Poetic mood…

Natura face yoga. Brațe de crengi golașe se întind în stânga și în dreapta, apoi fac cercuri haotice. Ploaia răzleață pare să le răcorească în efortul lor de a face stretchingul corect, always the right way of tango, my dear…

A fost o săptămână grea dar cu destule satisfacții să uit efortul depus. Nu am scris, nu am visat, practic am dormit și am muncit, robotic, metalic, nicicum. Uneori mi se pare că aceste săptămâni ar trebui șterse din calendar, adică să nu se pună la numărătoarea anilor și la șirul de mărgele de timp răsfirat printre noi. Dar nu mă plâng, momentele  se așează, fiecare în locul destinat. Ok, uneori mai șterg de praf unele clipe uitate departe de mine, unele mici găbănașe de timp în care se înghesuie amintiri plăcute, oameni frumoși, am grijă să nu se depună praful uitării, am grijă să nu mi le rătăcesc de suflet, am grijă de ele.

Mă tot gândesc la poezie… m-aș întoarce la ea, cea mai poetă când plouă și natura face yoga! M-aș întoarce la ea, ironic, vizibil amuzată de ceea ce ar fi gândul meu în versuri. Hm, mă înghesui pe pagina albă, în cuvinte rupte, chinuite de rimă de ritm și de ploaie, cuvinte banale, dealtfel vioaie…

Uneori mă întreb ce caut aici? Apoi, îmi dau seama că nu caut nimic, dar mă bucur de tot ce găsesc. Și da, uneori găsesc liniște, muzică, poezie… alteori doar caut!

Un volum de poezie, inedit, fiecare pagină cu melodia preferată. Aș inventa hârtia care cântă, dai pagina, altă poezie pe altă melodie, iar în subsolul paginii, gânduri, câteva, aruncate, ca un remember… așa am scris, pe muzica asta, atunci…

De ce să nu visez?

Ok, e duminică, afară plouă, în casă e cald și bine, câinele pufăie alb și molcom a lene și comfort, cuvintele se așează, poate te plictisesc, dar come on, cine te mai plictisește așa poetic?

 

 

Anunțuri

Duminica celor singuri

Duminică. Soare cu dinți, insula a înghețat. Nu m-am trezit pe cântecul păsărelelor, nici nu le-am văzut în pomul roșu din curtea vecină. Argintiul subțire și lucios unge ca o folie de staniol toată insulița. Vecina iese zgribulită și își mai bagă în casă două trei ghivece uitate peste noaptea împietrită afară. Probabil nu va mai salva mare lucru din frunzele înghețate de primula. Viața intră într-o oarecare lentoare molatecă, totul pare încetinit, strada pustie, doar coșurile caselor fumegă desenând linii mici de aburi groși peste tabloul static de împietrire.

Viața intră într-o oarecare lentoare molatecă. Citesc…

Probabil într-o etapă sau alta ați trecut toți printr-o situație de împietrire. Momentul acela în care te simți atât de mic și de nesemnificativ încât ai putea fi uitat în lumea asta ca un ghiveci de primulă la minus două grade. Ai fi singur, disperat, înspăimântat, dar singur. Ai vrea să plângi dar în același timp ai ști că dacă vei da drumul unei lacrimi, nu te vei mai putea opri, așa că, hotărăști să fii tare și să nu plângi.

Probabil într-o etapă sau alta ați făcut cunoștință cu boala, cu spitalele, cu holurile goale străbătute de vreo asistentă grăbită sau de vreun medic și mai grăbit. Probabil, în momentele de așteptare ați fost atât de înspăimântați încât ați citit toate reclamele de pe holurile spitalelor, doar doar, mintea va fi ocupată cu altceva decât cu iminenta apropiere a morții învăluită mereu în eterna manta de inutilitate, de sentimentul de nusemaipoatefacenimicepreatârziu.

Sunt momentele cele mai groaznice, sunt momentele în care ne gândim dacă mai are rost să luptăm? sau… ducem o luptă dinainte pierdută!

Un om de o calitate excepțională, un bun exemplu al meu, Daniel Zărnescu a scris o carte. Cartea se numește „O luptă de dinainte pierdută”. O va lansa pe 24 noiembrie. Este o carte manifest despre sistemul medical din România. Povestea este cât se poate de reală, mama sa fiind internată la o secție de paliație în stadiul patru de cancer.

Această carte, pe lângă faptul că e scrisă cu sinceritate, atingând toate nivelele emoționale, este un act de caritate de o noblețe aparte. Daniel are o soră cu tetrapareză spastică. Mama lui a avut grijă de ea. Copilăria lui a fost marcată de momentele grele de adaptare a unei nevoi speciale la o viață normală. Au reușit să ducă această luptă dar cu ce preț?

