dream tree

Auzi, da… putem și noi să stăm la lumânare așa, într-un copac?

Și oh și ahh, să dezmierdem luna în lac?

Auzi, da, noi n-am putea să ne trezim cu liniștea?

Să ne iubim anapoda, într-un copac?

Să te ascult, apoi să tac… să mă asculți, să mă prefac

Să-mi zici povești cu zâne urâte, și versuri  mai posomorâte

Să bem cognac?

Auzi, da… noi n-am putea să ne luăm lumea în cap?

Să ne tot ducem, hoinărind, pe drumul mare ca un nor

Pe cerul încă-n sărbătoare cu mii de rândunici în zbor?

Să mergem iaca, tot hai-hui, ca mici copii ai nimănui?

Și să ne-oprim doar unde-i soare, să înnoptăm în infinit

Să-mi dăruiești dintr-o culoare un miez de vis mai aurit?

Auzi, da… noi n-am putea să ne trezim tot vinerea?

Să nu mai fie luni sau joi, nici toamnă cu atâtea ploi?

Să mergem unde-i cald și rai, să ne trezim în miez de mai?

Te-ntreb și eu că na, să știu, să sper ca melcul bleg și viu

Să am un vis de cort în pom, să te-nervez, că doar sunt om!

Și tu să-mi zic, așa mai blând, femeie, taci că sunt flămând!

Mai bine, du-te, fă-mi tocană, așează-ți visele în cană

Și bea și tu un ceai cu rom, ce tot visezi corturi în pom?

Tu nu ești femeie normală de-o tot dai pe-aiureală?

Ba da, să mă scuzi, merg la oală, îmi bag două în visuri în poală

Și-ți ard o tocană cu sare să mânci până crăpi în sandale!

Ce om, ce gândire cu burtă, te las, mă mut colo, în iurtă!

Acuma vă zic, că mai visez și eu un pic, să stau în pom, pe țărm de mare, să caut scoici, să pap curmale, să beau vin în apus de soare. Da, mai visez că doar sunt om, dar nu să mă trezesc în pom, și nici soțul nu vrea tocană, deși nu zice nu, la rom. Dar am noroc, și da, chiar am, că noi visăm, dar simultan, și el pe țărmul lui de mare, și eu cu soarele în zare. Și ne-ntâlnim colo la mal, și râdem până dăm de val, că viața-i faină și nu-i joi, e sâmbătă și nu cad ploi! Visați că visul nu-i pe bani, dar nu uitați că trec din ani, și de visați prea mult se duc, și vă treziți colo în nuc, pe-o creangă veștedă de veac, și visele vă cad din crac, și se transformă-n praf de ani și ciuciu mare, niema bani. Sărac în visul nuștiucui, îți pui proteza colo-n cui, și-ți tai părul din urechi, că tânăr ești doar că… mai vechi. Și bei un rom, că doar ce-ai face, cortul din pom în tine zace, că visele nu îmbătrânesc, că toate-n ochi încă-ți sclipesc, și cât de bătrân vei fi… un vis vei avea cât vei trăi!

Care e visul tău? Ăla care nu te lasă să dormi, să mănânci, să trăiești, să fi normal? Care? Că știu că ai!

 

Motan tango

Odaia mică și cam verde, cu geamuri șterse de priviri

Pe garduri zeci de păsări ude își deapănă din amintiri,

Se-adună nori din nou sub soare și ploi mărunte se pornesc

Lumini cu puncte de culoare în întuneric se topesc,

Motanul toarce simfonii și doarme nici că-i pasă lui

Că luna are insomnii și bate-n gândul omului,

Ibricul fluieră discret cafeaua-i gata, hai, servește!

E unicul răsfăț concret de-aroma neagră ce-amețește,

Mi-adun soldați de vis la masă și gânduri… armate întregi

Din cești aburii albi se revarsă, hai, bea, și te fă că-nțelegi!

O liniște am numai una, îmi spui cu un glas istovit

Că dincolo de odaie e luna și noaptea e pentru iubit.

