Aproape Crăciun…

Crăciunul are o aromă aparte. Miroase a scorțișoară, star anis, nucșoară proaspăt răzălită, cuișoare, un strop de orange și câteva lacrimi stoarse dintr-o limetă. Apoi, aromele se unesc și formează un cor al dorului nerostit. Aici pe insulă e toamnă încă, dar în imaginația mea sunt zăpezi nepășite, o iarna virgină, straturi de alb nebrăzdate de vină…

Of course, o iau pe ulei! Că lumea e happy și totul e cosy, că vremea-i așa și așa, dar cui îi pasă? în cuptor am o tartă cu melasă 🙂

Serios? am ajuns să vorbesc în versuri? asta e de rău sau de bine?

Uneori scriu, alteori doar dau curs unor gânduri ce nu au nici un mesaj, nici o concluzie, nu trezesc întrebări esențiale, nici mistere universale, sunt o voce, sau o stare. Am atâtea de făcut, vreau atâtea să îți spun, dar în final… Ce e Crăciunul?

Pentru mine, sunteți  voi, cei cu care râd cel mai des. Pentru mine sunteți voi, cei alături de care pot să plâng cu lacrimi de limetă fără să pară nimic teatral… ok, excepție rimelul scurs în dâre noroioase pe tenul meu cristalin:)

Pentru mine, Crăciunul e iubire, împărtășită, oferită, atunci când treci peste etnie, funcție, rol, stare, și devii un mic omuleț, un gingerbread, simplu, sincer, superb!

Crăciunul e atunci când stai în stația de autobus și aștepți cursa, ai un hanorac bleumarin, cu glugă, și o privire pierdută undeva… la capătul țigării cu foc cald de scrum mocnit… în jur doar plouă, nici un fulg!

Din neunde și din necând, o femeie se apropie de tine, miroase a mere coapte și a parfum scump, îți zâmbește, tu nu-i zâmbești că ți-e frig, și țigara are gust de tămâie.

  • MERRY CHRISTMAS!!!

Îți întinde mâna cu o bomboană învelită în staniol auriu…

Tragi aer în piept și fum din țigară… ThanK you! dar o umbră de gând te-mpresoară… de ce tocmai eu, din zece persoane, primesc o bomboană?

E o întâmplare adevărată, al unui coleg de-al meu! primul lui gând: oare, arăt ca un homeless?

Nu, cu siguranță nu! Doar că nu suntem obișnuiți cu bunătatea, cu darul, cu fenomenul de a accepta, de a spune mulțumesc și de a ne bucura simplu, fără întrebări adiționale.

Merry Christmas… ia un dulce, pentru ca la întrebarea mea: ce e Crăciunul? eu, am un singur răspuns: simplitatea iubirii în orice formă ar fi ea!

Eu gătesc cu drag pentru cei ce se așează la masa mea, pentru ea e a oferi un dulce acelora care sunt singuri, pentru tine e să îi spui mamei: mulțumesc pentru masa, te iubesc! pentru el e să își ia în brațe copilul, pentru noi toți e o sărbătoare!

SĂ O FACEȚI FRUMOASĂ:)

Anunțuri

Hello!

L-am întâlnit pe omul fără zâmbet. Ursuz, trăsături puternice aliniate dezordonat pe chipul osos, nas mare și proeminent, ochi ascunși în orbitele vremii, ani desenați pe frunte cu un creion mecanic, linii subțiri, curbe ascuțite…

Bărbatul care nu a zâmbit niciodată. Împietrit, dur, ca o rocă de calcar, ca un gând agățat pe firul vieții oarecum haotic, adică, ai zece gânduri bune și doar unul care îți macină chipul, șifonând cu putere pielea odată fină, trăsăturile odată calme, zâmbetul odată prezent.

L-am întâlnit pe bărbatul fără zâmbet, într-o noapte întunecată, sub stele ascunse pe tavanul alb… ofta, oarecum resemnat, uitat de lume într-un vers neritmat de rugăciune. N-am știut ce să-i spun: salut, ce faci aici? poate pare doar o pocită adresare, dar… salut, ce faci aici? era o stare.