România are nevoie de centre de susținere și de ajutor pentru familiile cu astfel de probleme. România are nevoie de spitale Respiro pentru familiile care se confruntă cu astfel de probleme. Daniel i-a promis mamei lui pe patul de moarte că va face o schimbare în acest sens. Cartea lui e doar un început. Toate veniturile adunate din vânzarea cărții vor merge în conturile Asociației Maria Zărnescu, numită după mama lui care și-a dedicat 26 de ani din viață fetei ei. Suma adunată va ajuta la ridicarea unui centru rezidențial pilot care să ofere cazare și tratament 24 de ore din 24, 7 zile din 7 celor care suferă de tetrapareză spastică în România.

Ce poți face tu?

Poți să comanzi cartea, să o citești (o vei savura) și să contribui la o ideea umanitară atât de necesară semenilor noștri. Mai poți să dai mai departe vestea astfel încât să ajungă la urechile celor interesați direct. În România există zeci de mii de familii care au membrii cu tetrapareză spastică.

ai aici site-ul lui Daniel

ai aici și pagina de facebook cu toate detaliiile

Sper că nu te-am întristat prea tare, nu acesta era scopul, până la urmă e o luptă interesantă și viața asta, hai să ne bucurăm de momentele pe care le avem, de cei dragi din jurul nostru, de duminică, de soare chiar dacă e frig, de cărți, de oameni care fac ceva pentru a schimba în bine calitatea vieții, de Viață în general!

ps: azi am chef de poezie, de un vin roșu sec și de o muzică bună 🙂

ps2: să scriu poezie, să beau vin roșu și să ascult muzică bună… să ne înțelegem 🙂

 

 

Vânt

Pe insulă plouă molcom și bate vânt ager. Un vânt de-ți ia capul. Da, deunăzi am văzut multe persoane mergând pe stradă fără cap. O grămadă mare de capete s-a adunat în fața casei mele. Și vântul sufla cu putere. Mă gândesc că în momentul în care liniștea se va lăsa peste toată insula, vântul se va potoli, păsările își vor relua zborul, probabil, toate capetele se vor reașeza la locul lor. Dar, poate ironia sorții va face să se așeze complet greșit. Adică, un cap de-al meu pe un trup de-al tău, sau o minte de-a ta, pe un gât de-al meu. Ar fi haos. Nu m-aș recunoaște în oglindă, aș pieptăna, practic, părul altei femei, sau aș șterge umil chelia ta. Într-un final m-aș obișnui, așa cum am făcut-o și cu insula, și cu vântul…

Pe insulă e liniște, o liniște tulburată uneori doar de avioanele mici de entertaiment. Ni se insuflă frica, teroarea, păsările cu trup de oțel, într-atât încât, dimineața, în așternutul moale și cald, purtând încă amprenta trupului tău, te gândești la răni, la sânge, la suflete sfâșiate și duse de vânt. Apoi, îți bei cafeaua liniștit, un Gilmour îți șoptește că e ok. Ziua continuă, tu continui, vântul bate…

Dar parcă totuși capul ăsta te strânge, poate nu e al tău… și gândurile te strâng și ele în menghina tăioasă și grea…

 

Jurnal de insulă

Pe insulă plouă mărunt. În mine plouă și mai mărunt. Trist. Zilele seamănă cu niște moșnegi îndoiți de spate, ce-și cară nenorocirile ca pe niște agoniseli de-o viață. Lumea urlă, țipă, plânge, se revoltă. Unii tac, alții speră, mulți huiduie. Europa e prea bătrână…

Ni se bagă pe gât un refugiat pe care suntem obligați să-l găzduim: FRICA!
Mi-e frică de viitor, de prezent, de oameni… mi-e frică de știri, de tonul de apel al telefonului, de călătorii, de o banală vizită la mall, mi-e frică de ploi că s-ar putea surpa acoperișul peste mine, mi-e frică de spitale și de boli, mi-e frică de un sistem putred ce colcăie de viermi, mi-e frică de întrebări, de tăceri, mi-e frică de e-urile din alimente, de pui îndopați cu antibiotice, mi-e frică de încălzirea globală, de…
de ce nu mi-e frică?
Și trăiesc cu frica asta, zâmbesc, scriu, citesc, îmi cresc copiii, gătesc, merg la servici. Ne-am obișnuit cu frica, eternul refugiat pe care ei ne obligă să ni-l găzduim în suflete. Lumea se prăbușește încet.
Citeam despre atacurile teroriste din Paris în timp ce o priveam pe șefa mea, însărcinată, râzând. Era o fericire, o lumină pe chipul ei, în acel moment mi s-a părut cea mai frumoasă femeie. Râdea. Pentru ea lumea se rezuma la acel gomoloi mic ce se dezvoltă în pântecul ei, nimic altceva. I-am spus în gând unicului meu refugiat, frica:

– Uite, vezi? există speranță, și zâmbet, se nasc oameni noi, puri, vii.
Dar frica și-a suflat mucii în batista speranțelor mele și pe un ton ironic mi-a scuipat printre dinți:
– Asta e lumea în care voi vreți să vă creșteți copiii?

