Fior

Luna e un biscuit cu scorţişoară

Din care muşti cu plăcere

În fiece seară

Neagră, amară cafea

Cerul îşi clatină taina bizară

Şi tremură pielea de stele

Iat tu,

Tu tremuri pe pielea mea

Anunțuri

Cuvintele tale…

Cuvintele tale

Mi-au rotunjit duminica

Ca pe un pântece în care

Gândul tău așezat în cuvânt

Se naște pe buza tăcerilor mele

Blând

 

 

 

 

 

 

 

.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ÎNGERI DE CRISTAL

Când din noapte
Cad fulgi de întuneric
Pe pleoapele tale
Tresari
Buze pudrate cu jar
Îmi sunt vis şi alinare
Dar…
Oare în noaptea cea mare,
Când pe cer
Se scaldă stele palide
Iar luna e un mic felinar
Aş putea să-ți ofer
Carul mare
Cu îngerii mei de cristal?
Să te-aşeze icoană
Pe-al nopţii altar.

Ce mi-a făcut toamna mie

Scriu, uimită și eu de propriu-mi zel. Scriu ca și cum aș fi un copac ce-și scutură frunzele obosite pe o alee pe care se plimbă cupluri mai mult sau mai puțin, îndrăgostite. Strada e un șarpe de ciment, negru, încovoiat, cu negi mari de intrânduri ciudate, utile pentru iubiți sau amantlâci rătăciți. Eu, doar privesc, pe fereastra toamnei mele, lumina scade ca un bec obosit, economic, galben și copt de pâlpâiri nesfârșite, sclipind scorojit. Îmi coci o felie de dovleac în cuptor, miroase de mor. Lumea e tristă de parcă s-au veștejit arborii pe chipurile lor… tu, culmea, încă zâmbești. Ziua miroase a must, a struguri striviți, a soare umbrit de povești.

Scriu poezie, sau cel puțin în mintea mea seamănă a poezie. Mi-e frică de cei ce numără silabele și îmi dau cu ceață pe la nas: ce, buei? habar n-ai! ce vers fără glas!

Sincer, n-am. Nimeni nu m-a învățat să scriu poezie, de fonetică nu mai zic. Rimele îmi vin, deși nu se mai poartă poezia cu rime.  E o modă și în poezia asta, cam cum e la bărbați manichiura cu gel (transparent, dar gel). și vine toamna … se așează pe străzi ca și cum e invitata serii. Își așterne covorul de frunze, arămiul, ruginiul, culorile, toate calde și toate ca niște acuarele din care se scriu lumi timide, suflete se scrijelesc ca niște scoarțe de copac în miezul iubirilor imbecile, gen: raluca+vasile=love.

Doar eu stau. Privesc pe fereastra camerei mici. Glicina a îmbătrânit, galben  și palid cu stropi de verde ce se scutură în vânt. Un motan se uită… da, poate pentru că unele frunze se scutură sonor, ca un duet de voci clandestine. Îmi privesc mâinile. Îmi vine să mor. Nu sunt mâinile mele. Cred că port alte mâini atașate corpului meu. Mă trezesc vorbindu-le: De unde veniți? Cum ați ajuns aici? Soarele râde ca o paparudă cu cojoc portocaliu. Moațe se desprind și îmi pătrund în cameră, pe covor. Sunt ca niște vrăbiuțe. Eu simt că mor.

Tiptil, deschid ecranul pătrat al vieților noastre pătrate, și scriu. De regulă poezii. Pielea pe mâini îmi crapă și literele se amestecă… am nevoie de o alifie, de multe alifii. Să le încerc pe rând. Poate vreuna îmi va regenera pielea cu urme de ani și de trudă. Du-mă înapoi în august, acolo unde marea se varsă în miezul timid al unei epiderme nepregătite de atâta soare, acolo unde pielea mi-e udă. E soare și acum. Un soare mai bătrân și mai înțelept, care în intruziunea lui pe scoarța terestră arde nemilos, uneori suflete, alteori doar versuri stângace din poezii cu rimă. Aș putea să scriu până mâine, încontinuu. Dar lumina scade pe trupul tău. Pe buricele degetelor îmi răsar muguri din atingerile tale. Pielea ta, îmi crește ca o prelungire peste care nu pot să aștern decât un vers și o rimă stâlcită. E atâta toamnă în mine că sărutul tău se culcă pe buza mea așteptând primăvara să plesnească-n muguri. Inocența e capătul oricărui gând…

Și ce dacă? În mine, tu, vezi doar frunze căzând?

