Cerul de azi e ca un vis tulbure din care se scurg amintiri apoase, diluții de ieri. Găluște de ceață se rostogolesc leneșe pe străzi. Lumea e undeva unde nimic din toate astea nu are sens. Poate prin case sau prin camere de hotel. Ploaia se scurge murdară pe geam, ca pe un ochi, un plâns cu rimel. Mi-e frică, lumina e veștedă azi, și frunzele cad peste lume, doar cerul vorbește, deși, fără haz, nici ploii nu-i arde de glume. Mi-e frică de gânduri, de lame de timp, crestându-mi pe piele povești, de șoapte de vânt și de picuri de-absint, de buze flămânde, de vești. Lumina pictează un voal arămiu, contururi de ploi, amor și pustiu, în mine se lasă o toamnă de vis, cu bulgări de timp cenușiu. Mai sorb din cafea, mai zâmbesc fără rost, mai pun o felie de gând, pe foaia cea albă ce-o știu pe de rost, pe străzi se aud câinii lătrând…
Lumea e undeva unde nimic din toate astea nu are vreun sens. Poate prin case sau poate prin camere de hotel. Eu? Eu, mai stau să mai scriu două vorbe cu ochii pe o buclă de cer…
ps: ziua în care am dat drumul la căldură și mi-am căutat păturica bej 🙂
Iar când vei obosi, aşează-te în gândul meu şi suflă-mi bruma peste pleoape
Amurgul să ne-ngroape
Fă-mi colier din vise noi, din lună fă-mi inel
Presară stele mai apoi, şi-un mic sărut rebel
Din noapte scurge must de vis, parfum de toamnă lungă
Şi dormi, cu ochiul tău închis ce-n mine să tot plângă
Cu lacrimi dulci din şoapta mării, oftat din val albastru
Să laşi în urma ta, prin pat, un dulce, mic dezastru
Apoi, să pleci spre ierni mai reci să nu mai ştiu de tine
Să-mi laşi castanii pe poteci şi-un gând frumos de bine…
Am văzut-o pentru prima dată pe data de 6 octombrie. Era o dupămasă de toamnă călduță. Aleile erau deja acoperite de covoare de frunze, iar pe alocuri, dacă nu erai atent, cădeau castanele coapte, cu coaja crăpată. În liniștea orelor când orașul doarme, se auzeau pe alocuri pocniturile castanelor pe asfalt. Uneori te puteau lovi, trezindu-te din visare, sau alungându-ți visurile ce pluteau ca la ele acasă în mintea ta. Cam așa s-a întâmplat. Mă plimbam fără țintă, fără rost, gândindu-mă că toamna e anotimpul oamenilor singuri, ființe mici ce tremură pe suprafața pământului purtându-și cu responsabilitate cojoacele ponosite de trăiri, emoții, dezamăgiri, visuri. Când, din neunde mă lovește o castană din asta pârgolită în moalele capului. E senzația aceea că arunci un bolovan în mijlocul unui cârd de porumbei ce stau calmi în piață, amăgindu-se cu gândurile lor porumbești. Pe moment am rămas fără nici un gând. M-am trezit ca și copilul după ce cade de pe trotinetă, neînțelegând ce, cum, și de ce? O durere iute și-a strigat prezența cu alaiul de steluțe venite s-o întâmpine. Mă frecam cu mâna în locul în care aceea castană a decis să aterizeze, când, cu coada ochiului am observat-o pe ea.
Era singură pe o bancă. Purta o geacă de blugi, o cămășuță cu buline și o pălărie de culoarea petalelor de floarea soarelui și vorbea. Adică, de la distanța aceea puteam să văd doar că își mișcă buzele precum peștii aceia de la Planetarium, pești despre care mereu am fost curios dacă sunt sau nu, conștienți că sunt închiși. Adică, ei înoată, în apa lor, nu e la fel cu maimuțele închise la zoo în cuști. Dar să revin, am uitat de cucui, de castane și practic am uitat de ce mă aflu unde mă aflu și încotro mă îndrept. Ce-i drept, uit cam frecvent amănuntele acestea.