Pe insulă plouă mărunt și sunt tristă…

Paris,

Strange days

Orașul e un vierme înfometat. Toate luminile și mașinile, toate culorile și formele ce se desenează la picioarele mele nu sunt decât iluziile unui ochi obosit. Reclamele cu baruri, litere mari și colorate, oameni mici și cenușii, grăbiți, uitați în spatele zidurilor, coloane imense de ochiuri mioape, pătrate de lumină în spatele cărora viața e aceeași târâtură nemiloasă.
Noaptea își întinde voalul negru peste aceleași străzi cu aceleași găuri căscate în asfalt. Oameni mici, cu pași împleticiți, insecte însetate de dureri, deziluzii, regrete… și azi, și mâine, mereu.

Oamenii. Îmi place să-i privesc. Bărbatul acela șchiop cu șapca de marinar și un dinte rupt pe jumătate, sau domnul acela care în fiecare seară stă la bar și plânge. Plânge încet, să nu-l audă nimeni, apoi comandă un pahar mare de whiskey și îl bea la fel de încet. Un singur pahar mare în fiecare seară, apoi dispare. Noaptea îl înghite în vidul ei rece și negru. Uneori mi se pare că toată viața asta e un slow motion, un serial cu un singur episod, plictisitor și monoton, ce se reia seară de seară, poate pentru aceia care nu înteleg. Sunt mulți care nu înțeleg și la fel de mulți care se uită dar nu văd…

Până în ziua aceea de miercuri nici eu nu vedeam.

Sunt unele dimineți în care te trezești și ști că nu mai ești același. Începi să vezi, să simți, să înțelegi, ca și cum un drog pe care ți l-au dat la naștere începe să-și facă efectul. Și lumina cade altfel, și razele de soare îți șterg zâmbetul de pe chip cu degete calde, plăcute. Te uiți în jur și toată mobila e la locul ei, și ornamentele asiatice și plantele, până și cățelul are o mimică fericită. Apoi dintr-odată te simți puternic, vrei să iei viața de gât, să-i arăți cine-i șeful, să-ți faci ordine printre sentimente, să te spovedești, să te exprimi. Vorbești! Pentru prima dată în viața ta vorbești. Cuvintele ies eliberate, ca niște păsări scăpate din colivii, camera se umple de cuvinte în timp ce tu te golești. Te simți ușor, ca un fulg, ca o adiere de vânt. El nu înțelege nimic, e prea devreme, cafeaua e încă fierbinte. Strange days la radio, poate doar Morrison stie…

Nu te mai iubesc, iartă-mă!
Îi tremură buza și ochii i se împăienjenesc. Tu, îți lingi lingurița de miere și te gândești la apicultorul ăla ciudat de la care ai cumpărat ultima dată mierea. Dresa albine pentru polenizarea florilor de căpșuni. Era nervos, i-ai intrerup dresajul, făcea niște mișcări ample cu mâinile iar roiul de albine se ghida după mișcările lui.

Unde pleci?
Vocea îi tremura și parcă vorbele îi stăteau toate în gât. Era palid, frumos, cu ochii mari căprui, cu părul răvășit și mâinile albe. Un copil adult, pierdut, dezorientat. Privind în jur, camera devenea înfricoșătoare, se golea pe măsură ce își rotea privirea prin ea, devenea rece, ursuză. L-am îmbrățișat, l-am ținut strâns la pieptul meu, mângâindu-i părul moale și bogat, firele albe ițite pe ici pe colo, urechile delicate, pielea plăcută brăzdată doar de câteva riduri. Lacrimile-i curgeau pe pieptul meu și mă ardeau, erau cele mai fierbinți lacrimi, îmi găureau pielea, sânii, sufletul.

Va fi bine, va fi bine, va fi bine… un murmur continuu îmi suna în urechi, va fi bine, va fi bine, va fi bine…
Cafeaua s-a răcit în cănile mari cu model, trebuia să plec, taxiul claxona sub geam.

