați ce nu-și găsesc locul în orbitele mult prea cuminți și prea strâmte ale unor viziuni înguste de gară provincială. Așteaptă! Cuvântul  „așteaptă” ar trebui să reflecte o stare de meditație, de cumințenie, de oarecare lene, de moliciune și oprire într-un gând. Dar nu! Ea așteaptă obraznic, iute, alert, rotindu-și privirea mirată, unde ești? De ce nu vii? Ea așteaptă într-un mod nervos, nealiniat, în neconcordanță cu termenul cuminte și convențional de așteptare. Ea așteaptă cu nerv! Uneori într-o frământare dulce și neînțeleasă de mâini… poartă mănuși de culoarea lunii mai. Dacă mi-aș închipui-o ar avea un buchet de maci așezat la fel de cuminte pe valiza mare, mult prea mare pentru ea. Dar nu, nu are buchet de maci! E octombrie, macii s-au ofilit, vara s-a dus, totul e o așteptare. Sunt două anotimpuri, toamna și primăvara… două gări, două așteptări. Două stări, în care te trezești așteptând ceva, înghețul, dezghețul, ceva…

Bagajul ei, probabil haine, două trei cărți, un caiet în care își notează emoțiile rând pe rând, un parfum, o aromă cu amintiri, iute, picantă, îndulcită poate de pielea ei, de prezența ei, de sângele ei tânăr, vivace și fraged. Și un cuțit care taie bine, cu lamă lucioasă.

Bagajul tău?

Mă gândesc de vreo două săptămâni să scriu despre acest topic: bagaj. Cu toții avem un bagaj sau altul. Cu toții cărăm disperați, îngreunați, neajutorați câte un bagaj, o valiză. Uneori grea, alteori mult prea grea  și de foarte puține ori un bagaj ușor ca un fulg de nea ce poposește în prima gară uitată de timp, în primul anotimp.

Și cărăm, cărăm, de parcă toată viața am fi doar coloana de infinit ce poartă tot infinitul pe coloană. Devenim cocoșați, strâmbi, strâmbați…

Doar ochii ni se mai mută de pe un calendar pe altul, de pe un anotimp pe altul… în rest aceeași gară, aceleași fețe schimonosite, același parfum de timp. Coco, fără chanel că e mai ieftin 🙂

Și dacă ai avea posibilitatea să-ți lași bagajul într-o gară? O gară mică de oraș provincial, cu zeci de ciori pe sârme ude, cu peronul strâmb de cărămizi imperfecte, de timp scurs pe anunțuri ireale și ceas cu cuc, plătit  să cânte? Să-l uiți acolo ca și cum din grabă te-ai suit în primul tren, unicul defapt, ce oprește pe șinele strâmte?

Cu toții avem un bagaj sau două, visuri nelăsate să cânte, gânduri incolore, dezamăgiri și umbre. Le cărăm, sunt grele. Sunt ani cu păcatele-n ele, sunt tot ce avem, cu bune sau rele.

Dar viața e-n față, nu-i doar o gară, e ca o plutire continuă și normală. Ai nevoie de mâini, de iubire și suflet, ai nevoie de visuri, de libertate, ai nevoie de spațiu și ai nevoie de toate. Lasă bagajul, nu-l duce-n spate. Lasă-l, e greu, plin cu păcate. Lasă-l în gara din mijloc de lume, cu peronul pe dreapta la soare-apune.

Octombrie…

Dacă ar fi viața compusă din patru anotimpuri, octombrie ar fi un fel de liniște, resemnare, concluzie… un râu liniștit ce se apropie de revărsare. Ar fi un strugure copt, aproape de fermentare, un loc de repaus, o zare… un capăt de mare.

Dacă ar fi toamna un an dintr-o viață, bagajul de timp sau drumul din față, ce ai căra fără milă și trudă, ce-ai duce în spate, ce liniște crudă? Și ce ai lăsa în urma ta? Ce nefolos din lumea ta?

S-a întors spre miazăzi și a zâmbit. Și-a aranjat șalul mov cu miros de prune răscoapte și a știut… trenul, unicul tren ce mai trece prin gara pustie, unicul zbor dintr-o mie, e cel mai lin, și cu muzici plăcute, e o călătorie dintr-o mie de sute, cea mai târzie cursă din viață, fă-o, dă Doamne, să fie măreață!

A urcat, neprivind înapoi, aruncându-și lejeră mănușile moi, părul lăsând un parfum de viorele, șalul zburând ca lumina prin stele.

Toți avem un bagaj ce se numește trecut, am simțit, am trăit, am concluzionat, am uitat.. am adunat. Toamna aduni și îți pui în cămară, pe iarnă să ai câte un strop din vară! Dar tot ce-i în plus e borhot, bagaj inutil. Dă-i drumul și uită-l! De tot…

ps: mereu iese prea dulce, mereu. oricât de mult aș vrea să fiu gutuie, din aia care-ți face gura pungă, astringentă și acră și iute, iese un borhot dulce, înecăcios, siropos și plin de bleah, mleah, fleah…

ps2: suspansul a rămas agățat în cuțitul care taie bine, cu lamă lucioasă

ps3: n-am nici un sentiment față de luna octombrie, ceea ce înseamnă că orice mă va uimi