Era singura fată din parc cu pălărie de culoarea florii soarelui, care vorbea. În ultima vreme am văzut tot mai mulți oameni vorbind singuri, unii în mașini, alții pe stradă, unii în cafenele sau chiar la teatru. M-am gândit că o nebunie ușoară prinde cu mii de tentaculele toată lumea asta, umplută cu oameni singuri. Într-o zi m-am întristat, pentru că am văzut o femeie frumoasă, traversând strada și plângând. Mergea așa, cu silueta istovită, cu poșeta pe braț, cu haine asortate, o femeie frumoasă, trecută de patruzeci, cu lacrimile alunecându-i pe obraz, lăsându-i o dâră pe obrazul fardat asemenea limacșilor ce își lasă urmele umede pe asfalt. Vorbea singură. Aceea femeie vorbea singură. O tristețe sufocantă m-a cuprins, neînțelegând de unde plouă singurătatea aceasta peste lume. De ce nu e nimeni cu ea de mână, de ce nu plânge pe brațul cuiva? Apoi, Apolodor, prietenul meu, într-o zi, mi-a zis cu un râs hăhăit: mă, prost mai ești!!! nu vorbesc singuri măi, vorbesc la telefon, sunt conectați wireless!!! Apoi, am înțeles, deși, nu vedeam cum poți să nu fii singur dacă nu-i nimeni în jurul tău.
Acuma, cred că și fata asta din parc e conectată cu cineva. O urmăresc de ceva vreme și vorbește, râde, zâmbește, gesticulează. Într-un fel mă simt liniștit. E prea frumoasă, mi-ar fi părut rău să o știu așa singură, sau cu vreo doagă lipsă. Mă apropiu de banca pe care stă. E chiar frumoasă. Profilu ei seamănă cu al unei actrițe cu părul scurt. Mi-ar plăcea să aibă părul scurt, să fie tunsă băiețește, cu breton de un deget, cu ochii ei mari și trăsăturile fragile de copil de porțelan. Aș vrea să o cunosc, dar nu am curaj. Fetele mă intimidează și atunci încep să mă bâlbâi. Odată ce încep, nu mă mai pot opri. Și atunci mai bine le urmăresc de la distanță. Îmi plac fetele, aș vrea să le ating, cred că au pielea foarte fină. Odată am atins-o pe verișoara mea pe genunchi, dar avea un neg mare și mi-am zis că nu se pune, că sigur fetele au pielea fină, poate și ea, dar nu pe genunchi. În general fetele râd. Adică, majoritatea pe care le-am cunoscut. Singura fată care nu a râs a fost Iza, dar pentru că, pentru ea nu există râs. S-a născut tristă, și acuma medicii îi tot dau pastile de râs dar nu prea își fac efectul. Ea, întotdeauna e conectată, că mereu are niște căști mici în urechi. Cred că nici nu ne aude, că eu am îndrăznit odată să o întreb dacă îi place să sară de pe trambulină, dar nu mi-a răspuns.
Dacă aș putea să mă apropiu îndeajuns de banca pe care stă poate aș auzi și ce spune. Dar mi-e teamă că se va speria. Am să plec, sperând că ea e bine, că nu e singură, că de fapt, e fericită.
Ciudat, o bucurie fără seamăn ca un fel de căldură ce crește în mine, m-a învăluit când am trecut prin fața ei, am privit-o și i-am zâmbit, mi-a zâmbit înapoi și abia atunci am observat că, lângă ea, acoperită de silueta ei, stătea o colivie cu o pasăre. M-am oprit, nu mai puteam să fac nici un pas, îmi simțeam picioarele înrădăcinate în asfalt, lumea se învârtea ca un titirez, culorile se amestecau în linii și cercuri, vocile erau mixate ca un amalgam de sunete pe ici pe colo câte un râs, apoi un hohot de plâns, un bebeluș, un ciripit de pasăre, hey you is there anybody out there…
Când mi-am revenit, eram lângă ea pe bancă. O cheamă Leila. Are o pasăre mică cu ciocul albastru pe care o cheamă Tuly. Tuly, ne privea cu ochii foarte iuți și mobili, aveai impresia că se uită în același timp în două direcții. Îmi era sete și frig. Ea zâmbea și îmi ținea o batistă umedă pe frunte. Mi-a spus să stau calm că trece. Nu știam ce trebuie să treacă, eram bine. Mi-a spus că am amețit, și că era să cad. Am întrebat-o cu cine vorbea? Mi-a spus zâmbind, că vorbea cu Tuly, că în fiecare zi o scoate la aer în parc și îi povestește cum a fost ziua ei. Că nu o are decât pe Tuly.
