HOPE

Pe insulă e liniște. E sărbătoare! O sărbătoare care înseamnă bucurie, lumină, iubire.

În liniștea domestică atât de plăcută mă pregătesc și eu, friptura e în cuptor, ouăle se înroșesc, tortul de marzipan e gata. Însă liniștea îmi e tulburată de un elicopter sanitar sau militar nu știu exact, ce survolează zona destul de jos și de amenințător. Paul cântă la chitară ”house of the rising sun”. Contrastul e năucitor…

Mi-e frică!

Da. Pentru un moment mi-e frică. Oare liniștea aceasta ca o mantie de mătase așternută peste clipele mele e liniște pură sau o liniște învelită în straturi de teamă, dure, țepoase, pătrunzătoare? Privesc pe geam și mă gândesc că undeva s-a întâmplat ceva, cineva suferă sau cineva nu mai suferă…

Trăim vremuri grele, un război crunt, la nivel mult mai profund decât pe vremea cuceririlor de teritorii… acum se cuceresc idei, convingeri, straturi de identități uitate de Dumnezeu în lumi uscate și sărace, în deșerturi spirituale și goluri umplute cu fanatism. Mi-e frică, da! Orice zgomot îmi poate tulbura pacea mea interioară, pentru că totul e foarte aproape, e foarte sadic și foarte greu de înțeles.

Marțea trecută a fost Belgia, marțea viitoare nu se știe ce va fi.

Mi-e frică! da! Mi-e frică de absurdul întâmplării, mi-e frică de tăișul unui vis curmat, de regretul nerealizărilor opace, de timp, de trecerea lui și de elicoptere ce zboară deasupra solitudinii mele firave.

Mă gândesc la o sărbătoare ce ar trebui să fie pașnică, veselă și plină de semnificații. Mielul acela cu suflet alb, ouăle roșii însângerate, vinul cu iz de busuioc, coaja de pâine ruptă din tradiții… toate acestea ar trebui să fie coroana de zâmbet din suflete frumoase ce ți se așează la masă. Să nu mai fie umbră, nici frig în chipuri uitate de timp, să nu mai fie nici un mormânt neluminat și nici un suflet plecat să nu mai fie uitat. Să fie timp din belșug pentru iubire, pentru zâmbet, pentru bucurii, să fie pace destulă pentru un cântec al unui cor de copii.

Mă întorc la ale mele, la sărbătorile mele așa cum le vreau. Elicopterul a plecat, probabil nu a fost nimic, doar un zbor nevinovat, probabil va mai fi pace în lume, vor înțelege și cei neînțeleși, ne vom putea bucura ciocnind ouă roșii, și vom putea lăcrima în pace atunci când lumânările ne-o cer! Eu sper din tot sufletul ca va mai fi liniște în lume!

… și mai sper că nu mi s-a ars friptura, că mă pierd în scris și macin ca o râșniță tăioasă cuvintele pitite în mine, uitând noțiunea timpului, dar mă duc acum la cratiță, te las în sărbătoare sau în zâmbet, oricum, te las în pace!

Happy Easter!

 

12910372_954393021305515_687185426_n

 

 

Anunțuri

all you need…

Stau pe o insulă și asta îmi place la nebunie. E o insulă!!! Înconjurată de apă, de valuri, de nisip, de scoici și de alge. Deasupra pescăruși! Nu e cool?!

Stau pe o insulă, a mea. Pe insula mea e liniște, uneori o muzică, alteori cuvinte, de cele mai multe ori cuvinte. Insula mea e foarte retrasă, nu are oameni, nici certuri, nici antene, e o insulă de pace, cu arome, condimente, zâmbet și multe pahare de vin roșu.

Mi-am propus să scriu despre singurătate. Despre momentul acela în care te zgâiești la un coș de pe față, un rid, un fir de păr alb, la momentul acela când singurătatea, solitudinea, îți dă un bobârnac peste nas: hey, tu, what the fuck? te uiți în jur, nimeni, te uiți deasupra, dedesubt, nimeni… îți vine să urli dar liniștea e ca un scut pe burta odihnită a pustietății. Nu te aude nimeni și întrebarea e: urlu pentru că nimeni nu mă aude sau nu are nici un sens să urlu dacă nimeni nu mă aude?

