De ce

M-am gândit zilele acestea cam ce fac eu aici? De ce scriu pe acest blog? Pe cine ajut cu scrisul meu? Cine are nevoie de mine și de ceea ce fac aici?

Probabil și tu ai momente în care te simți oarecum pierdut. Ce fac? Pentru cine fac ceea ce fac? De ce consum timp și energie să fac lucruri? Care este scopul?

În ultima perioadă m-am gândit foarte mult la scop, la țel, la rost… am urmărit emisiuni, am citit, am ascultat oameni din toate categoriile, am tras concluzii. Scriu deja de ani buni, peste zece, scriu pentru că uneori aerul nu-mi ajunge și atunci mi-l suplimentez cu litere și povești. E o terapie, o terapie care m-a ajutat în cele mai grele momente. Am scris când bunica mea era pe moarte, am scris când tatăl meu era în spital, am scris când am plecat departe de prieteni, am scris când mă simțeam singură și rătăcită. N-am știut să fac altceva, am scris.

Scriu haotic, ușor, fără nici un plan, fără nici un schelet organizat. Scriu cuvinte care-mi stau agățate în suflet sau în minte, pe câte o celulă supărată sau prea bucuroasă. Le dau drumul, iar la urmă citesc ce-a ieșit. Nu e nimic profesional în scrisul meu, nu e nimic studiat, nu e nimic planificat. Și revin la întrebarea de la început: ce rost are? pe cine ajut?Răspunsul este unul foarte egoist: pe mine mă ajut în primul rând! mie îmi dau putere să continui, să pășesc, să respir, să trăiesc. Dar, pentru că mereu există și un dar… nu-mi ajunge. Una dintre concluziile pe care le-am tras în urma acestei, să zicem, mici cercetări, este că, pentru a fi fericit, pentru a avea un scop, un rost, trebuie să-i ajuți pe cei din jurul tău!!! Trebuie să te simți util, să te simți dorit, să te simți dispus să împarți, să dai valoare clipei, să oferi.

Am făcut câteva mici experimente. am scris pentru mine, cu gandul la mine și am scris pentru tine, cu gândul să-ți ofer ceva, ție, celui care mă citești. Da, a doua categorie a avut impact mai mare. A doua categorie mi-a bucurat sufletul mai mult. Încă sunt destul de rătăcită, încă mai caut răspunsurile potrivite, încă mai am nelămuriri, dar știu sigur că trebuie să fac ceea ce îmi bucură sufletul.

Probabil blogul acesta mă va duce undeva, îmi va da câteva răspunsuri la întrebările mele, probabil voi trage concluzii simple dar benefice pentru ceea ce visez să fac. Nu știu… nu renunț la el, voi continua să scriu și mă voi bucura să știu că măcar un cititor a găsit o mică rază de soare ascunsă aici, un cuvânt care i-a mângăiat existența într-un fel sau altul, o poveste care i-a dat un zâmbet sau l-a bucurat cumva.

Rămân fidelă scrisului, în orice formă ar fi, e o terapie în care cred și care mă ajută. Dacă te ajută și pe tine, scrie, nu conteză ce, cui, cum, doar scrie!

„Scrie ca să păstrezi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântul” Nicolae Iorga

Dacă sufletul tău e împăcat, dacă aerul pe care-l respiri îți ajunge, dacă zâmbetul tău e în tine și îl simți, e mult mai ușor să ajuți, să oferi, să dai valoare clipei. Poți să fii un pic egoist și să-ți oferi liniște, ca mai apoi să creezi din liniștea ta o oază de culoare pentru cei din jurul tău. Poți să visezi la un colț de suflet în care să te ascunzi atunci când te simți rătăcit, ca mai apoi să faci loc în acel colț de suflet celor pe care îi iubești și vrei să-i simți aproape. Poți face orice pentru un strop de culoare dacă apoi colorezi cu ea în jurul tău.

Lasă-mi un semn că sunt pe drumul cel bun, pentru că uneori un semn ne poate arăta drumul corect!