Strange days… se aude și acum în surdină din combina mare de lângă tejghea. Barmanul caută printre discuri, le privește, le întoarce, citește pe spate ce piese sunt, apoi continuă să cotrobăie preocupat în cutia mare. Bărbatul șchiop doarme cu capul pe masă, șapca îi alunecă atingând scrumiera, plângărețul se uită în gol și uneori se strâmbă ca și cum ar avea o crampă, e transpirat și părul i s-a lipit de frunte, se tamponează din când în când cu batista, apoi și-o îndeasă în buzunarul de la piept al sacoului. Eu, îmi privesc degetele, sunt degete cuminți, fără culoare…
Noaptea se scurge printre minutele ațipite, paharele se golesc, orașul își continuă monotonia de șarpe obosit.

A trecut un an, iar eu nu mai sunt aceeași..

Strange Days…

despre mine

Mă numesc Erika.
Anul acesta am schimbat prefixul, de două ori. Cel de vârstă și cel de domiciliu. Am ales calea cea grea. O altă țară, un alt oraș, o altă casă. Am plecat cu zâmbetul pe buze, un zâmbet dulce amărui, lăsând în urmă oameni frumoși. Încă mai aud încurajările voastre: ai să te regăsești, nu-ți face griji, vei fi bine, vei scrie mult, vei umple distanța dintre noi cu vorbe aliniate grijuliu pe pagini…
Sunt bine, ba nu, uneori nu sunt, îmi lipsiți, îmi lipsesc multe, dar asta e calea firească pe care voi merge. Poate că, viața e o scenă, poate că, de multe ori avem nevoie de măști, sau cel puțin de un machiaj artistic, poate că, singurele momente în care nu suntem pe scenă sunt pauzele, zilele de duminică, sărbătorile, clipele de bucurie sau de tristețe profundă. atunci suntem noi.
Scrisul e cel mai pur moment al meu, nici o mască, nici o stereotipie inutilă, doar eu și cu mine.
Blogul acesta e pauza mea din backstage, o cabină mică cu decor sărăcăcios.
Sofia nu e modelul meu, poate doar un mic demon frumos, cea care știe înaintea mea, cea care nu e de acord, mă zgândăre, mă ațâță. În fiecare din noi există un geamăn. Un fel de înger-demon, acea parte întunecată, niciodată cuminte, niciodată perfectă…
Ea mă face să mă pierd între iubire și ură, între nebunie și liniște.
Și tot ea mă ajută să mă regăsesc…

De ce?

De ce încă un blog? trăgea nervoasă dintr-o țigară proastă, care i se lipea de buze. Mereu părea nervoasă, m-am obișnuit greu cu ea, la început credeam că e supărată pe mine, că am greșit cu ceva, în mintea mea țeseam infinite scenarii de scuze menite să mă apere de furia ei. Defapt e o fată calmă. Când zâmbește e o duminică cu vânt cald, miros de alge și calamari.

– Am nevoie de voi Sofia, de comentariile voastre, vreau să vă simt, să-mi spuneți că greșesc sau că fac bine ceea ce fac. Sunt departe, singură, e normal .

Râdea. Un râs ironic dar plăcut. O priveam cum își stinge țigara îndesând-o în scoica mică pictată cu cel mai albastru albastru de pe insulă, mă privea cu ochii ei mari, țurțuri de gheață argintie atârnau de privirea ei nedumerită.

– Nu rezolvi nimic, nimeni nu e interesat de aberațiile tale, poți să scrii liniștită în colțul cel mai întunecat al camerei tale, acolo unde nu te vede nimeni, în cel mai ascuns folder de pe laptopul tău, sau pe staniolul de la ultima ciocolată mâncată, egal. Nu vezi că lumea e plină de fraze fără sens, de cuvinte goale, de oameni goi, de carți necitite, aruncate în sacul roz, reciclabile, plastic, hârtie, metal? Ok. ok. Scrie dacă așa crezi tu… eu îmi pun un vin și mai fumez o țigară.

O urăsc și o iubesc în același timp, ea nici măcar nu observă. Își caută bricheta și bâjbâie de dulce pe sub nas. Probabil și blogul acesta va fi un fel de sac roz al gandurilor mele reciclate, probabil aș putea să scriu pe acel staniol argintiu,..

Probabil…

Sofia

Ea e Sofia. Aparent o rebelă. Zâmbește cu toți dinții, plânge cu botul în pernă, adoră brățările din piele, muzica bună, vinul roșu sec, Vama Veche, marea. Urăște… Nu, ea nu urăște, nu știe cum. Uneori ar da un dislike vieții în general, dar asta doar să nu pară prea siropoasă, ar da un dislike măștilor, minciunii, bolilor, zâmbetelor false și filmelor cu happy end.

Eu? Nu! E blogul ei, eu nu sunt… și oricum am mai mulți ani, mai multe riduri și mai puține tatuaje decât ea. Eu o iubesc, ai să o iubești și tu 🙂