Poetul nimănui…

Când plouă se scutură norii, de gânduri străine și reci

Cu picuri de lacrima ciorii cu doine și dans de zevzeci

Tu, stai la geam ca o lună, cu chipul sculptat în argint

Te uiți pe o stradă nebună de bălți și de vast labirint,

De gânduri gonite de toamnă, de visuri ucise de frig

Lumina s-a dus, ca o doamnă și urlă doar ceaiu-n ibric…

Pe stradă pustiul se scurge, în bălți, ca un dor nestârnit

Degeaba, doar timpul mai curge, tu nu mai poți fi de găsit…

Amurg cenușiu și-un cognac, spre lume mă-ntoarce deodată

Trăiesc încă azi, ce să fac?  viața-i o stradă ciudată!

Nu poate fi toamnă mereu, un biet felinar îmi șoptește

Nu poate fi trist și tot greu, și becul gălbui se topește,

Ce stranie noapte! Ce stradă! Ce gânduri pierdute de rost!

Ce frunze dau să tot cadă, iar eu să tot plâng ca un prost?

Din nori, luna dă să se-arate, cu raze domoale, gălbui

Și ploaia a stat, din păcate! sunt … un poet al nimănui!

 

 

ps:

Dar mint să-ți scriu strofe frumoase, afară e soare și viu

Nici urmă de nor după case,ce triste amiezi îți descriu!

Că asta îmi e meseria, visez și pictez un cuvânt

Zâmbesc să mențin simetria, tu lasă-mi în schimb doar un gând…

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s