Te-ascult, gândul șuieră viscol, din sobă cad puncte de jar

Iar glasul tău pare ridicol cum plânge de dor iar și iar…

Îmi vine să-ți tai beregata, cu brișca ce taie în os

Să taci până toamna e gata, de vorbe n-am nici un folos.

Iubește-mi tăcerea, cuvântul nespus

Cum  știe doar luna să treacă-n apus

Cum soarele vine cu raze plăpânde

Cum ceața alunecă în griuri rotunde

Cum versu-mi se rupe-n bucăți mari de rimă

Cum sânge râmâne în suflet de crimă

Iubește-mi tăcerea, cuvânt nerostit

Ce lună, ce noapte, ce timp de iubit?

Hai, lasă să bem doar cafeaua, în liniște ca și cum…

Se-aștern fulgi de dor ca și neaua, iar noaptea rămâne un fum..

Motanul se-ntinde cu lene, și miaună trist, neînțeles

De cină nimic numai pene că ăștia o dat-o pe vers!

Iubiri amețite, cafele, și eu mor de foame mereu

Că nu pot trăi doar cu stele îmi chiorăie mațul la greu!

Îmi trebuie măcar o cioară, cu carnea zemoasă și tare

De nu le mănânc poezia cu multă lămâie și sare

Și beau și o dușcă de vise din cupa de-argint cu picior

Și la desert pagini nescrise stafide cu frișcă și-amor!

Of, sunt motan de poet, mereu nemâncat și-nsetat

Dar totuși n-am nici un regret că poezia m-a adoptat:)

 

PS: nu sunt poet, n-am nici motan, cafeaua nu e la ibric, dar pot din toate să tot am, că na, visez câte un pic… că am motan cât un ibric?

14225500_1745248759062431_3386073248634743836_n

 

 

 

 

 

 

Poetul nimănui…

Când plouă se scutură norii, de gânduri străine și reci

Cu picuri de lacrima ciorii cu doine și dans de zevzeci

Tu, stai la geam ca o lună, cu chipul sculptat în argint

Te uiți pe o stradă nebună de bălți și de vast labirint,

De gânduri gonite de toamnă, de visuri ucise de frig

Lumina s-a dus, ca o doamnă și urlă doar ceaiu-n ibric…

Pe stradă pustiul se scurge, în bălți, ca un dor nestârnit

Degeaba, doar timpul mai curge, tu nu mai poți fi de găsit…

Amurg cenușiu și-un cognac, spre lume mă-ntoarce deodată

Trăiesc încă azi, ce să fac?  viața-i o stradă ciudată!

Nu poate fi toamnă mereu, un biet felinar îmi șoptește

Nu poate fi trist și tot greu, și becul gălbui se topește,

Ce stranie noapte! Ce stradă! Ce gânduri pierdute de rost!

Ce frunze dau să tot cadă, iar eu să tot plâng ca un prost?

Din nori, luna dă să se-arate, cu raze domoale, gălbui

Și ploaia a stat, din păcate! sunt … un poet al nimănui!

 

 

ps:

Dar mint să-ți scriu strofe frumoase, afară e soare și viu

Nici urmă de nor după case,ce triste amiezi îți descriu!

Că asta îmi e meseria, visez și pictez un cuvânt

Zâmbesc să mențin simetria, tu lasă-mi în schimb doar un gând…

 

 

Imagine…

Îmi aduc aminte de bunicul meu cum îmi spunea povești. Uneori îl ajutam cu finalul pentru că mai uita pe ce drum mergea prințesa și cu cine se întâlnea. Alteori cred că uita intenționat ca să vadă dacă sunt atentă. Apoi, am hotărât împreună, dat fiind că îmi spunea repetitiv aceeași poveste, să-i modificăm de fiecare dată finalul. Aici veneam eu cu contribuția personală. Îmi plăcea la nebunie ineditul acesta, necunoscutul, faptul că nu puteam prezice ce se va întâmpla, ca în viață, știi? Oare ce va fi mâine? Oare cum se va descurca? Oare cu cine se va mai întâlni? Vreau să cred că atunci am început cu adevărat să visez cu ochii deschiși, atunci am început să-mi închipui scenarii, filme, situații, chiar și dialoguri, și de atunci n-am mai fost niciodată singură și plictisită. Mulțumesc bunicule!