De obicei ăsta e momentul în care îmi pun un vin, un gest prin care urlu foarte artistic, ca o simfonie… uneori în rime ascunse:)

Citisem ieri un interviu de-al lui Paulo Coehlo, un scriitor care mie îmi place pentru că e foarte uman, mai uman decât toți scriitorii pe care îi citesc (excepție Bukowski care e prea uman). Coehlo povestea de o seară în Geneva când trebuia să se întâlnească cu cineva la o cină, acel cineva a contramandat cina și el s-a trezit singur într-un oraș străin! bineînțeles că era tot Coehlo și mai mult ca sigur și-ar fi găsit companie, dar a simțit acel fior al singurătății, aceea ispită de a te scufunda într-o lume de liniște în care îți auzi sângele cum curge prin vene, îți simți un fir de păr ce îți iese de sub piele, îți vezi gândurile cum dansează în jurul tău! Câți dintre noi nu am flirtat cu așa un moment? Singurătatea e doar o ispită, momentul acela profund, când tu te scufunzi în tine, când muzica ta îți ghidează pașii, când liniștea se așează pe o pânză de păianjeni și recită versuri, când totul se transformă în poezie!

”M-am apropiat de un bărbat de vîrsta mea care stătea pe o bancă. M-am gîndit că va crede că sînt homosexual, dar nu-mi păsa. M-am uitat la el şi i-am spus: „Mă simt cumplit de singur.” Mi-a răspuns: „Şi eu. Dar mă gîndeam la Beatles”. L-am întrebat la ce anume. Mi-a răspuns: „La un cîntec de Lennon şi McCartney: All You Need Is Love.”

Toată viața poate fi rezumată în această propoziție: all you need is love!

Stau pe o insulă, aș putea să stau într-o savană sau pur și simplu pe un câmp pustiu, sau în munți sau undeva, aș putea să locuiesc la țară sau în metropole, în lumi neinventate încă, în schituri sau lăcașuri sfinte, în cluburi sau uitată printre blocuri, ce contează?

Aș putea să stau oriunde dar stau în lumea mea, în singurătatea mea idilică, în cuvintele mele, în imaginația mea. Stau acolo unde visurile mele se joacă de-a visul, unde cuvintele mele au ecou, stau într-o liniște perfectă, o simfonie de gânduri rătăcite, și dacă stau înseamnă că mi-e bine!

Nu te teme de singurătate, nu e dușmanul tău, dimpotrivă, e liniștea de care ai nevoie ca să-ți găsești prietenii! Chiar dacă ei nu știu, chiar dacă ei sunt zgomotoși,. iubește-i! Sunt unica ta liniște atunci când vine furtuna!

Tu, ești unul dintre ei, sufletul tău și al meu iau ceaiul împreună, pe o insulă de chipuri uitate, înconjurat de valuri, de nisip, de ape…

All you need is love…pentru că până și pescărușii obosesc învârtindu-se în cerc, oprește-te!

All you need is love!

… tăcerea ne dă răspunsurile la cele mai zvăpăiate întrebări!

ps: i’m ok

ps2: i’m ok?

ps3: ok, i’m ok!

concluzie: în singurătatea mea pot să-ți pun o întrebare? cum se împătură samosa???

concluzie 2: nu ești singur, te ai pe tine, ridică-te și luptă! ( să te văd dacă ești așa forțos poți să deschizi butelia asta ???) pentru că uneori mă simt foarte singură și neajutorată cu toate chestiile astea masculine, de ce nu poate fi și butelia ca un ruj, învârți și curge? sau picură, what ever… o țâr de culoare tot îmi dă!

12834803_948594645218686_1980332817_n

 

hello spring!

Soare!!! Pe insulă e soare și copacii plesnesc în muguri și zambilele își împrăștie parfumul în aer asemenea unor dive pregătite să pășească pe scena Oscarurilor.

În toată splendoarea asta a naturii, eu stau ca o bubă. Aaa, nu că n-aș fi la rândul meu o minune a naturii! Doar că ea, biata de ea, a înțeles prin minune altceva și așa m-a făcut pe mine. Femeie de 41 de ani cu minte de 20, riduri de 46 și câteva fire albe care apropo, așa fain strălucesc la soare de parcă aș avea beteală de Crăciun în cap.

Dar e adevărat! Natura a creat o splendoare! Asta sunt și eu, asta ești și tu, și cu siguranță asta e și cel mai hidos om de pe pământ și cea mai obeză urâtă. O splendoare a naturii!

Pentru că… și aici trebuie să îți spun o poveste:

Într-un lagăr o femeie gravidă este supusă chinurilor de a-și vedea bărbatul torturat și ucis chiar în fața ei și a celor șapte copii a lor. Fiica cea mare de 14 ani aproape că e violată în fața ei, o prinde și nu îi dă drumul nici dacă i se pune pistolul la tâmplă. O apără. Apoi, naște singură băieți gemeni și prematuri.Taie cordonul ombilical cu un băț și îl leagă cu păr de-al ei. Îi hrănește cu ceai negru deoarece nu are destul lapte pentru amândoi. Băieții trăiesc și printr-un miracol mama și cei nouă copii sunt îmbarcați și trimiși în Arizona, unde își trăiesc viața liniștiți, purtându-și amintirile pe chip, în trup dar mai ales în suflete.

