Mindvalley

Nu mi-am propus să-ți scriu și azi. De regulă am un obicei prestabilit, scriu sâmbătă în timp ce-mi beau cafeaua, și este poate cel mai frumos moment de început de weekend. Dar nu mă pot abține, trebuie să-ți împărtășesc asta.

Ai simțit vreodată că te umpli de bucurie? Că ai descoperit ceva ce căutai de ani buni, că ai trecut un prag pe care demult voiai să-l treci? Ai simțit vreodată că ești atât de viu că simți cum îți curge sângele prin vene și artere, că mintea ți-e ca un burete gata să absoarbă tot? Ai simțit vreodată starea de flow, când parcă s-a făcut lumină și poți zări chiar și cel mai mic strop de rouă de pe firul de iarbă?

Așa mă simt eu acum. Nu, nu am fumat nimic și nici măcar nu am gustat din shirazul meu preferat:)

Atâția ani am căutat o formă de manifestare, atâția ani am știut că e ceva ce trebuie să fie mai presus de noi, de rutină, de viața de zi cu zi, că e un pattern diferit, e un mindset diferit, e ceva ce ne conduce și ne face fericiți. Știam că e ceva!

Am terminat psihologia, mai exact științele educației, n-am înțeles nimic din toată varza ce mi s-a predat în facultate, sau ceea ce am înțeles nu a fost chiar limpezit, clarificat. Școala și educația în mintea mea erau cu totul altfel decât în realitate. A venit timpul să-mi trimit copiii la școală, să-i urmăresc și să fiu pe deplin dezamăgită. Nu, școala nu e genul de educație pe care mi-l imaginam eu. Și știam că există lacune mari în educație, arii întinse de subiecte care ne ajută, dar despre care nimeni nu ne-a vorbit în școală. Sunt o mulțime de tineri dezorientați, speriați, care nu-și văd viitorul, nu se regăsesc în cursul firesc al vieții, sunt extraordinari dar se pierd în mulțime. Ei, merită ceva! Ei merită o schimbare! Sunt generația nouă, tânără, sunt cei ce vor avea grijă de noi, sunt copiii noștri!

Trebuie schimbat ceva în acest sistem obosit și ne-updatat! Va fi greu, va fi aproape de neînchipuit, dar nu imposibil! Eu pot, tu poți, fiecare putem să schimbăm ceva!

Și ce mă face să simt că zbor, că sunt vie și îmi vine să strig: Evrika!???

Faptul că am descoperit oameni care gândesc la fel, care fac ceva în acest sens, care îmi unesc punctele din urmă cu cele din față, care îmi formează o linie, un drum pe care să pășesc, că sunt șerpașii mei, călăuzele mele!

Cel mai frumos sentiment e atunci când descoperi că ceea ce ai simțit că trebuie să faci se poate face! Că sunt oameni care deja fac, că ai suport și modele de urmat, că ai material de studiu, ai cărți, ai bibliografie, ai tot ceea ce vrei! Dar cel mai important lucru: ai un scop, un țel, un rost!

E duminică, liniște, timp pentru tine, pentru ceea ce-ți dorești…

Îți ofer un mic dar, pe care vreau să-l împart cu tine, pentru că e fenomenal!

Mindvalley, sau cum un simplu om, ca tine, ca mine, poate schimba ceva!

 

” The fact is that given the challenges we face, education doesn’t need to be reformed it needs to be transformed”

Sir Ken  Robinson

http://www.mindvalley.com/about.html

ps: m-ar bucura să-ți știu părerea, m-ar ajuta enorm, așa că…rupe-ți o secundă din zemoasa felie de duminică și scrie-mi!

 

Anunțuri

Primul minut de lumină

E atâta liniște că îmi pot auzi gândurile… și frigiderul ce-mi răcește berea și o muscă enervantă. M-am trezit cu gânduri mirate, cu întrebări atârnate de gât, cu scame de vis în păr, cu față zbârcită și zâmbet senin, cu poftă de … vin:) roșu sec, mai sec ca mine dar nu chiar atât de sec ca o promisiune de campanie electorală. Și m-am gândit la toate diminețile de când mă știu, multe dimineți, ciudate, unele vii altele mai moarte așa, rămase întinse în așternuturile boțite de somn. Dimineți, în care aerul e curat, proaspăt, lumina e simplă și caldă, dimineți cu nori apocaliptici, cu ploi sau vijelii de gânduri amețite. Dimineți cu greață, cu frig, cu ceață. Dimineți cu speranță, cu durere sau dor, cu mici raze de lună rămase agățate de-un nor.