Îmi aduc aminte că făcusem pneumonie. Trebuia să stau în pat, cu antibiotice, penicilină injectabilă ce mirosea urât, ceaiuri și odihnă. Pereții camerei unde stăteam erau vopsiți cu o tehnică mai specială, cu aplicații de ghips, motive ce ieșeau în relief, ca și cum amesteci într-o spumă și brusc ridici lingura, rămân așa niște ieșituri, niște vârfuri neregulate. Ei, camera era vopsită în galben cu acele vârfuri aurite. Nu arăta rău deși, cred că descrierea mea îți provoacă o imagine de kitch. Moda vremurilor, n-ai ce face! Dar nu asta e important aici, ci faptul că, mai toată ziua stăteam cu nasul la perete și îmi imaginam povești. Acele ieșituri aurite erau prinți și prințese, erau inorogi și măgăruși, erau orhidee și plantații de maci, erau spiriduși și licurici, erau pitici și urși polari. Dar ce nu erau? Am sfârșit prin a-mi crea propria poveste în pereții bunicilor mei, bineînțeles, ajustând un pic toate acele vârfuri, reorganizându-le, redesenându-le, adaptându-le poveștilor mele. Am primit și felicitările cuvenite de la bunicii mei, felicitări blânde dar care ascundeau o urmă de regret pentru toate salariile investite în acea tehnică specială de zugrăvit pe care eu am definit-o drept inadecvată regiilor mele de …a fost odată…

O altă luptă cu design-ul camerei am avut-o acasă la părinți, unde pereții erau îmbrăcați în tapet și nu știu cum de florile acelea sau mă rog, formele acelea florale, semănau cu toți colegii mei de școală. Pe atunci în poveștile mele eram învățătoare și noroc că tata avea o undiță pe care am desfăcut-o și mi-am însușit partea cea mai subțire, care ziceam eu că doare cel mai tare, drept indicator folosit la corectarea posturii unor elevi neastâmpărați. Ei, am simțit cum pișcă acel indicator pe propria-mi piele, după ce pereții au fost puțin redecorați.

Acum, la vârsta mea, nu mai râcâi pereții clar, nici nu mai dau cu telul în chipuri imaginare, sau cu mătura după pitici, dar sunt aceeași, neschimbată și cu dublă personalitate. Adică, aparent liniștită, calmă, echilibrată, dar dacă deschizi oala căpățânei mele, te trezești într-o lume cu o grămadă de ciudățenii libere, zburând și alergând printre munți și văi gonite de alte ciudățenii ce scot sunete aduse parcă din fundul pământului. Pui imediat capacul, că dacă alea evadează s-a dus naibii ecosistemul nostru! Dar mă bucur și sunt recunoscătoare pentru această lume a mea, numai a mea.

Am fost bolnavă câteva zile, scoasă din uz ca să zic așa. Adică, în postura de bleagă, somnoroasă, fiartă în zeama propriei febre, cu capul zvâcnind, de zici că toate poveștile mele au fiert și dau în clocot. Și am zăcut, am dormit, am dormitat, am moțăit, am mai și delirat, dar al naibii, de plictisit nu m-am plictisit. Am avut și orgă de lumini de multe ori când închideam ochii, și toate personajele basmelor mele mi-au ținut de urât. Basmele mele au devenit mai mature cu timpul, nu mai sunt mimoze și lacrimi de cristal, nici uragane cu aripi de fluturi, nu, basmele mele au devenit un fel scop, de țel, de direcție. Iar personajul sunt eu. Basmele mele au devenit visuri, iar feții-frumoși au devenit planuri, prințesele sunt un fel de emoție a împlinirii iar firul poveștii e o proiectare a gândurilor spre a se înfăptui.

