Imagine…

Îmi aduc aminte de bunicul meu cum îmi spunea povești. Uneori îl ajutam cu finalul pentru că mai uita pe ce drum mergea prințesa și cu cine se întâlnea. Alteori cred că uita intenționat ca să vadă dacă sunt atentă. Apoi, am hotărât împreună, dat fiind că îmi spunea repetitiv aceeași poveste, să-i modificăm de fiecare dată finalul. Aici veneam eu cu contribuția personală. Îmi plăcea la nebunie ineditul acesta, necunoscutul, faptul că nu puteam prezice ce se va întâmpla, ca în viață, știi? Oare ce va fi mâine? Oare cum se va descurca? Oare cu cine se va mai întâlni? Vreau să cred că atunci am început cu adevărat să visez cu ochii deschiși, atunci am început să-mi închipui scenarii, filme, situații, chiar și dialoguri, și de atunci n-am mai fost niciodată singură și plictisită. Mulțumesc bunicule!

Îmi aduc aminte că făcusem pneumonie. Trebuia să stau în pat, cu antibiotice, penicilină injectabilă ce mirosea urât, ceaiuri și odihnă. Pereții camerei unde stăteam erau vopsiți cu o tehnică mai specială, cu aplicații de ghips, motive ce ieșeau în relief, ca și cum amesteci într-o spumă și brusc ridici lingura, rămân așa niște ieșituri, niște vârfuri neregulate. Ei, camera era vopsită în galben cu acele vârfuri aurite. Nu arăta rău deși, cred că descrierea mea îți provoacă o imagine de kitch. Moda vremurilor, n-ai ce face! Dar nu asta e important aici, ci faptul că, mai toată ziua stăteam cu nasul la perete și îmi imaginam povești. Acele ieșituri aurite erau prinți și prințese, erau inorogi și măgăruși, erau orhidee și plantații de maci, erau spiriduși și licurici, erau pitici și urși polari. Dar ce nu erau? Am sfârșit prin a-mi crea propria poveste în pereții bunicilor mei, bineînțeles, ajustând un pic toate acele vârfuri, reorganizându-le, redesenându-le, adaptându-le poveștilor mele. Am primit și felicitările cuvenite de la bunicii mei, felicitări blânde dar care ascundeau o urmă de regret pentru toate salariile investite în acea tehnică specială de zugrăvit pe care eu am definit-o drept inadecvată regiilor mele de …a fost odată…

O altă luptă cu design-ul camerei am avut-o acasă la părinți, unde pereții erau îmbrăcați în tapet și nu știu cum de florile acelea sau mă rog, formele acelea florale, semănau cu toți colegii mei de școală. Pe atunci în poveștile mele eram învățătoare și noroc că tata avea o undiță pe care am desfăcut-o și mi-am însușit partea cea mai subțire, care ziceam eu că doare cel mai tare, drept indicator folosit la corectarea posturii unor elevi neastâmpărați. Ei, am simțit cum pișcă acel indicator pe propria-mi piele, după ce pereții au fost puțin redecorați.

Acum, la vârsta mea, nu mai râcâi pereții clar, nici nu mai dau cu telul în chipuri imaginare, sau cu mătura după pitici, dar sunt aceeași, neschimbată și cu dublă personalitate. Adică, aparent liniștită, calmă, echilibrată, dar dacă deschizi oala căpățânei mele, te trezești într-o lume cu o grămadă de ciudățenii libere, zburând și alergând printre munți și văi gonite de alte ciudățenii ce scot sunete aduse parcă din fundul pământului. Pui imediat capacul, că dacă alea evadează s-a dus naibii ecosistemul nostru! Dar mă bucur și sunt recunoscătoare pentru această lume a mea, numai a mea.

Am fost bolnavă câteva zile, scoasă din uz ca să zic așa. Adică, în postura de bleagă, somnoroasă, fiartă în zeama propriei febre, cu capul zvâcnind, de zici că toate poveștile mele au fiert și dau în clocot. Și am zăcut, am dormit, am dormitat, am moțăit, am mai și delirat, dar al naibii, de plictisit nu m-am plictisit. Am avut și orgă de lumini de multe ori când închideam ochii, și toate personajele basmelor mele mi-au ținut de urât. Basmele mele au devenit mai mature cu timpul, nu mai sunt mimoze și lacrimi de cristal, nici uragane cu aripi de fluturi, nu, basmele mele au devenit un fel scop, de țel, de direcție. Iar personajul sunt eu. Basmele mele au devenit visuri, iar feții-frumoși au devenit planuri, prințesele sunt un fel de emoție a împlinirii iar firul poveștii e o proiectare a gândurilor spre a se înfăptui.

Imaginația este o putere iar dacă știi să o folosești este cea mai utilă unealtă pe care Universul ți-o oferă. Știu, am fost sfătuiți să nu visăm cu ochii deschiși, să fim realiști, să nu ne pierdem în basme și în povești, dar cum să trăim realitatea fără să credem că cineva înaintea noastră a visat-o pentru ca noi să o putem vedea? Cum aș putea scrie la acest laptop dacă cineva înaintea mea nu a avut povești cu laptopuri? Visează, imaginează-ți, trăiește ca și cum ar fi și va fi. Eu cred în asta!

Imaginează-ți un lan de orhidee și vei simți aroma lor, imaginează-ți un suflet chinuit și vei simți durere. Tu hotărăști ce povești și ce personaje sculptezi în pereții visurilor tale! Doar tu, singur, în liniște, în oala minții tale!

Einstein spunea:

Logica te va duce din punctul A în punctul B. Imaginația te va duce oriunde.

Imaginația este mai importantă decât cunoașterea. cunoașterea este limitată, imaginația face ocolul lumii.

Tu ce imagine ți-ai creat în povestea ta numită viață?

14365404_1074061972671952_1947281889_n

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s