 

PS: toamna mă face să scriu poezie…

Forever

Nemurirea e atunci când, aerul pe care-l respiri e parfumat cu gogoși din bucătăria bunicilor, cu mere coapte și dovleac rumenit în cuptor, cu scorțișoare și parfum de portocal, cu iubire, o îmbrățișare cu sufletul. Nemurirea e atunci când nu uiți, și ți-e dor, iar dorul e un mărgărit de cristal la colțul  ochiului stâng… Nemurirea e atunci când, în gând și în suflet ne e un veșnic forever…

Un ultim pătrat

Ne încape viața în pătrate

Zâmbete ascunse în poze filtrate

Ochi ce privesc în oglinzi spălăcite

Pereți cuminți, tavane scorojite

Apoi, din palide dimineți de joi

Ceva mai rotund mă inspiră…

Un sân ivit de sub așternutul boțit

Un ochi rotunjit ce se miră

Migdale pe tava de-argint ce străluce

Un palid fior… Nu te duce!

Pătrate de timp ne răzbună soldații

În paturi de fier stau răniți generații

Doar  luna rotundă îmi de gândit

Și sânul tău copt sub un cer scorojit..

În viața pătrată, tu, pictează-mi sărutul

Cu buzele tale îndulcește-mi trecutul

Să uit că mi-e noaptea pătrat inutil

Dă-mi sânul rotund, dă-mi pasul tiptil

de timp ce se duce în minute pătrate

dă-mi chipul icoană să-mi spele păcate…

Și du-te! Lumina te șterge domol

În patul pătrat, rămân singur și mor…

 

Somnul tău angelic

Noaptea își înmoaie pensula în tăcerile lunii

Și desenează îngeri mici pe luciul bălților

Stau ghemuiți, bălăngănindu-și picioarele.

Doar unul din ei, recită poeme cu un chip serios

Dar distrat, mai scapă cuvinte pe jos

Tu dormi, iar pe chipul tău, buze de noapte-ți așează

Umbre de îngeri ce stau și veghează…

Poeții iubesc dar sunt singuri…

Dimineți mahmure cu ploi mărunte

Când frigiderul toarce cristale de gheață

Tăceri se întind anchilozate și mute

Bolborosind în ibric o cafea pentru greață.

Aburi se ridică spre cerul odăii

Mi-e teamă de-un gând prea sonor

Uitând că pe alba cadență a ploii

Pe degete-mi cresc inele de dor.

Urma formată din trupul tău gol

În cuiburi de alb se pictează prin pat

Se șterg în lumină și-n cameră mor

Geometrii de iubiri și păcat.

Ne îngheață priviri peste case străine

Pe streașina lumii ard gânduri

Se scriu poezii cu tăceri clandestine

Poeții  iubesc dar sunt singuri.

Rămâne un vers într-o ceașcă fierbinte

Să-l sorbi în minutul mahmur

Să ai lumea ta din frumoase cuvinte

Și-n ochi, dimineți de azur.

 

 

 

Bed time story…

Din clepsidra nopții 
Cad stele de întuneric

Oamenii par mici ființe vicioase

Luna adună buchete de haos

În pete gălbui de mătase…

Se sting felinare şi gânduri de dor

În bulbi somnoroşi de noapte

Trupuri topite în scene de-amor

Adorm sub cearşafuri de şoapte

Cine eşti?

Cine eşti tu când adorm?

Şi ce negru poem ne desparte?

Războaiele singurătăților…

Pe frontul sufletului se dau războaiele singurătății

Și cad ostași de lacrimi secerați de umbre

Bătăi de tun sparg liniștile vieții

Urlând pustiul prin reci catacombe

Florile cad în noroiul amar

Ultima panseluță are pete de sânge

Ostașii din suflet se zvârcolesc prin jar

Și ceața în valuri se-aude cum plânge

Doar pământul mi-e martor, e noapte și frig

Apune și luna cum stau și te strig

Doar ceața dansează îmbrăcată-n voal

O dulce mireasă de gloanțe și jar

Mi-e frică, sunt singur iar noaptea-i tăciune

Curg stele pe cer și apun vise-n mine

Ești doar o nălucă prin doru-mi pustiu

Cu părul tău negru, pari omul meu viu…

În jur cad ostași cu iubiri netrăite

Strâng poze în mâini și în răni au ispite

Durerea e doar un vecin de salon

Cu rana topită într-un strat de tifon

Și geme povești din trecutu-i amar

Silabe pustii de oftat și zadar

Clopote bat în biserici uitate

E acru războiul și e plin de păcate

Nu plânge, îți dau un capăt de gând

Să pășești cu credință acum, ca și când

Din mine s-a scurs un ocean de iubire

Și curge duios spre a ta nemurire…