Orașul de lumină

A fost odată un oraș scăldat în întuneric. Un oraș fără reclame luminoase, fără blocuri împunse de mici ochi de lumină, fără mașini gonind în linii gălbui pe șoselele gri, fără soare, fără lună și fără stele, dar mai ales, fără nici un suflet locuind în el. Un oraș gol și întunecat, pitit undeva într-un colț de galaxie în buzunarul de întuneric al Universului. O noapte continuă și neagră, un platfus de timp, o buclă perfectă de zgârci imperfect. Nimeni nu-l vizita, defapt, nici o vietate, nici un suflet cât de mic, nici un păianjen sau vreun licurici amețit nu a trăit vreodată în acest oraș. Nu s-au făcut poze cu el, nu apare în cataloagele de oferte turistice, nici în statisticile cercetătorilor britanici ca fiind orașul cu cele mai puține sensuri giratorii pe străzile care încep cu litera A. Nimic! Era un oraș fără nume, fără rost și mai ales fără vreun punct de lumină de orice fel.

Întâmplare face ca în acest oraș să se rătăcească un grup de naufragiați. Printre ei și Luna. O brunetă splendidă, cu niște ochi mari albaștri și o piele albă atinsă parcă de o pensulă de violete parfumate. Buze roșii și mereu fierbinți, bucle mari și ondulate, furate din valurile mării înfumurate intr-o noapte de sânziene. Un grup de oameni singuri rătăcit într-un oraș pustiu. Nimeni nu știa de ei așa cum nici ei nu mai știau de nimeni. Bâjbâiau pe întuneric, se pierdeau și se regăseau, rătăceau în pustiu și nici nu mai conta dacă țineau ochii deschiși sau umblau cu ei închiși, oricum nu vedeau nimic. Doar că lumea cât o fi de mare e totuși mică, e un punct, e o bancă într-un parc, e o iluzie, o idee, un miros.

A tresărit când mâna ei a atins o altă mână, vibrația trupului ei s-a ciocnit de vibrația unui alt trup, muzica sufletului ei a prins un alt ritm, al unui alt suflet. Pentru o fracțiune de secundă a avut senzația că o rază îi trece prin fața ochilor, că întrezărește un con de lumină ce-i traversează trupul speriat. Da, pentru o clipă a văzut ceva, a simțit ceva, a atins ceva. Ca un flash ce te orbește și te face să închizi iar ochii nesuportând tensiunea luminii pătrunzându-te. El a simțit la fel. S-au apropiat fără să se vadă, și-au vorbit fără să se cunoască, iar pe măsură ce pătrundeau unul în lumea celuilalt, ceva, ochii lor sau sufletele lor, sau pur și simplu vibrația trupurilor lor făcea ca noaptea și întunericul să fie brăzdate de mici fascicole de lumină colorată. Au înțeles imediat că întâlnirea lor nu e întâmplătoare. Cunoscându-se stropeau lumea din jur cu flashuri portocalii, cu puncte albastre și steluțe mici violete. Începeau să vadă clădirile din jur, parcul, felinarul mort de atâta timp dădea semne că-și revine, ca după o pană de curent. Încet, încet pe măsură ce povesteau și se cunoșteau tot mai bine, pe măsură ce sufletele lor deveneau familiare, deveneau confortabile una în preajma celeilalte, puncte de lumină se aprindeau pe alocuri. Stele mici apăreau pe cerul negru, raze șterse de astre neștiute atingeau totul în jur. Râsul ei colorat, zâmbetul lui enigmatic, toate astea aprindeau lumină peste tot. Două suflete au vibrat în același ritm, două suflete s-au unit într-o lumină ce a colorat un oraș întreg. Stelele și luna s-au așezat cuminți pe cerul întunecat, apoi soarele a vibrat într- o mare portocalie ștergând cu mângâieri blânde toate urmele de întuneric dintr-un întreg oraș întunecat. S-a numit mai apoi Orașul de lumină, pentru că a luminat ca un far drumul tuturor acelora ce rătăceau, a luminat calea naufragiaților, călătorilor și mai ales sufletele celor singuri. A luminat tristețile celor părăsiți, nopțile celor singuri și durerile celor bolnavi, dar mai ales a luminat cu toată puterea amintirile prietenilor, acelora care deși departe fiind, odată, mai demult, cunoscându-se și-au aprins soarele sufletelor lor. Orașul de lumină e locul de pelerinaj al prieteniilor de-o viață deoarece fiecare prietenie e o făclie de speranță în sufletul celuilalt, e o lună mare și luminoasă în noaptea neagră.

 

… ți-am scris o poveste, m-am trezit cu ea, nu știu dacă am visat-o sau doar mi-am imaginat-o. oricum, e un film în mintea mea, și totodată o certitudine în sufletul meu. pritenia este lumină, iar fiecare prietenie are nevoie de lumină. cred, cu putere, că atunci când cunoști un om, când reușești să-i vezi și părțile de lumină dar și cele mai întunecate, când îl iubești ca un întreg cu bune și rele, în tine se naște o putere ce ar putea lumina un oraș întreg, o lume întreagă. și nu contează distanțele, nici faptul că nu-l vezi zilnic, știi că e acolo, undeva, iar gândul acesta are putere să-ți lumineze privirea, să-ți aprindă bucuria și recunoștința „întâmplării că ești a minunii că sunt”.

m-am întors din concediu, mai puternică și mai bogată. cu toate că vara aceasta n-a fost deloc una plăcută pentru mine, am reușit să aprind sau să reaprind steluțe de lumină în noaptea cea grea. am reușit să-mi fac din nou soarele meu strălucitor, să-mi strâng din nou tot albastrul din mare, să ascult din nou toate șoaptele unei scoici, și mai ales să-mi văd din nou prietenii, să râd cu ei, să plâng cu ei, dar mai ales să luminez un oraș întreg doar conștientizând în fiecare clipă că îi am. vă iubesc și sper să-mi luminați mereu prezentul cu zâmbetele voastre! povestea asta e a voastră:)

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s