 

 

 

BLUE…

Am început săptămâna cu un concert Renaissance. Luni, i-am văzut și ascultat pentru a doua oară live. Îmi aduc aminte de o noapte, acum mai mulți ani, când înghesuiți într-o dubă, cu multă poftă de viață și bună dispoziție ne îndreptam spre o cabană… un foc mare ne aduna laolaltă și Riders on the storm al lui Morrison ne ungea sufletele cu picături de infinit. Dimineața, pe când soarele era deja treaz, mai treaz ca noi, și ne atingea cu degete calde, plecam la somn cu un braț de casete. Ascultă asta, o să-ți placă! un braț de casete cu Renaissance. N-am ieșit din cameră ziua aceea, am ascultat de la cap la coadă de nenumărate ori, îi iubeam vocea, poezia și curgerea lină de note armonios așezate în portativul muzicilor prețioase. Atunci, în ziua aceea cu soare cald, muzica lor mi s-a părut atât de veche, ancestrală, undeva închistată în clipa marelui Big Bang, la începuturi, la primele semne de viață, de om, de ființă și suflet, de energie și armonie. Nici măcar nu credeam că trupa asta mai există, că suntem oarecum contemporani. Era atât de mistic totul, atât de puternic agățat în crusta dintre ani, încât aș numi-o mai mult vrajă decât muzică, experiență, meditație, oricum o atingere bizară de armonie și poezie.

Și i-am văzut, și i-am ascultat și mă gândeam tot timpul la EA. Cum își unduia șoldurile cu eleganță, cum mângăierile ei lăsau urme calde, cum gemetele ei erau ca o simfonie de șoapte. Mă gândeam la ea, la ea și la mine, la noi. Mă visam din nou acolo, pășind cu teamă să nu-i ating minunata aripă adormită de truda mângâierilor ei continue. Nici nu puteam să respir, parcă tot aerul trebuia să stea în liniște, neșuierat, neinspirat, neexpirat. Bucăți de aer paralizate în alte bucăți de aer. Iar eu nu îndrăzneam să mușc din timp, din clipă, doar înaintam un pas și încă unul, până ce totul se topea și contopea într-o poezie albastră.

Și mă visam din nou acolo, și îmi imaginam o cameră pătrată, un soi de garaj vopsit în toate culorile, un atelier de creativitate, un loc în care fiecare om e liber. Un vis unde nu există rutină, doar artă, libertate, muzică și EA. Eram toți acolo, ea ne găzduia pe toți.

Unele clipe sunt atât de puternice că te scutură, te întorc pe dos, îți storc toate celule în picături tremurânde și reci, în stropi de acid și parfum de briză, îți deșurubează tot prezentul în piese mici și nesemnificative, îți rearanjează toată ființa într-un puzzle futurist și nedefinit, te schimbă, te rupe în bucăți mici de ieri și azi, apoi te lasă așa… să te descurci

Și cum stăteam eu așa dezasamblată, deșurubată și debusolată, de undeva departe, o voce ancestrală îmbăiată în valuri cristaline anunță:

Următoarea melodie este o piesă despre Ea: SOUNDS OF THE SEA

Și știi cum e când îți tragi două plame de răsună ca o fleașcă? Cam așa mi-am închipuit și eu că-mi trag. Două palme sănătoase menite să mă trezească din visare, să mă readucă în prezent, în lumea care există în jurul meu, în clipa asta vie cu oameni, și chipuri, și voci, și mașini, și orașe, și orar, și rost, și rutină, și servici, și must do, și must see, și tot felul de maști…

Ea, marea, a rămas acolo singură, obosită de mângâieri și sfârșită de doruri înecate prin ea, a rămas acolo unde începe și se termină visul meu.

Concertul s-a terminat, muzica s-a oprit, mi-am deschis ochii, foșnet de scaune și oameni grăbiți, clipa își împacheta ultima filă de poezie necitită, timpul cernea ultimele vise prin sita subțire, orele se foiau nerăbdătoare, uitate în ultimele ciorchine de amintiri, iar eu… eu îmi așezam tacticos bucățile de viață în librăria de cuvinte. Marea e acolo unde începe și se termină albastrul viselor mele… iar eu? eu sunt aici!

ps: între timp m-am reasamblat, cu greu, dar sunt întreagă, îmi cam scârțâie șuruburile dar le mai ung cu câte un strop de Shiraz 🙂

 

 

sursa photo: zzig

 

zeamă de cuvinte

Pe insulă plouă mărunt. E o combinație de lene cu liniște și păsări ude cu miros de lalele neînflorite. E o stare de anotimpuri încurcate, de zile amestecate cu secunde și ore uitate din nopți. E un talmeș-balmeș de muzici adunate din toate viorile vremii. E o zi în care primăvara ne joacă pe nervi cu vălătuci de nori și aburi umflați ca niște burți de cățeluși sătui.

