ZURLI DANCE

So! anul acesta am fentat! se zice că dacă îți petreci ziua într-un oraș cool nu se adaugă anii 🙂 Nu, nu cred că așa se zice, am inventat eu asta pentru că… pot.

N-am să-ți povestesc cum a fost în Amsterdam pentru că ce s-a întâmplat în Amsterdam rămâne în Amsterdam. N-am să-ți povestesc nici cum simt că am o problemă de gravitație la nivelul sânilor și trei riduri în plus. Wtf, douăzeci au trecut, ăilalți douăzeci… dar lasă, matematica e nașpa și mereu dă cu virgulă.

Aș vrea doar să îmbrac toată lumea asta ca pe o haină, să-mi trag mâneci din capitalele europene, șosete din orașele de pe coastă, ideal ar fi să fie cât mai găurite să simt nisipul plajelor pustii, să-mi pun pălării de paie din viile Toscanei, ochelari din soarele mediteranean, să-mi trag cercei din baghetele parisiene și să-mi curgă lacrimi din romul cubanez. Da, asta e dorința mea!

Lumea e un loc frumos, cu oameni frumoși și zâmbete calde. Aaa, era să uit de dans… așa cum Zorba își împletește pașii pe malul mării, așa cum fiecare îndrăgostit a încercat măcar o dată un tango argentinian, așa îmi doresc și eu să dansez, un pas, apoi încă unul, un început stângaci dar original și tot așa câte zile voi mai avea. Uneori pașii se aliniază în lipsa mea, alteori picioarele mi se duc fără mine, dar nu-i bai, viața e un ritm frumos, dansează!

Cu cât înaintezi în vârstă susții mai abitir conceptul cum că vârsta e doar o cifră nu o stare. Nu știu dacă sunt total de acord cu asta. Vârsta e o stare, uneori o stare de neliniște, de zbucium, de război, un război în care te lupți cu un inamic drag, știut, familiar. Te lupți fără să te gândești la o victorie anume, doar simți nevoia să te lupți. Până într-o zi când obosești, te pufnește râsul sănătos, zurliu și hai-hui, te oprești, dai mâna cu adversarul, îi tragi cu ochiul și torni un vin vârtos și roșu în două pahare cu picior: cheers madăfacăă, you are so fucked up, love you! Te faci praștie cu el, cu tine, cu toată viața ta alandala și apoi, după ce vă strângeți mâinile ca după o tranzacție importantă, cazi la o înțelegere: vârsta e o cifră ce o ia mult înaintea ta, doar ca să te avertizeze până unde ține plaja și de unde încep valurile!

So, keep calm and go to Amsterdam 🙂

Anunțuri

AMSTERDAM blues

Noaptea își întinde galeșă minutele de întuneric peste orașul adormit. Străzi încolăcite, străpunse pe alocuri de pete gălbui, scurse leneș din felinarele de pe margine, obosite de pași, golite de forfota zilei…  un aer cețos, un abur nocturn de mosc și pământ reavăn. Blocurile arată ca niște uriași cu ochi mici, pătrate, pete colorate și hai-hui. Nimic nu răsuflă a viață la trei noaptea, nici o șoaptă, nici o culoare, nici măcar acel râs îndepărtat din colțul amintirilor rătăcite.

Doar muzica aceea, acordurile acelea minunate, sunete calde ca niște mărgele de chihlimbar, îndepărtate câteodată, apoi parcă ascunse în cel mai apropiat buzunar al nopții.

O privea. Brațele ei albe se mișcau lent, uneori păreau a fi niște aripi ușoare ce-și căutau cerul potrivit, alteori prelungiri nervoase de ritm războinic, un crescendo puternic, cu nerv. Deobicei atunci, cascade de păr negru și lucios îi cădeau pe umeri, peste brațele albe și pe spatele decoltat al rochiei de culoarea rubinului, încolăcind în valuri negre arcușul violoncelului.

