ploi…

Și plouă, ca și cum, din lume șoaptele se-adună,

într-o cunună.

Și plouă, ca și cum, din stele lacrimi curg,

și tună.

Și-n liniștea de după, nu mai ești

pământul ud,  topindu-se în mii de neștiute vești…

Te caut, te găsesc, în ploi ce șterg pământul

în ploi ce curg ușor, apoi, se duc cu vântul.

Te caut, ce contează, de-i anotimp perfect

sau nu?

Mă-ntreb, și nu mai știu, când plouă ca nebuna

sunt visul tău hazliu? sau măcar Eu, vreuna?

Căci nu ai multe luni, nici multe ploi nu ai,

ai doar un colț de cui, și poate-un… colț de rai!

Ai lumea la picioare cu anotimpuri mii

și ploi ce cad din ceruri în ochi mici, de copii…

Ești tot, și nu ești nimeni, când ploaia se răzbună

pune-ți un ceai în ceașcă și taci… n-auzi cum tună?

…. Doamne, asta e blasfemie!!! cât a jucat Anglia, defapt, numai a doua jumătate din repriza a doua, am scris o poezie:) adică, am scris ceva, cu rimă și cuvinte, ceva de la care am pornit și de la care încă nu am ajuns.

Da, am început cu poezie, ștearsă, stearpă, fără… defapt, habar n-am să scriu poezie, cred că am fost singura care scria poezie în format de proză, că nu știu!!! ce nu e clar? nu am studiat!!! ele vine, păgânele, cuvintele, curvuștinele… eu le respect, că na, sunt ale mele, cuvintele, curvuștinele, le scriu, punct. Să vă placă, sau nu! Nici măcar nu am curajul să vi le dăruiesc! Ce? Doar nu vreau ouă clocite în cap, nici cuvinte sterpe în suflet! Ce vreau? Chiar n-ai înțeles? Vreau o căsuță mică pe malul mării mari, unde plouă cu ploi mărunte de versuri atipice și melci triști. Zău, așa puțin vreau, dar vreau așa de tare:) Casa e mică, via e stearpă, marea e albastră și atât!

Mi-am propus că dacă-s leneșă să scriu, am să scuip cuvinte cu rimă, pe pagini albe …

Să nu vă prind pe trilulilu că iar îmi faceți melodie cu poeziile mele nepoete!!!

ps: iz de busuioc, poezia mea, melodia cuiva, nehit pe trilulilu… m-am distrat, cu-o ploaie-n față 🙂

și ploauă și Anglia a câștigat!!!!!!!!!!!!!!!!!

 

 

 

 

 

Infinit

Uneori paralizezi într-o teamă, o lume rece și pustie în care te trezești singur și trist. Alteori țopăi vesel înconjurat de oameni frumoși. Uneori lumea e doar o vorbă sau o privire, alteori e un sicriu și niște flori uscate. Uneori soarele arde și marea alină, alteori soarele arde și-atât.

Tatăl meu s-a dus dincolo și nimic nu s-a schimbat în geometria lumii. Doar în geometria mea rămas un gol, o amintire, un râs îndepărtat, un sfat, o vorbă… un chip răpus de boală și de suferinți.

Probabil în aceeași zi în care tata a mers dincolo, zeci de copilași au venit aici. Poate că viața e doar o trecere dintr-un infinit într-alt infinit, o gară minunată cu oameni frumoși, așteptând un tren către o zare albastră.  Poate că viața noastră e doar o clipă răsturnată peste timp, un răgaz de minute adunate într-un album de fotografii. Poate că viața e doar o dimineață cu soare vioi, cu aer smerit de rouă fragedă, cu sunete vii, colorate și blânde, cu ploi răcoroase și mii de secunde…

Poate că nici nu ar trebui să mai despic firul în mii de firișoare pe care să încerc să le rumeg în tainele înțelegerii, poate că nu e nimic de înțeles, poate că totul e simplu și nimic complicat. Poate că doar dacă privești un vârf de munte sau o albie de râu, o floare de hârtie sau un nor rătăcit, înțelegi totul, infinitul din jur, din tine și din toată puzderia de timp ce-a trecut și de timp care vine. Poate că… nici măcar acest „poate că” nu e atât de complicat, e doar un mic „poate că” într-atâtea cuvinte rătăcite în mine.

și când doare, doare, și când e bine, e bine!

„Nu scrie numele tău pe nisip, valurile îl vor spăla. Nu scrie numele tău pe cer, vântul îl poate spulbera. Scrie-ți numele tău în inima oamenilor cu care vii în contact. Acolo e locul unde va rămâne.”

Wayne W. Dyer