Child in time…

Ai privit adânc în ochii cuiva? Și nu mă refer la flirt aici, mă refer la o privire adâncă, viscerală, pătrunzătoare. Ca și cum ai vrea să înoți prin venele celui din fața ta, să-i guști sângele și să te hrănești cu celulele lui? O privire ce să topească orice barieră, teamă, îndoială… o focusare pierdută de timp, de sunete, de culori?

Ai putut să faci asta timp de două minute? Doar să privești, să te gândești la o conexiune, la puncte, la o călătorie, la infinit? Să te înfiori și apoi să te relaxezi, să te relaxezi și apoi să te înfiori, să te înfurii, apoi să simți iubire, să te detașezi și apoi să reconectezi, să fii trist, să plângi, apoi să zâmbești, să simți recunoștință, apartenență, familiaritate, apoi înstrăinare, după care prietenie, dualitate? să simți?

Încearcă! Hai, privește-mă în ochi două minute! Privește orice om din Universul acesta, în ochi, două minute.

E greu! Dacă nu mă crezi, fă experimentul acesta. Merită. Deși, e greu. S-ar putea să plângi, s-ar putea să treci prin toate stările, dar în special prin cea de jenă, disconfort, bizar, nefamiliar. E un fel de a ieși din tipar, de a păși pe un teritoriu străin, dar e minunat!

Până la urmă totul se rezumă la puncte de legătură, la conexiuni.

Imaginează-ți tabloul acesta: tu, în fața ta părinții tăi, apoi, părinții părinților tăi și părinții părinților lor… și tot așa, un șir lung, un șir infinit de oameni, toți conectându-se și conducând într-un final la tine. Tu ești ultimul punct dintr-un șir infinit. Atâtea destine, atâtea emoții, îndoieli, fericiri, atâtea lacrimi, războaie, cuvinte! Atâtea celule, atâtea rețele de gânduri unite în tine. Nu e minunat? și în același timp înfricoșător?

Toți suntem uniți cumva, suntem conectați cumva, ca o rețea perfectă formată din mici circuite perfecte. Și atunci? Cum rămâne cu privitul în ochi? De ce atunci când privim pentru cel puțin două minute în ochii cuiva, sfârșim prin a ne adânci în propria noastră zeamă de emoții? Pentru că asta se întâmplă. Ne vedem pe noi, acolo, adânciți în el sau ea, ne vedem emoțiile noastre, eșecurile, singurătatea noastră! Nu vedem bucurie, nu vedem, fericire, nici un șir lung de moșteniri hazlii, nu! Vedem reflecția tuturor temerilor noastre. Și curg lacrimi, și țipă tăceri, și plâng morți, și înving monștrii singurătăților dansând în tuneluri mici de iriși și cristalini.

E o întrebare grea, știu! M-am luptat cu ea, am întors problema pe toate părțile, am șifonat-o și apoi am redresat-o din nou, crezând că ajung la Adevărul Suprem. Și n-ai să mă crezi, dar cumva, chiar și cu umile mea minte, am dat de un capăt de adevăr. Sau cel puțin așa vreau eu să cred:)

Dacă, Creatorul Universului nostru, Inteligența supremă, Cel care a împrăștiat praful de stele peste cerul întunecat, cel de a așezat celulele într-o anumită ordine magică, a aruncat o singură moleculă hotărâtoare pentru tot ceea ce ne unește? Dacă molecula aceea s-a tot impărțin în mici molecule ce continuă și acum să se dividă în particule infime, dar în același timp hotărâtoare pentru toată existența noastră? Dacă e vorba de o singură celulă ce a creat totul?  Care crezi că e aceea? Eu cred că e Iubirea!

Cred că e singurul element ce ne conectează, singura celulă ce ne unește, și leagă ca un lanț nevăzut întreg Universul!

Bine, vei spune, dar atunci de ce ne curg lacrimile când ne privim în ochi și de ce ne vedem singurătatea noastră oglindită în singurătatea celuilalt?

Poate pentru că uităm să ne iubim în primul rând pe noi? Poate pentru că suntem prea asprii cu noi? Poate pentru că în noi există un copil inocent cu ochi mari și luminoși, un copil abandonat, uitat, lăsat singur, nehrănit? Poate pentru că ne hrănim ego-ul și nu ne hrănim copilul inocent și dornic de iubire din noi? Poate pentru că murim câte un pic cu fiecare moment în care nu trăim? Poate…

cred, nu știu, doar cred…

Privește-mă în ochi, te vezi? Vezi cât de singur ești? Iubește-te! Iar primul pas e să începi să trăiești!

ps: nu, stai liniștit, nu sunt tot timpul așa, în marea majoritate a timpului mă întreb dacă pinguinii au genunchi:)))

 

 

 

 

Ce scriu când nu știu ce să scriu

Da, e o întrebare bună, cuibărită destul de des în umila mea existență. Se spune că e bine să-ți formezi un obicei, să exersezi zilnic până când obiceiul se implementează și devine un soi de reflex, ritual, ceva ce faci fără efort, aproape mecanic. Ca spălatul pe dinți,  că doar nu te trezești dimineață și te gândești mult, of, iar trebuie să mă spăl pe dinți, să-mi spăl ochii și să mai spăl și urmele nopții de pe epiderma mea buimacă. Ca niște dâre de limacși ce-și târâie viața pe un pian obosit…