Camera era sărăcăcioasă. Doar o măsuță șubredă lângă geam, pe care se afla un pahar de vin și o carte, o veioză stacojie în colț și un tablou cu un desen prea complicat să poată fi povestit. Ușa era deschisă, ușa era mereu deschisă. Sofia cânta în fața ferestrei, privind orașul gol și străzile pustii. Niciodată nu va ști că în noaptea aceea un bărbat o privea mut de încântare, neînțelegând cum a ajuns acolo și cu ce scop. Nu ar fi deranjat-o chiar dacă știa că e acolo. Nu s-ar fi oprit din cântat pentru nimeni și cred că nimeni nu ar fi îndrăznit să o întrerupă.

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Am vrut mereu să scriu bucata asta ca și cum aș picta un tablou pentru că undeva în străfundurile memoriei mele stă agățat în cuiul care-mi zgârie sâcâitor un vis. Visul acela pe care îl tot amân și pe măsură ce trec anii rana începe să-mi sângereze… pata mea rubinie de vis agățat ca un tablou în muzeul visurilor neîmplinite.

Și până când? îmi răsună mereu și mereu vocea care îmi bântuie nopțile de nesomn și zilele de nevis.

În fiecare an în preajma zilei mele de naștere mă apucă un soi de agitație interioară, un mic război cu bombe și bubuituri puternice de tun, cu avioane spațiale și moime galactice, cu tot felul de animale preistorice, cu gorile și oi, cu mâțe care miaună bezmetice la noapte și gâște isterice ce-mi traversează gălăgioase micul meu univers interior. Deobicei îmi pun un vin și-l savurez gândindu-mă la o zi anume, o singură zi în care mă voi lovi tare la cap de o idee. Bang! asta se va întâmpla…

Ești un călător pe un drum pustiu, nimic în spate, și la fel de nimic în față. La un moment dat obosești și te oprești să-ți tragi sufletul și în timp ce te chinui și tragi, și tragi de bietul suflet, din neunde și din necând îți pică o dărabă de nucă de cocos fix în moalele capului. Normal că vezi stele verzi, eu deobicei le văd un verde turcoaz cu picățele de galben muștar, înjuri printre dinți ceva de genul: oaia mă-tii de nucă de cocos! Dar… și aici vine partea faină, după rocada de stele de ce culori vrei tu, dintr-odată vezi totul clar. Drumul e în fața ta, sensul e cel corect, lumina cade perfect și nici oboseala n-o mai simți. Te apucă un soi de euforie în valuri, râuri de inspirație se revarsă în venele tale secate, inima pompează frenetic, din degete îți ies stoluri întregi de fluturi buimaci, pupilele ți se dilată ca niște nasturi de pardesiu de babă, și râzi ca un cimpanzeu în călduri.

Asta era!!! băga-mi-aș, asta era!

Cel mai probabil voi mai îmbătrâni cu un an, îmi voi turna un pahar în plus, voi asculta muzică bună, I mean, really bună, apoi mă voi liniști.

Cel mai puțin probabil dar sigur… Amsterdam!!!

(treaba cu tabloul de la început nu știu ce relevanță are în textul acesta, înafara faptului că uneori stau foarte cuminte și țeapănă sub el, dade dade se rupe naibii cuiul acela și îmi cade și mie tabloul în cap, că doar nu crezi că pe insulă pică din senin nuci de cocos 🙂

 

 

 

sursa photo: elephantjournal.com

 

 

 