Imaginația este o putere iar dacă știi să o folosești este cea mai utilă unealtă pe care Universul ți-o oferă. Știu, am fost sfătuiți să nu visăm cu ochii deschiși, să fim realiști, să nu ne pierdem în basme și în povești, dar cum să trăim realitatea fără să credem că cineva înaintea noastră a visat-o pentru ca noi să o putem vedea? Cum aș putea scrie la acest laptop dacă cineva înaintea mea nu a avut povești cu laptopuri? Visează, imaginează-ți, trăiește ca și cum ar fi și va fi. Eu cred în asta!

Imaginează-ți un lan de orhidee și vei simți aroma lor, imaginează-ți un suflet chinuit și vei simți durere. Tu hotărăști ce povești și ce personaje sculptezi în pereții visurilor tale! Doar tu, singur, în liniște, în oala minții tale!

Einstein spunea:

Logica te va duce din punctul A în punctul B. Imaginația te va duce oriunde.

Imaginația este mai importantă decât cunoașterea. cunoașterea este limitată, imaginația face ocolul lumii.

Tu ce imagine ți-ai creat în povestea ta numită viață?

14365404_1074061972671952_1947281889_n

povestea cerului meu…

Soare! Asta îmi place aici, niciodată nu știi cu ce culoare de cer te trezești. Azi, albastru, mâine poate gri, și nu peste mult timp un cer alb care își leapădă cearșaful de ceață albă peste noi. Ei, uneori îți mai spune telefonul deștept, așa, în mare, ia-ți umbrela sau ochelarii de soare, dar oricum, nu-ți spune ce culoare are cerul. Ce tare ar fi, o aplicație care să te anunțe, cer oranj, cer gri cu puncte albe, cer nehotărât vopsit în culori țipătoare, cer roșu înfiorat de amurg, cer… bătaie :)))  și de ce ar conta cerul? Că doar nu suntem pictori? Sunt atâtea probleme în lumea asta mare, e chiar așa de important ce culoare are cerul? Pentru tine ce e important?

Dacă ești poet îmi vei spune ploaia, dacă ești suflător în trompeta orchestrei de cameră îmi vei spune vântul, dacă ești economist îmi vei spune frunzele, dacă ești medic îmi vei spune liniștea, dacă ești magician îmi vei spune iepurii. Pentru că vezi acel lucru care îți dă importanță vieții, sau mai exact, importanța vieții tale e în funcție de ceea ce vezi.

Te trezești cu furie, te dai jos din pat înjurând o altă zi de marți, îți lovești degetul mic de scândura patului, îți picuri pasta de dinți pe cămașa curată, îți scapi telefonul în wc, îți arzi limba cu cafeaua fierbinte…și eu îți scriu de cer??? fugi de-aici, îmi spui! Cine are timp să se uite la cer, enșpe mii de rapoarte stau în stand by pe biroul tău, alergi, claxonezi, te stresezi, mănânci aiurea, te sufoci, te hrănești cu furie, iubești cu furie, trăiești cu furie și într-un final mori cu furie. End of story.

Alt scenariu. Te trezești, deschizi ochii și mulțumești în gândul tău pentru asta, te întinzi ca un câine. Ai văzut cum se întind câinii, pisicile și bebelușii? Știu ei ceva! Te întinzi din toate încheieturile, îți simți toate articulațiile, toți mușchii, apoi cobori încet din pat. Te mai întinzi odată. Tragi jaluzelele, te uiți la cer, deschizi geamul și tragi aer în piept. Totul conștient și încet. Aceleași rapoarte te așteaptă, dar cămașa rămâne curată, telefonul e uscat și tu zâmbești. Pentru că te hrănești cu zâmbete, trăiești cu iubire și prețuiești fiecare clipă. Iubești viața și nu mori. Nu-i nici un end, doar story 🙂