Dar ce unește toate diminețile mele într-un buchet, e optimismul! Nu m-am trezit nici măcar o dată cu gândul că azi va fi mai rău decât ieri, nu. Când ziua e încă în fașa nopții, când lumina e încă pură și nediluată de umbre stinghere, când aerul iute se scurge din stele, eu sunt optimistă, gândul meu promite, visurile mele sunt vii. Apoi, că ziua mă mai bate pe umăr cu grimase și taine scuipate-ntre dinți, asta e altceva, dar dimineața e pură, e inocentă ca un abur dintr-un ibric uitat pe marginea focului.

Și mă bucur de minutul prim de optimism și speranță, de clipa aceea unică în care buimac de somn, cu visele încă leneșe în tine, cu ochii închiși într-o lume nocturnă, îți șoptești: va fi bine!

Va fi bine! nu uita!

Cel mai important minut în care să-ți amintești scopul, visurile, țelul, e minutul de după ce te trezești. Atunci trebuie să revezi tot ceea ce ți-ai promis, ție, persoanei tale, sufletului tău. În acel unic minut trebuie să-ți îmbrățișezi sufletul, să-i spui : va fi bine! și să nu uiți să-i dai o gură de cafea din amestecul gândurilor tale. Pentru că liniștea vine doar atunci când în tine toate zgomotele se reduc la un zâmbet de bună dimineață!

Tot ce am scris în atâtea cuvinte se reduce defapt la : auzi, știi ce? ia nu te mai trezi cu fața la cearșaf că nici cearșaful nu te suportă așa! Dar ce poetic am scris toate astea, nu?

Ok, sfatul e fain, sincer, timpul tău e prețios, nu are rost să te mai plictisesc și oricum… cred că și berea mea s-a răcit, așa că: Have fun și nu uita să fii vesel și optimist!!!

 

 

 

Dor de Vamă

Sunt zile când trebuie să te ajute cineva să te ridici.

Când oasele tale și mușchii și carnea, dorm. Când aripile abia se desfac, și par antene uitate de zbor.

Sunt zile când glasul ți-e murmur de dor, când litere strigă buimace. Sunt zile perverse, minute mirate, sunt ore diforme și nopți încurcate.

Trăiești, ce să faci? Lumina te doare, respiri și pășești, dar cu multă lentoare. Hey, tu! Știi cum ieri alergam zăpăciți, cum de griji și de monștrii ne simțeam părăsiți? Cum doar îngeri și lumi de culori răzvrătite, ne goneau prin copaci, cu frunze-nverzite?!

Hey, tu! Știi cum ieri ne era totuna, de era luni sau joi sau galbenă luna?

Sunt zile mirate cu sori obosiți, cu nori pufăind a lene. Sunt zile uimite în clipe stinghere, sunt zgârciuri de ani printre stele.

Un timp peste altul, și nopți peste nopți, un ceas obosit de minute, o zi ruptă-n două, ca zdreanța pe hoți, un timp cu minute rebele.

Sunt zile cu lene, cu vers și nimic. Sunt zile cu lumi aiurite. Sunt zilele mele, sunt stări nuștiucum, și naiba le ia, sunt binevenite 🙂

Sunt zile de pauză între gânduri, și-atât. Zile cu maci atârnați de gât. Zile cu briză, cu miros de lămâie, zile cu scoici și delfini pe călcâie. Zile cu-albastru și verde marin, și păr încrețit de un aer salin.

Ce zile or fi, și ce nopți or fi, după… trăiești, ce să faci?