Snow story…

A nins cu fulgi mari, cât un nas de golden. M-am bucurat, cum să nu mă bucur? Pe insulă ninge o dată pe an. Îmi era dor de zăpadă, încă îmi e dor de zăpadă, de iernile grele ce îndoiau crengile copacilor sub greutățile albe, de gerul ce-mi scârțăia sub ghete în timp ce mă grăbeam pe derdeluș în sus să mă mai dau o tură, de pădurea rotundă ce aduna toată puștimea orașului mai ceva ca facebook-ul de acuma. Țin minte o iarnă, ningea răzleț, abia ne vedeam, pădurea era un amestec de alb, grav și solitar și gri, un cenușiu molcom de nori grei, ce amenințau a viscol, sau cel puțin a ninsoare cernută prin sită deasă. Nu ne păsa, eram veseli, o pată de culoare pe un deal micuț dar abrupt în marea albă și gravă a pajiștei înghețate. Nu știu cum timpul nu conta pe vremea aceea, nu ne uitam la ceas, nu aveam timp să ne preocupăm de amănunte, trebuia să urcăm și să coborâm cât mai multe ture posibile. Nimic nu conta, nici foame nici sete, toate erau pitite undeva departe de marea aceea albă de zăpadă. Laurențiu, puștiul care mă ajuta de fiecare dată să îmi urc sania la deal avea un termos cu ceai cald. Ne dădea să mai luăm câte o înghițitură din licoarea dulce. De fiecare dată când deschidea capacul un abur plăcut plutea în aerul rece precum aripile unui gând înghețat. Termosul acela avea puteri magice, se lupta cu zăpada, o topea, făcea o găurică haioasă în locul unde stătea. Iar pe noi ne topea preț de o înghițitură, făcându-ne să vorbim cu vorbe înaripate cu bucle mari de abur cald. Pe măsură ce se întuneca ne pierdeam răbdarea cu termosul lui, nu mai era timp de irosit nici măcar pentru o clipă cât să înghițim din licoarea magică. Și oricum își pierdea și termosul din puteri, ceaiul se răcise, iar găurica formată în jurul termosului înghețase, până și termosul devenea un banal obiect acoperit de fulgii ce cădeau necontenit. Am ajuns la concluzia că în lupta aceea zăpada a învins. Laurențiu însă nu obosea, continua să mă ajute să-mi urc sania la deal. Se făcuse târziu, puștimea se rărea, unul câte unul dispăreau la casele lor. Era vremea să plecăm, pădurea a devenit înfricoșătoare, albul se amesteca cu negrul timpului îmbătrânit, copacii aveau forme ciudate, iar noi nu mai vedeam pârtia.

– Te conduc, unde stai? Laurențiu era un cavaler, și-a luat termosul, sania mea a legat-o de a lui și am pornit spre casă. Pe drum mi-a povestit că e bolnav, nu am reținut de ce boală, povestea într-una, dar eu mă gândeam doar la ce o să le zic alor mei când au să mă vadă cu hainele înghețate, pline de zăpadă lipită în țurțuri hazlii, cu nasul roșu și părul sticlos ieșindu-mi de sub căciulă. Ce-mi păsa mie de poveștile lui Laurențiu?

Iarna a trecut, zăpada s-a topit, și de atunci multe zăpezi și ierni au trecut pe lângă mine, am aflat după mult timp că Laurențiu murise tânar, de boala care l-a răpus, m-am simțit vinovată că nu i-am ascultat povestea, dar era iarnă, zăpadă, înțelegi? Adică, serios, ce putea fi mai important la vremea aceea?

Dacă aș fi pictor aș putea desena ziua aceea într-un alb contopit cu valuri de gri, o culoare gravă, solitară, un amestec de veselie cu profundă tristețe, un bulgăre de copilărie cu moarte, ar fi un succes, un tablou rar, un contrast de trăiri și emoții oarecum înghețate în timp. Copilăria, atât de sucită dar inocentă, valorile atât de diferite, dar puternice. Dar nu sunt pictor, sunt doar un copil mare care se bucură de un fulg de zăpadă cât nasul unui golden…

(iar acum iernile sunt virtuale, vederi de Crăciun cu zăpezi mari, cu fulgi pufoși, cu geamuri mici și înghețate prin care zărești un șemineu cu focul arzând, iar în fața lui, lângă bradul împodobit, un golden tolănit pe covorul moale, totul poleit cu sclipici și zăpadă artificială, în realitate plouă, sunt 10 grade, nimeni nu se uită pe geam, pădurea e singură, copiii sunt pe facebook împușcă moime galactice și beau cauciuc topit, iar părinții… părinții sunt tot pe facebook, se uită la pozele vecinilor din vacanța de ski din Austria:)

Dar eu sunt fericită: un fulg a căzut și pe insulă, sâc!