Nu! Te speli și gata! Apoi, apoi începe: trebuie să fac aia, ba nu, ailaltă, of, ar trebui să mai fac și aia, și n-ar fi rău și pe-ailaltă. Dar nicidecum să nu uit să fac aia, și, da știu, m-ai rugat să fac și ailaltă… și uite așa, un tăvălug, un bulgăre de musaiuri ce se rostogolește în mintea mea, în gândurile mele, în viața mea, storcându-mă de vlagă până când, obosită frântă pic în brațele calde și moi ale somnului. Aha, da, m-am spălat pe dinți! Pentru că spălatul pe dinți e un obicei deja implementat în creierul meu, oricât de obosit ar fi el, bietul. De când avem dinți, îi tot spălăm, cum să nu se formeze toate circuitele neuronale, toate legăturile celulelor nervoase din creier, toate căile sinapselor și tot mecanismul ce duce la înfăptuirea obiceiului de igienă bucală???

Ok, până aici e totul clar. Dar ce ne facem cu musai listul?

Faci un blog, da? Îți propui ca în fiecare sâmbătă să scrii un articol. Uneori e foarte ușor, uneori te trezești cu ideea, sau plouă idei peste tine, alteori, te tot speli pe dinți și scârțâi cu nerv din ei, că nimic, nici un pui de idee, nici un rest de poveste sau măcar o coadă de subiect nu îți trece prin micul balon striat și parcă prea relaxat, numit creier. Ok, îți vezi de ziua deja enervant de goală, cu toate că, să nu mă înțelegi greșit, ai ce face, nu te plictisești, dar te gândești că se duce naibii tot pattern-ul pe care vrei să-l formezi, că na, n-ai idee nu scrii. Canci.

Apoi, vine, ea. Ca un tăvălug, mătură totul în cale, trântește ușa de perete, intră, te face să scapi mixerul stropind bucătăria cu maioneză, îți lași toate musaiurile baltă și deschizi împărăția sa laptopul, și blogul și pagina albă și scrii. Adică, ai impresia că scrii dar defapt o lași pe ea, nevrotica bastardă a minții tale să se producă, și ea, isterică de fel, face un dans din ăla tribal, neînțeles cu incantații la ploaie și la toate puterile divine, și țopăie bezmetică pe tărâmul speranțelor tale până calcă ca o proastă într-o așchie și urlă huruind ca un monstru preistoric ce-și cară sunetul prin istorie: băga-mi-aș!!!! ce naiba să scriu????

Noroc cu piticul, ală bosumflat mereu de somn și de necaz cu forțele malefice ale patului, ăla, uneori mahmur. Noroc cu el, că vine fornăind pe nas niște cuvinte mormăite: stai mă blândă ce te ucizi în halul ăsta? Scrie acolo tot ce simți, că doar nu e Pulitzer pe capul tău! și după aia treci de șterge maioneza din bucătărie, și vezi și cu tocana aia ce faci!

Și uite așa m-a pălit înțelepciunea scrisului: cum adică ce scriu când nu știu ce să scriu? Păi asta scriu, simplu! Uite na, azi nu știu ce să scriu, dar cum un obicei se formează în timp, nu mă mulțumesc cu maioneza și tot deschid laptopul:))) așa ca să te sâcâi pe tine măcar dacă nu pe neica Pulitzer:)))

Tu ce scrii când nu știi ce să scrii?

Scrie batăr un comentariu aici, gen: îți recomand cu deosebită căldură și bunăvoință să lași scrisul și să te rezumi mai bine pe maioneză, sau calea mai sănătoasă: tofu, să continui să te speli pe dinți și poate într-o viață viitoare să scrii și tu ceva, o rețetă de tocană cu bucăți de soia sau ceva vegan, if you like!  semnat, Spanac Dorela, critic literar și guru veganotaoist de miercuri…

13418692_10209949329829483_4090350459697143790_n

 

Orașul de lumină

A fost odată un oraș scăldat în întuneric. Un oraș fără reclame luminoase, fără blocuri împunse de mici ochi de lumină, fără mașini gonind în linii gălbui pe șoselele gri, fără soare, fără lună și fără stele, dar mai ales, fără nici un suflet locuind în el. Un oraș gol și întunecat, pitit undeva într-un colț de galaxie în buzunarul de întuneric al Universului. O noapte continuă și neagră, un platfus de timp, o buclă perfectă de zgârci imperfect. Nimeni nu-l vizita, defapt, nici o vietate, nici un suflet cât de mic, nici un păianjen sau vreun licurici amețit nu a trăit vreodată în acest oraș. Nu s-au făcut poze cu el, nu apare în cataloagele de oferte turistice, nici în statisticile cercetătorilor britanici ca fiind orașul cu cele mai puține sensuri giratorii pe străzile care încep cu litera A. Nimic! Era un oraș fără nume, fără rost și mai ales fără vreun punct de lumină de orice fel.