Da, eu mă uit ce culoare are cerul, îmi vei spune… iar eu mă uit cu tine. Pentru că din milioanele de lucruri pe care trebuie să le facem, privitul cerului e cel mai simplu. E momentul acela în care îți dai seama că ești parte dintr-un infinit, și că orice nor ai avea în viața ta, există milioane de posibilități și de forme de nori înafara vieții tale. Poate nu-ți rezolvă creditul la bancă, nici cearta cu iubitul, poate nu-ți rezolvă nici problemele de servici, nici cele de sănătate, dar cu siguranță nu-ți crează altele. Și da, nu poți fi furios când privești cerul. Poți fi doar deschis spre miile de forme de nori de pe cerul tău. Și nici nu vei știi când deodată va ieși o rază mică de soare, că sub orice nor, cât de negru o fi, e soare. Întotdeauna.

Din lucrurile simple izvorăște adevărul. Din lucrurile simple e format infinitul, și din lucrurile simple tragi cele mai bune povețe. Poate nu ar strica o oră pe săptămână în care profesorul să nu dea lecții, în care orarul să nu aibă exigențe, în care învățământul să nu dicteze, ci doar să încurajeze, să provoace, să asculte, să admită, să permită. O oră pe săptămână în care elevul să conștientizeze aerul pe care-l trage în piept, apa pe care o bea, cerul sub care trăiește, copacii pe care-i respiră, iubirea pe care o împarte. Ce lecție e mai importantă ca asta?

Acum, că te-am plictisit destul, trage adânc aer în piept, lasă furia deoparte și privește cerul pentru un minut. E un Univers întreg în tine și același Univers înafara ta! A câta parte din el e rata ta de la bancă???

Din câte lumi se naște un cer?

Din câte vieți norii se-adună?

Din câte lacrimi scurse ieri

Se desenează biata lună?

De vei vedea o zi cu soare

Să știi că-i gândul meu spre tine

De vei vedea numai culoare

E curcubeul care vine

Dar și de-or fi nori cu duiumul

Pe cerul tău, de-or fi doar ploi

Să știi că-i gândul meu, nebunul

Hălăduie printre nevoi.

Să nu te temi, să nu te-nfurii

Că n-ai greșit, ești om și-atât,

Să n-aduci nimănui injurii

Zâmbește, nu fii amărât!…. că doar totu-i poezie și tot românul e poet 🙂

ps: nu mă pot abține:))) nu lua totul în serios, dacă vei vedea numai culoare pot fi și ciupercile magice nu numai curcubeul :)))

Zdrențe de toamnă

Toamna se-mbracă-n zdrențe ude, cu pălării de nori pufoși

Cocori se duc în zări, la rude, doinind pe-alocuri zgomotoși

Stă vara-n cot și bea cognac, cu ochi de-azur și gene lungi

-Mă-ntreb,  eu ce-aș putea să fac de vii cu ploi să mă alungi?

Dar toamna râde, nici că-i pasă, că-n jur se zbat soldați de var

Se pune blândă la altă masă,  cu un pahar de chihlimbar

Doar norii mai domnesc pe-afară și un covor de frunze moi

Un câine pricăjit prin gară, așteaptă anotimpuri noi

Lumina pare să se ducă, și ea, spre zări cu soare mult

Cad frunze pe unde apucă, ca niște visuri de adult

Din mare… a rămas o poză, albastră ca un ochi de dor

Iar briza cu parfum de roză e doar o parte din decor

– Te așteptam să bem un whiskey, dă-o-n amar de anotimp

Hai, lasă liberi doar artiștii, să cânte clipele din timp

Nu te-ntrista cu lacrimi șterse, de mâneci roz din flori de câmp

Ar trebui să nici nu-ți pese că-ți cad podoabele de vânt

Hai, lasă, bea acum un whiskey, de anotimp îndurerat

La anul, îți vin iar turiștii, să-și pună visuri la bronzat

Pe plajă iar aleargă tineri, eu iar am să mă simt ciudat

Că de-abia ieri eram ca vineri iar azi sunt doar un marți ratat

Dar vara asculta un blues, nici că-i păsa de biata toamnă

E doar motiv să mă amuz, cum se întrec… care-i mai doamnă?