Trăiești cu iubire, cu zâmbet și glas, trăiești, de-i mirare sau de-i necaz! Trăiești orișicum, căci o viață ți-e dată, de-i soare… te joacă, de-i umbră …învață!

ps: SĂ FIE CLAR! ASTA NU E POEZIE, ASTA E DOAR, DOR DE VAMĂ!

o felie de tort

Cum ar fi să te trezești într-o dimineață total schimbat, alt om? Să ai alte gânduri, altă atitudine, alt mood? Să te trezești vesel, puțin aiurit și să te uiți tâmp la un punct, nu știu, o gaură-n perete, o poză, o muscă pe tavan, ceva, la forma tapetului sau la clanța ușii! Să stai minute în șir să privești un punct și în mintea ta un glas să exclame: băi, să-mi…, what the fuck?! Și apoi să te apuce un râs puțin cam isteric? Cum ar fi? Te-ai gândit vreodată?

Trăim zile și nopți, minute, ore, luni, ani, o viață chiar, fără să avem un singur moment de genul ăsta! Ne trezim, mergem la lucru, la școală, la cursuri… venim acasă, băgăm în fizic, ne uităm la tv, bem un vin sau o bere, mângăiem câinele, copiii, pupăm soțul, picăm leșinați și dormim. Dimineață, sună ceasul, spunem câteva cuvinte neortodoxe în minte, ne spălăm, ne îmbrăcăm, bem o cafea și alergăm (ok, recunosc la mine asta se întâmplă seara că lucrez în schimb de noapte, dar la fel fac).

Așteptăm weekend-ul, vai, dar ce-l mai așteptăm! Apoi vara, apoi concediul, apoi iarna, apoi Crăciunul, apoi revelionul, apoi ziua de joi când am liber, apoi ziua mea când din principiu de ani buni nu mă duc la servici, e ziua mea, fac ce vreau cu ea, apoi Paștele, apoi iar vara și tot așa. Un ciclu perfect de așteptări!

Și nici măcar într-o dimineață nu ne trezim loviți de liocă (eu așa-i zic, alții îi zic epifanie:)

Oare de ce? Oare de ce nu eu? Oare de ce întotdeauna alții, ei, ceilalți?

Pentru că toată lumea știe că dacă te lovește lioca, epifania, mă rog, nu mai ești același, ești total schimbat și rutina zilnică se rupe, e un nod într-o continuitate prea liniară, un UAU!

Și nu zici UAU când te plictisești, atunci zici, FUCK, SHIT, KKT… în traducere ardelenească „no la că-i bine”

Scriu pe blogul acesta o dată pe săptămână că așa m-am setat, sâmbătă scriu pe blog. Mă citesc cam tot aceiași oameni, oameni faini, foarte faini, foarte rar câte unul nou. Unii vor spune, păi da, că rezultatele vin în funcție de efortul depus! Corect! Dar dacă eu nu vreau să depun efort? Dacă scriu pentru că mă simt bine? Dacă e un gest aproape egoist? Terapie prin scris? Terapia mea prin scrisul meu! Da, ok! Nu deranjez pe nimeni!

E ca și cum mănânc un măr singură în camera mea! Te deranjează cu ceva? Pot să pleoscăi și să scuip sâmburii pe jos, ți-a intrat vreun sâmbure în ochi? Nu! Pentru că o fac singură, în camera mea! Dar ce se întâmplă dacă mănânc un măr lângă un copil înfometat?  Ei da, îl fac să saliveze de poftă, să nu se mai poată concentra la lecții, să vrea măr!!!

Dacă mă focusez pe tine, scrisul meu nu se schimbă doar pentru că vreau să-ți împărtășesc ceva, ceva ce pe mine m-a atins, m-a îmbogățit, m-a hrănit! Vreau să-ți dau și ție o bucată din mărul meu! Iar dacă mărul e de calitate, vei fi bucuros să ai chiar și un sâmbure din el!

Lecția asta am învățat-o mai demult, dar am conștientizat-o abia aseară! Orice faci, fă cu plăcere și fă în așa fel încât să împarți și celorlalți o bucată! Asta înseamnă fericire! Și cred că e unica rețetă pentru succes! Sunt fericită când scriu, dar când un cuvânt de-al meu te poate ferici pe tine, sunt cu adevărat fericită!

Un principiu simplu, de avut în vedere în orice domeniu!