Întâmplare face ca în acest oraș să se rătăcească un grup de naufragiați. Printre ei și Luna. O brunetă splendidă, cu niște ochi mari albaștri și o piele albă atinsă parcă de o pensulă de violete parfumate. Buze roșii și mereu fierbinți, bucle mari și ondulate, furate din valurile mării înfumurate intr-o noapte de sânziene. Un grup de oameni singuri rătăcit într-un oraș pustiu. Nimeni nu știa de ei așa cum nici ei nu mai știau de nimeni. Bâjbâiau pe întuneric, se pierdeau și se regăseau, rătăceau în pustiu și nici nu mai conta dacă țineau ochii deschiși sau umblau cu ei închiși, oricum nu vedeau nimic. Doar că lumea cât o fi de mare e totuși mică, e un punct, e o bancă într-un parc, e o iluzie, o idee, un miros.

A tresărit când mâna ei a atins o altă mână, vibrația trupului ei s-a ciocnit de vibrația unui alt trup, muzica sufletului ei a prins un alt ritm, al unui alt suflet. Pentru o fracțiune de secundă a avut senzația că o rază îi trece prin fața ochilor, că întrezărește un con de lumină ce-i traversează trupul speriat. Da, pentru o clipă a văzut ceva, a simțit ceva, a atins ceva. Ca un flash ce te orbește și te face să închizi iar ochii nesuportând tensiunea luminii pătrunzându-te. El a simțit la fel. S-au apropiat fără să se vadă, și-au vorbit fără să se cunoască, iar pe măsură ce pătrundeau unul în lumea celuilalt, ceva, ochii lor sau sufletele lor, sau pur și simplu vibrația trupurilor lor făcea ca noaptea și întunericul să fie brăzdate de mici fascicole de lumină colorată. Au înțeles imediat că întâlnirea lor nu e întâmplătoare. Cunoscându-se stropeau lumea din jur cu flashuri portocalii, cu puncte albastre și steluțe mici violete. Începeau să vadă clădirile din jur, parcul, felinarul mort de atâta timp dădea semne că-și revine, ca după o pană de curent. Încet, încet pe măsură ce povesteau și se cunoșteau tot mai bine, pe măsură ce sufletele lor deveneau familiare, deveneau confortabile una în preajma celeilalte, puncte de lumină se aprindeau pe alocuri. Stele mici apăreau pe cerul negru, raze șterse de astre neștiute atingeau totul în jur. Râsul ei colorat, zâmbetul lui enigmatic, toate astea aprindeau lumină peste tot. Două suflete au vibrat în același ritm, două suflete s-au unit într-o lumină ce a colorat un oraș întreg. Stelele și luna s-au așezat cuminți pe cerul întunecat, apoi soarele a vibrat într- o mare portocalie ștergând cu mângâieri blânde toate urmele de întuneric dintr-un întreg oraș întunecat. S-a numit mai apoi Orașul de lumină, pentru că a luminat ca un far drumul tuturor acelora ce rătăceau, a luminat calea naufragiaților, călătorilor și mai ales sufletele celor singuri. A luminat tristețile celor părăsiți, nopțile celor singuri și durerile celor bolnavi, dar mai ales a luminat cu toată puterea amintirile prietenilor, acelora care deși departe fiind, odată, mai demult, cunoscându-se și-au aprins soarele sufletelor lor. Orașul de lumină e locul de pelerinaj al prieteniilor de-o viață deoarece fiecare prietenie e o făclie de speranță în sufletul celuilalt, e o lună mare și luminoasă în noaptea neagră.

 

… ți-am scris o poveste, m-am trezit cu ea, nu știu dacă am visat-o sau doar mi-am imaginat-o. oricum, e un film în mintea mea, și totodată o certitudine în sufletul meu. pritenia este lumină, iar fiecare prietenie are nevoie de lumină. cred, cu putere, că atunci când cunoști un om, când reușești să-i vezi și părțile de lumină dar și cele mai întunecate, când îl iubești ca un întreg cu bune și rele, în tine se naște o putere ce ar putea lumina un oraș întreg, o lume întreagă. și nu contează distanțele, nici faptul că nu-l vezi zilnic, știi că e acolo, undeva, iar gândul acesta are putere să-ți lumineze privirea, să-ți aprindă bucuria și recunoștința „întâmplării că ești a minunii că sunt”.

m-am întors din concediu, mai puternică și mai bogată. cu toate că vara aceasta n-a fost deloc una plăcută pentru mine, am reușit să aprind sau să reaprind steluțe de lumină în noaptea cea grea. am reușit să-mi fac din nou soarele meu strălucitor, să-mi strâng din nou tot albastrul din mare, să ascult din nou toate șoaptele unei scoici, și mai ales să-mi văd din nou prietenii, să râd cu ei, să plâng cu ei, dar mai ales să luminez un oraș întreg doar conștientizând în fiecare clipă că îi am. vă iubesc și sper să-mi luminați mereu prezentul cu zâmbetele voastre! povestea asta e a voastră:)