Crezi că mama aceea la aceeași vârstă cu a mea se uita în oglindă să-și numere firele albe? Crezi că mama aceea și toți copiii ei, înclusiv cei doi prematuri crescuți cu ceai negru nu sunt o minune a naturii?

Ba da! Sunt! Pentru că natura știe să ne ofere putere, capacitate de adaptare, îndrăzneală și pasiune în tot ceea ce facem. Natura știe să ne ofere echilibru, liniște și zâmbet indiferent în ce situație ne aflăm. Crezi că mama aceea nu a zâmbit când și-a văzut pentru prima dată băieții? Crezi că nu a tras aer în piept și curaj în inimă să meargă mai departe? Crezi că nu a avut pasiune și îndrăzneală să-și ducă traiul pentru cei nouă copiii ai ei? Astea toate sunt MINUNILE naturii. OMUL, PLANTELE, VIAȚA!

Pot fi și eu una, chiar dacă am kilograme în plus, fire albe în plus și uneori minte în minus! Poți fi și tu, cu siguranță ești, chiar dacă azi te simți singur, inutil, urât sau fără viitor. Ești o minune a naturii, un miracol, o mică magie, pentru că dacă te uiți atent în sufletul tău strălucește ceva, și nu, nu-i beteala de Crăciun, aceea e la mine-n păr… e pasiunea, e bucuria de a fi, e blândețea și curajul să faci lucruri minunate, e acea alchimie neînțeleasă de a merge înainte, de a face pas după pas pe drumul uneori plin de pietre și noroi. Acesta e miracolul, aceasta e minunea naturii, chiar și atunci când ai sentimentul că stai pe loc, că nu avansezi, că nu obții nimic, tu defapt pășești încet dar sigur, te îndrepți spre ceva și sufletul tău știe deja destinația. Pentru că în sufletul tău natura, divinitatea a picurat pasiune, curaj și determinare. A picurat VIAȚĂ!

Ok, vei spune, dar ce ne facem cu cei care i-au torturat soțul, au violat și bătut, au ucis? nu sunt și ei minuni ale naturii? ba da, sunt, au fost creați ca o minune a naturii, li s-a picurat pasiune în tot ceea ce fac? și-atunci? serios, crezi că am toate răspunsurile?! nu le am, dar mi-a plăcut de Bridget Jones care se sărută cu Hugh Grant, acesta șoptindu-i înfierbântat: Bridge, toți merită o a doua șansă! iar ea tolomacă de fel, împleticită și împiedicată, se oprește din sărutat și îi șoptește ca un fleoșc: da, dar nu și Hitler!

Iar acum că te-am plictisit cu discursul meu, te invit să ieși afară și să te uiți un pic la un mugur ce dă să explodeze transformându-se în floare sau frunză, în ceva, să pui o sămânță în pământ, să o uzi zilnic și să vezi cum crește, cum se deschide și începe să rodească. Iar dacă asta nu e minune, o fi vopseaua de păr loreal ce-mi acoperă beteala din păr? Da, e și asta ceva, dar common, really?

În final, tot ce pot să spun e că… atunci când viața e cea mai agitată, când sufletul e cel mai înnorat, când zilele sunt negre ca un costum de doliu, când nopțile sunt albe ca un halat de spital, atunci să te oprești, atunci să te uiți la un bulb, atunci să întrebi vântul Încotro? Vei găsi drumul, vei păși, se va face dimineață, vei putea să dormi noaptea, va fi liniște în sfârșit pentru că natura ne-a creat, a luat minunea și a sădit-o în fiecare dintre noi! Ne-a dat un strop de pasiune ca să mergem mai departe și mai departe până ajungem la destinație! și…Bridget Jones it’s so funny 🙂

Keep going and keep calm… și pentru că la minte dau cu minus uneori, sfatul meu e: Respiră, pune-ți un pahar de vin, ascultă o muzică bună și invită-ți pasiunea la dans! Like Zorba: dance, dance, dance!

ps: povestea e una reală, s-a întâmplat într-o tabără de refugiați Tutsi din Congo în anul 1998. Femeia a fost salvată, împreună cu cei nouă copii de un american pe nume Sacha Chanoff, care îi îmbarcă într-un avion de salvare american și îi trimite în Phoenix Arizona unde trăiesc și acum.

ps2: nu-mi place să scriu despre lucruri triste dar îmi place să scriu sincer, din inimă, așa că nu mă judeca prea aspru că eu doar am vrut să-ți spun că e PRIMĂVARĂ!!!

ps3: am zambile pe masă 🙂

 

 

 

 

 

 

 