Mi-am stricat rutina de a scrie doar un articol, sâmbătă, ți-am scris și azi, duminică, pentru că ceea ce m-a făcut să mă uit la clanța ușii minute în șir, merita tăiat în bucățele mici și împărțit la cât mai mulți, ca pe un tort de duminică!

Dacă poți ferici pe cineva fă-o! Împarte, oferă, ajută!

 

„Fii bun ori de câte ori e posibil. Și e posibil întotdeauna.” Dalai Lama

„greu viață dar frumos…”

Situația mea statistică de pe wordpress arată rău, foarte rău. E liniară. Ca o inimă care nu mai bate, o linie, lungă, și fără derivațiuni. E de rău! Știu:)
Absolut tot ceea ce facem în viață se raportează la rezultate. Scriu, wordpress mă place, sunt activă la lucru, compania mă place, mă duc la plimbare, câinele mă place, gătesc din suflet, familia mă place, plătesc taxe, statul mă place.

Dar când mă plac eu?  În tot calvarul acesta, când îmi rămâne timp să mă plac eu?

E o întrebare la care lucrez, e o întrebare pe care mi-o pun și caut răspuns zi de zi. Pentru că știu, am citit, am studiat, atâta timp cât eu nu mă plac poate să mă placă și regina, să fiu cetățeanul ei preferat, nimic din viața mea nu se schimbă. Mă place regina, și eu o plac pe ea, so? What’s the big deal?

Am avut o lungă pauză de scris. În această lungă pauză am văzut jumate de insulă, marea și ochii frumoși și limpezi ai copiilor mei. Da, am trăit, efectiv. Am umblat, am râs, am mâncat și băut, am petrecut timp prețios cu cei dragi. N-am scris, n-am stat cu ochii beliți pe o coală de hârtie mototolită minute întregi, n-am despicat firul vieții în șapte mii de mici fire ale vieții, am trăit. Apoi m-am suit pe cântar și am murit un pic, dar asta e altă poveste 🙂

Ideea este că în tot acest timp m-am plăcut eu pe mine. Am dat valoare zilelor, am savurat fiecare minut, fiecare rază de soare, fiecare val și of course, fiecare rafală de vânt că doar stau pe insulă 🙂

Apoi, vacanța s-a terminat, ne-am întors la rutina zilnică, la servici, la tot. M-am uitat în oglindă, câteva kilograme în plus, un rânjet ce nu se ștergea de pe față, o lumină ce nu se stingea din privire. Și un șir liniar pe wordpress…

Am hotărât să lucrez profund la întrebarea: când mă plac eu? Și lucrez. Caut răspunsuri în fiecare zi, mă uit la zeci de speakeri ted talks, ascult grămezi de oameni deștepți ce despică firul în patru și realizez că pot să obțin orice vreau. Trebuie doar să știu ce vreau!

Să-mi găsesc menirea, scopul, rostul. Mă uit în jur și mă înfior. Câți dintre noi ne știm menirea în viața aceasta? Câți dintre noi știm cu ce scop trăim aici și acum, ce target avem de înfăptuit, ce vis avem de realizat? Nu sunt doar facturi de plătit, nu e doar o casă de construit, nu sunt doar iphon-uri de cumpărat sau super mașini! Trebuie să fie ceva mai presus de asta! E ceva mai presus de asta!

Când mă plac eu? Atunci când realizez că viața e un miracol, că noi suntem un miracol, că avem puteri nelimitate și dacă avem răbdare să ni le descoperim, să ni le însușim, totul va fi o vacanță frumoasă!

ps: îmi doresc ca toți tinerii, adolescenții, elevii, cei care se află în pragul unor alegeri să înțeleagă: viața nu e o ciurdă ce se lasă condusă spre cea mai verde pajiște, viața e cărarea ta proprie care va colora orice pajiște în culoarea TA preferată! la asta îmi doresc să lucrez în viitor!

Care e menirea ta în acest Univers? Lucrează la acest răspuns, răspunde-ți la această întrebare, pentru că merită!

(un comment mă va resuscita 🙂

poze din concediu:

13233235_984083461669804_11677100_n

 

13246009_984084038336413_593992076_n

13231173_984083668336450_85947811_n