Mă uit la pagina albă. Gândurile mi se aștern la fel de albe și invizibile. Scriu mult cu litere albe și cuvinte inexistente, defapt, așa scriu cel mai bine. Uneori, îmbufnată și cu uitătura îndoielnică, scriu cuvinte amestecate, un șirag de litere mici și negre ca niște ciori adunate pe firul ud întins între două case. Alteori, din degete îmi pornesc armate nevăzute de soldați îndrăgostiți, militari cu iubiri de-o vară înghesuite în valijoara de lemn, defilând cu pași apăsați, tropăind din cizme lustruite cuvinte, gânduri, războaie și cuceriri, eroi cu siluete mici și grăbite, povești aproape nerostite…

Dar azi nu. Azi, încăpățânați până la marginea infinită a încăpățânării, cuvintele nu-mi ies. Stau zgribulite într-un colț al odăii și privesc cu tristețe în jos. Toate cuvintele mele de azi au ochi de câine uitat în ploaie. Priviri jilave așternute peste o sâmbătă de pământ reavăn, primăvăratec.

Și totuși un cuvințel îmi zgârie urma de liniște din minte, scrijelind cu gheare ascuțite de parcă nimic nu ar fi mai important decât el, cuvințelul. Încerc să-l ignor, dar el și mai tare. Un zgomot de unghie construită cu gel pe tabla sticloasă, un scârțâit ce pătrunde până în măduvă, zburlindu-ți pielea și inima și viața… ce mama naibii vrei?! Nu poți să stai și tu în liniște acolo în colțul cuvintelor zgribulite? Ce tot îmi sari pe creier ca un pitpalac pe creanga de liliac?

Scrie-mă! Te rog, scrie-mă! Uite, mai am cuvințele prietene care ar vrea să iasă, să se așeze la plajă pe coala albă! Să țopăie vesele cu soldații prin baruri, scrie-mă te rog! E așa de trist și rece acolo în colțul odăii, și știi, nici nu avem muzică azi, stăm zgribulite ca la priveghiul poveștilor reciclate. Ce-i așa de greu, trebuie doar să dai și tu un pic din degete, să ne expiri, să ne eliberezi, să ne lași să mai ieșim, să dansăm, să ne sărutăm cu soldații chipeși și să bem rom cu ceai de laba gâștii!!!

Da, și uite așa am ajuns să scriu și azi, când în mine e liniște și nimic nu arăta a fi poveste, dar… ce să mă fac dacă am crescut cuvinte ușuratice, cu principii îndoielnice și gusturi ciudate?! N-am fost în stare de un singur cuvânt bărbat, puternic și inteligent, subtil și cu profunzime, cu principii sănătoase și gusturi fine?! Am o ciurdă de cuvinte femei, curvuștine și cu o minimă brumă de minte în cap.

Ok, ok, ieșiți fir-ați al naibii de păgâne, dansați și îmbuibați-vă cu rom până-n gât, iubiți soldați virili cu haine ude și gânduri uscate! Ce drept am să vă țin eu? Doar atâta știți, dans, dans și dans! Dar să vă aliniați și voi într-un șir deștept, între coperți frumoase cu isbn, în rânduri perfecte și corect gramatical, nu știți! Doar bla-bla-bla, toată ziua ca niște ciori… și mai treceți și voi pe whiskey, lăsați poșirca aia de rom uitat în ancorele marinarilor, cizelați-vă standardele de cuvinte ce sunteți!!!

E bai cu mine, dacă mă cert până și cu vorbele din mine, dar cam asta e! Plouă, e frig, primăvara s-a îmbătat și e mahmură undeva în vreun birt, insula e plină de cuvinte ușuratice iar eu ar trebui să fac un chec 🙂

Și n-o să-ți vină să crezi!!! a ieșit o rază de soare, cu gâtul lung și pielea fină, cu degete subțiri și ochi călduți, cu palme moi de pufulete… e chiar plăcută, cred că e cea mai optimistă rază din soarele de azi:)

E totuși primăvară și… parcă nici cuvintele astea nu-s chiar așa de ușuratice? Până la urmă s-au aranjat într-un fel, cuminți, ascultătoare…

ps: asta pățești când te încăpățânezi să scrii, dar nimic nu-ți iese!

ps2: o să fac un chec umplut cu soare și aromat cu rom, sâc…

 

 

sursa foto: zzig

Stoluri…

Insula e scăldată în soare și toate vietățile își fac de cap prin ea. E un fenomen plăcut, chiar terapeutic aș spune, un fenomen de renaștere în bucurie, de culoare și viață, de tinerețe și freamăt. Asta până încep să mă enervez că îmi bâzâie ceva în cap… și mie îmi bâzâie des câte ceva în cap, cred că din cauză că acel ceva bâzâitor are loc să bâzâie și să danseze bazuga. Mult loc.