THINK PINK

Insula mi-a furat serile…

Am trecut prin mai toate stările. Nervi, regrete, remușcări, tristețe, iar nervi, ciudă, ură, resemnare, plictis etc. Un an și cinci luni de când mi-am feștit chipul și mai ales camera aceea ascunsă din sufletul meu, cu toate culorile aferente acelor resentimente căcănii. A ieșit o mare varză! Un tablou mâzgălit cu linii strâmbe, cu colțuri lăsate în jos, cu grimase de moime bete, cu râme amețite și obosite, cu chipuri hidoase cu cearcăne și riduri crăcănate. Pentru că eu îmi iubeam serile, liniștea lor așa cum înaintau spre adâncul nopții, pașii lunateci de pisică solitară uitată undeva pe strada pustie. Îmi șopteam îngrozită ” ce mă fac? renunț la scris? eu numai seara am inspirație” scriam până noaptea târziu, doar luna se maimuțărea din când în când la mine, ironic, batjocoritor: ”ce faci fată n-ai somn? du-te și te culcă, e târziu, la ce naiba tot scrii baliverne că nimeni nu te citește?” dar nu mă supăram, oricum scriu pentru mine, pentru că altfel nu mă înțeleg!

Joan Didion spunea: ”Nu știu la ce mă gândesc până nu-mi aștern gândurile pe hârtie” Frumos, nu?

Dar insula mi-a furat serile, pentru că lucrez noaptea și pentru că seara mea e nasoală, mă pregătesc să merg la lucru și e total neinspirativ acest exercițiu, crede-mă!

Puteam să renunț la scris, puteam să mă trezec că dau din brațe imitând un înot sincron în lipsa apei, puteam să nu mă mai înțeleg în vecii vecilor, mare pierdere, încă o neînțeleasă în lumea asta de neînțeleși. Puteam să mă apuc de croșetat cipcă de parcă nu e destulă cipcă în lume, sau puteam să învăț să cos un goblen, se și potrivea cu insula, veioză am (common, ați văzut british house fără veioză?), aș putea să beau ceai în loc de vin și să cos la goblen până îmi ies fulgii! Până la urmă aș putea să fac orice! Doar că eu sunt o vărsătoare foarte încăpățânată, o zodie foarte nebună, un fel de lady dar mă lași? Și continui să o țin pe a mea. Dau din tastatură ca Chopin din clapele pianului (doar că mie îmi ies șiruri nesfârșite de dume fără sens și nici o simfonie). Dar nu-mi pasă, pentru că-mi place. Procesul, nu neapărat finalitatea. E ca un preludiu nesfârșit fără orgasm, sau anyway, orgasme diminuate simțitor de efectul prelungit spre infinitatea intensă a preludiului. (Uau, cu câtă lejeritate pot abera!)

Îmi place călătoria, sentimentul că mă duc, nu neapărat pentru a ajunge, doar pentru a simți că mă îndrept spre… ceva, undeva, cândva.

Așa că, nu am renunțat la scris, mi-am făcut un birou mic în care mă izolez taman în miezul zilei. Când tu poate îți mănânci prânzul, eu ronțăi foaia albă ca un șoricel pierdut în bibliotecă la secțiunea mistere (cred că sunt cele mai savuroase pentru șoricei, dar nu mă întreba de ce) și fac asta zilnic, pentru că am ajuns la concluzia că indiferent ce te pasionează, scris, desen, muzică, film, trebuie să exersezi zilnic! Creativitatea asta e o mare curvă, stă, stă, așteaptă, dar dacă o ignori te lasă baltă. Merge la altul, fără remușcări și fără sentimente, rece și rea. Dar dacă o iubești câte puțin în fiecare zi te poate face fericit! E simplu!

Ai un vis? Bagă-l zilnic în seamă. Ai o idee? Gâdil-o zilnic sub bărbie. Nu le ignora, nu te îmbrăca în scuze, nu pot, nu am, nu! Singurul motiv e că nu vrei, pentru că poți și ai, crede-mă!

Insula mi-a furat serile dar mi-a oferit multe altele în schimb. Mi-a oferit liniște să pot gândi, mi-a oferit pace să mă pot desfășura. De ce să o urăsc? nu o urăsc, e o insulă ce m-a adoptat pentru o perioadă, nu pot decât să-i mulțumesc pentru asta și să mă bucur de călătorie. Bucură-te cu mine, în fiecare zi, pentru că doar tu și sufletul tău veți merge alături indiferent de drum, de obstacole și realizări! Drumul ți-l faci, așa că îndrăznește, primul pas, un pas pe zi, iar într-o zi îți vei întoarce privirea și vei exclama: Mamă, ce departe sunt!

ps: dacă talentul tău e să croșetezi cipcă, fă-o! am glumit, mereu se găsește loc pentru încă o cipcă în lume, trust me 🙂