 

 

 

Silence mood

2016 pe insulă…

E liniște, dar o liniște plăcută, liniștea aceea ce te face să te întorci în tine, să te privești în ochi și să numeri razele de iriși răspândiți în jurul irisului căscat a mirare… ce liniște e! Îți auzi sângele rostogolindu-se prin arterele dilatate, inima pompând cu putere de bivol, plămânii umplându-se de oxigen și mintea… mintea ca o beșină! Mintea nu ți-o auzi, mintea îți doarme, e mahmură, e după chef, după mâncare, băutură, îmbuibată în gânduri de: fie ca… anul să… la mulți ani… la mulți de fie ca…

Ianuarie, luna începutului, luna planurilor, luna lui o să… luna pură, virgină, goală ca o filă de hârtie ce n-a văzut cuvânt.

Luna în care omul normal își planifică una alta, altul mai puțin normal își rupe o foaie din calendar uimit că nu mai e nici una după, că fiecare calendar se termină tocmai în decembrie, de parcă în ianuarie totul e musai doar sa înceapă.

E luna mea, luna în care m-am născut, luna în care anul începe, luna în care vreau să, o să, trebuie să…

Cine a inventat timpul? gradarea asta de zi, lună, an, decembrie, ianuarie, început, sfârșit? și dacă am roti totul cu 360 de grade? daca ar fi revelion la mijloc de aprilie, weekend-ul ar începe marți la ora 6 dimineața și ziua mea ar fi numai noaptea?

Ar fi la fel de normal ca și un gutui înflorit în Alpi.

Pe insulă e liniște iar în liniștea asta eu îmi fac planuri, care nu țin de anotimp, nici de timp, nici măcar nu au un chenar bine definit, sunt doar planuri, pentru cândva, odată… viața oricum curge, ca un râu pitit de după stânci, anii oricum trec ca bolile copilăriei, ce rămâne e scris în stele, cu cerneala timpului uscat pe tâmplele albe, în conturul ridurilor șubrede săpate cu penița înmuiată în călimara de ani, viața oricum curge, indiferent unde îți petreci revelionul…

Și dacă depui un pic de efort inflorește și gutuiul din Alpi:)

AN NOU…

Mi-am dorit ca anul nou să mă prindă scriind! N-a fost așa, m-a prins cu lingura de lemn în felul principal, amestecând, descântând, rupând bucăți de aromă în trei, doi, sau câte or fi, sfărâmând savori în bucăți fragede de minte culinară, îmbuibate cu praf de condimente efervescente de an nou. Nu m-am oprit nici un minut, nici o clipă, nici măcar cât să-mi dau seama de mine, unde sunt, de ce, de când…

Acuma, la ora asta am un an deja îmbătrânit și mă uit la el și el la mine… ce vrei? cine ești?

Mi-am dorit să scriu măcar vreo două mailuri, să le spun acelora care contează, că… da, ei chiar contează, să-mi fac planuri, să vreau, să nu…

Acuma la ora asta e deja târziu, anul nou a venit și nu s-a întâmplat nimic deosebit. Sunt doar niște calcule, un calendar iscat de niște plictisiți, un curs de luni și zile, de minute și clipe, un motiv să îți promiți că la anul vei fi mai breaz, mai voinic, mai cu toate oile acasă…

La anul voi fi mai breaz, mai voinic, mai cu toate oile acasă…

Uneori ne dorim așa lucruri simple încât ni se face frică să le mai și dorim. Alteori, ne închipuim un imposibil atât de aproape încât îl percepem ca parte din noi, o celulă rătăcită de sens, un strop de vrajă în noaptea de trecere dintre ani. Noi…

Uneori ne dorim așa lucruri simple că ni le dorim cu jenă, rușinați, oare? Mi se cuvine să râvnesc spre ceva atunci când am tot ce mi se cuvine, sănătate, oameni dragi, trai liniștit? oare mi se cuvine să visez?

îmi doresc ca…

la anul…

oare mi se cuvine ?

LA MULȚI ANI!

2016