Dar nu asta am vrut să-ți spun. Am vrut să-ți spun o poveste despre o pasăre neagră cu ciocul portocaliu, o pasăre cu chef de ceartă și o viață foarte agitată, cu activități păsăricești și iubiri avicole cu sfârșit tragic, cu realizări și dezamăgiri ciripitoare și zgomotoase, cu zboruri line și nu prea… oricum, o poveste cu pene de tăciune și cioc portocaliu. Black bird story…

Bird watching… un fenomen pe care nu l-am întâlnit până ce nu am poposit pe insulă. Un fenomen de care cu siguranță râdeam zgomotos dacă îndrăzneai să-mi povestești. Auzi, diseară te invit la un bird watching, ce zici? Îți iau și-o ciucalată și doo cole! rețeta perfectă de agățat 🙂 Common, are you crazy? Bird watching? Serios? Adică, n-am eu destule stoluri în cap, mă duci să le văd live?

Dar aici pe insulă, chiar e o activitate frecventată de insulari. Adică, dacă vrei să mergi să privești păsările în habitatul lor natural poți să o faci în locuri special amenajate. Au și indicatoare: aici e pista de bird watching, adică nu te duci așa alandala unde te taie capul! Păi se poate?! Puțină decență că doar și păsările au intimitatea lor, nu te duci tu să te uiți la guguștiuci așa cum ți se năzare, taman la ele în dormitor! Te duci în zona de bird watching. Ei da, acolo în miezul decenței păsăricești, în locuri de reprezentață și etalări de penaj autorizat.

Și am râs un an jumate de păsăriceala asta englezească, până ce am ajuns, în mare parte datorită soțului meu mai sensibil la păsărici 🙂 să stau ca o moimă mută și să admir jocul stolurilor din curtea mea. Adică treaba e serioasă, sunt raioane întregi de alimente și chestii pentru păsări în supermarketuri, am trei ustensile de hrănit păsările în curte și un buget alocat meniului lor zilnic. Sunt drăgălașe, sunt diferite, unele vin în gașcă, altele sunt mai singurtice. Porumbeii sunt obezi. Adică eu așa porumbei nu am văzut, aș putea hrăni toată familia cu un singur exemplar. Sunt haioși și cred că au și ei probleme ca și noi, adică mă uit la câte un grăsun cum încearcă să ajungă la mâncare dar se îndoaie craca cu el de zici ca-i un elefant pe o pânză de păianjen. Porumbeii obeji, de regulă mănâncă firimiturile ce cad de la păsările fit. Nu, nu mănâncă iarbă și nici nu beau lapte de avocado muls la prima oră înainte de răsărit. Cred că ei sunt poeții stolului, pentru că au o vrăjeală de tip poezie, cu seriozitate și profunzime, spre deosebire de mierle care sunt cam ușuratice și nu cred că au citit poeme la viața lor. Ele sunt sprintene, sar și țopăie zburlindu-se în fața a câte unui mascul cuminte. Și au și cioc portocaliu.

În concluzie, toți avem păsărici, unii au stoluri, dar când începi să le înțelegi înseamnă că: ori ai o viață mult prea liniștită, ori ești un viitor pacient în „Zbor deasupra unui cuib de cuci”… ori ești muci.

Acuma că ți-am spus povestea păsărilor din viața mea parcă nici nu mai am așa stol viguros, deja aproape că par normală, cu o viață normală, cu postări normale, nu?

Trebuie să mă opresc, pentru că dacă devin prea normală o să te plictisești de mine, de scrierile mele și de blogul ăsta terapeutic și nu prea:)

Mă duc să le pun apă la cioc și să-mi bag dopurile în urechi că țiuie, doamne ce mai țiuie!

baHVbDu