Pe insulă plouă. Diminețile ploioase sunt cele mai tari. E atât de gri că te întrebi dacă s-a făcut sau nu dimineață?  Te cuibărești înapoi în vis, cu gândul că încă e vreme de somn. Plapuma caldă se așează perfect peste corpul tău relaxat, închizi ochii, totul pare ciudat… să nu ieși din vis doar să intri din nou, în camera albă cea fără ecou… bărbatul fără zâmbet în sfârșit să-ți zâmbească, tu să te miri șoptindu-i: Hello!

Apoi să-ți dai seama că pe insulă cântă Adele, ALWAYS!!!

până și bărbatul fără zâmbet, zâmbește…

 

Dimineți…

Ea nu era o femeie ca toate celelalte femei. O priveam cum stă rezemată de stâlpul de lemn sculptat. Cu picioarele goale se juca cu nisipul ce încă nu apuca să se înfierbânte de la razele soarelui. Citea o carte mică, ochelarii cu ramă neagră îi dădeau mai degrabă un aer vesel decât serios. Părul roșu cu șuvițe încovoiate ca și cozile de purceluși mă făceau să îmi privesc degetele, să le mișc ca și cum aș vrea să mușc cu ele. Da, aș fi vrut să mușc cu ele o parte din existența roșcatei ce mă intriga. Era cinci dimineața, soarele abia răsărise pe plaja pustie, marea era liniștită, cea mai liniștită dintre noi. O doream, așa cum îți dorești să păstrezi visul nopții undeva în raza ascunsă de soare din spatele ochiului tău stâng.

Unele dimineți au soarele lor, uneori chiar dacă bate vântul și e frig. Unele dimineți îți aduc marea la picioare, nisipul încă umed, pescărușii adormiți și mirosul de alge proaspete aduse din larg. Și începi să visezi, tocmai te-ai trezit, tocmai începi să visezi. Noaptea rămâne în urma ta ca o umbră de care te dezbraci, o lași să alunece încet pe parchetul rece, îți faci cafeaua, îți pui o muzică și te trezești. Te trezești visând…

M-am apropiat de ea, înspăimântat că aș putea să sparg în mii de cioburi mici tabloul acela de frumusețe împietrită, dimineața pe plaja pustie. M-a observat, și-a ridicat privirea verde din carte, a zâmbit, sau poate doar eu mi-am închipui că a zâmbit, a închis cartea, cea mai mică carte pe care am văzut-o vreodată, și-a străns genunchii sub ea…

Unele dimineți nu au nevoie de nimic doar de o pagină albă, de căști în urechi, de cafea prăjită pe pietre încinse, de o cămașă lungă, de vânt cald ascuns printre șuvițe neastâmpărate…

  • Vino, stai lângă mine…

ascultă asta și mai citește o dată:)

 

 

 

Mai bine aș…

Mai bine aș scrie! Fac atâtea lucruri inutile…

N-am crezut că mă voi îmbolnăvi atât de tare. Că îmi voi infecta sufletul cu acest virus. Că îmi voi colora zilele cu da sau nu…

Uneori se întâmplă. Cauți, nu știi exact ce, cauți ceva, o completare a ființei, un fel de antidot la tot ce conține termenul every fucking day…

Uneori găsești, uneori cineva te dă cu capul de primul stâlp, brutal, amical, esențial, șoptindu-ți: honey, what the fuck are you doing?

Uneori, ajunge doar să te oprești, chiar, what the fuck am I doing? Rânjești înapoi, ăluia de ți-a scuturat scofârlia, iei o gură de aer, îți dai două pălmi, apoi, iei foaia de hârtie și îi dai … scrii, tot, vorbești cu pagina albă, cu tine, cu mine, cu oricine, dar vorbești în cea mai frumoasă și cristalină tăcere a ta, așa stii cel mai bine, doar așa…

În rest ești un tăcut, timid, ar spune unii, plictisit ar spune alții. Dar ce contează? În tine viața arde, pâlpâie, freamătă, ca o candelă la mijloc de rugăciune …

Mai bine aș scrie! îți spui de multe ori, cu jind, cu dor, cu regrete… m-am îmbolnăvit, de ceea ce ar putea fi dacă aș putea să fac totul așa cum vreau să fie…

E cea mai frumoasă boală, e o febră ce îți încălzește tălpile reci, pașii uitați pe o potecă străină, e pulsul maxim, vrum-vrum, vrum-vrum, venele colcăie de plăcere, cuvintele curg… pleoapele-s tot mai grele!

Zilele mele sunt: azi am scris, azi nu… anyway, sunt doar zilele mele 🙂