-Ce tot aveți, tăceți odată! că ploaia cântă minunat

Mai bine hai, s-o facem lată! că vine-nghețul blestemat

Voi chiar nu vreți să înțelegeți, că toate au un rost al lor?!

Degeaba tot lătrați și plângeți că-n viață… totu-i trecător!

 

sfat prietenesc: Carpe Diem!

 

 

 

 

 

time…

Dacă am curajul să scriu un post într-o zi de marți înseamnă că totul merge spre bine ( asta așa ca o paranteză 🙂

Ce ai face dacă ai mai avea o zi, o săptămână, o lună de trăit?

Ce ai face cu adevărat? Ce ai vrea să clarifici, ce ai vrea să încerci, ce război ai vrea să câștigi, ce loc ai vrea să vezi sau ce carte ai vrea să citești?

E o întrebare grea, ai putea spune nepotrivită pentru o zi de marți, septembrie, 2016.

De ce? Când sunt aceste întrebări potrivite? În ce zile, în ce anotimpuri, în care ani din viața ta?

Ai nevoie de o scrisoare medicală? Ai nevoie de un diagnostic incurabil? Ai nevoie de o bulă de cristal, de fum de opium și de o prezicătoare cu basma cu pisici în cap? De ce ai avea nevoie pentru a-ți seta o direcție? Pentru a-ți cumpăra caietul acela, sau motocicleta sau biletul de avion sau casa de la mare sau barca? Pentru  ce ai nevoie să-i spui persoanei pe care o iubești, că o iubești, să dansezi doar pentru că plouă, să mergi la concertul la care vrei să mergi, să vizitezi locurile pe care vrei să le vizitezi dar mai ales să te întâlnești în singurătatea ta cu persoana pe care vrei să o întâlnești în tine, adânc înrădăcinată și uitată în tine. Copilul rătăcit, uitat, prea repede maturizat, acela care privește speriat la viața din jur și nu înțelege de ce? De ce trebuie să alerge, să gonească mereu, să-și construiască tipare în care apoi să reușească să încapă cu toate visurile lui, el, tot, cu obiceiurile lui, cu imaginația lui? Cum?! Nu e destul loc? Nu are aer, e doar o goană sălbatică printre oameni goniți de ei, de ceilalți mereu de câte cineva.

De ce ai nevoie pentru ca să te oprești o clipă, să-ți pui întrebarea: pentru ce?

Lumea e un loc, Tu ești un miracol. Tu faci lumea! Tu, ai un rol! Nu doar să alergi, nu doar să plătești facturi, nu doar să spui: lasă, poate data viitoare! nu doar să visezi!

Pentru că „avem timp” ăsta, e un clovn deghizat, cu nasul mare și roșu, cu zâmbet cât o felie de pepene, desenat pe chip, cu ochi triști și cu inimă stoarsă. Mereu m-au îngrozit clovnii, și minciuna că avem timp. Mi-am înmormântat părinții într-o lună, aveau congelatorul plin pentru că în mintea lor aveau timp să consume tot.

Avem timp, da, poate! Dar timpul trebuie să aibă viață! Oprește-te, un minut! Fă o listă cu ce contează pentru tine, ce contează cu adevărat, ce hrănește copilul rătăcit din tine, ascultă o muzică bună, citește o carte bună, scri-o dacă vrei, e povestea ta, ai drepturile de autor…nu aștepta pentru asta nici o scrisoare medicală. Rutina, graba, superficialitatea, consumerismul, neîncrederea, ura, negativismul… sunt toate cancerele noastre, sunt toate scrisori medicale cu termene scurte.

Oprește-te, respiră, salvează un gând, iubește o stare, dansează, trăiește!

ps: e marți, am scris, pentru că uneori numai atât pot să fac! mulțumesc că mă citești:)