Am fost așa de bucuros, Leila nu era singură. Leila era unica ființă din lume care nu vorbea singură, ea vorbea cu Tuly. Am cunoscut-o în dupămasa zilei de 6 octombrie. Din acea zi nu m-am mai bâlbâit nici măcar o singură dată. Pielea femeilor e catifelată ca puful unei piersici coapte. Leila e soția mea acum. Avem o fetiță pe nume Tuly și chiar demult nu am mai văzut pe nimeni vorbind singur pe stradă…
PS: singurătatea e o stare, un cancer, o tumoră ce crește în miezul pământului și ne înghite încet-încet pe toți. dar atunci când două singurătăți se unesc prin iubire, tumora recidivează și își încetează lupta. imaginea unei fete ce merge cu o pasăre în parc, vorbește cu ea, o plimbă, o scoate la aer, este poate cea mai viscerală formă de nevoie de comunicare, până să se inventeze internetul. un fel de chat cu formele vii din Univers. poate forme ce nu niciodată nu sunt offline și nici nu dau block. nu de singurătate ne e frică ci de teama de a nu ne putea exprima cumva această singurătate. toți avem un pic de singurătatea în noi, ne e necesară, ne e familiară, ne e benefică. însă cu adevărat singuri suntem atunci când nu ne mai putem exprima, exterioriza, extinde înafara beciului adânc al sufletului noastru. acolo unde, pe un fotoliu, cu un televizor oprit în față, ne privim goi, în forma cea mai pură, așa cum am fost lăsați, neconectați.
M-am născut într-o familie mixtă. La noi în casă se vorbeau mereu două limbi, maghiara și româna, și uneori germana (săseasca), pentru că tata era sas. Mi s-a părut normal, copil fiind, să combin cele două limbi, să le traduc în favoarea mea, să le bag și să le scot după bunul meu plac. Așa se face că, în momentul în care învățătoarea ne-a cerut să numim o plantă medicinală, eu, mândră tare, am zis: cămila, pentru că mușețelul pe ungurește e kamilla. Am pățit-o de nenumărate ori, dar niciodată nu a fost ceva grav, adică nu s-a iscat nici o ceartă pe motive etnice sau lingvistice și nici nu mi s-a pus vreo etichetă bilingvă, cel mult s-a râs cu accente hilare.
Acum, vorbesc trei limbi, citesc tot în trei limbi, și la nevoie mai scriu câte un lamulțianu și pe maghiară sau pe engleză. Convingerea mea este că, limba sufletului tău e aceea în care îți spui rugăciunea, în care visezi și mai ales, limba în care taci cel mai frumos.
(în rest, e de-ajuns dacă știi doar: my friend… că te descurci în toată lumea:)))
Singura pe care o recunosc ca fiind rugăciunea mea, poezia mea și felul meu de a visa pe hârtie, e limba română. Uneori mai fac greșeli, unii mă mai atenționează, alții mă felicită, eu doar le mulțumesc. Poezia mea e în limba română, cea pe care încerc pe cât posibil să nu o stâlcesc, să o cânt vorbind-o, să o șoptesc recitând-o, să o povestesc visând-o. E frumoasă, e melodioasă, are toată splendoarea pădurilor, tot urletul munților, toată dulceața bunicilor și toată poezia satelor. Are tot! Mai mult decât aș putea eu mulțumi într-o viață. Liniștea mea îmi sunt cuvintele, iar ele cu siguranță, grăiesc românește!
ÎN LIMBA TA
poezie de Grigore Vieru
În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.
În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.
Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.
LA MULȚI ANI LIMBII ROMÂNE!!!
PS: îmi plac deosebit de mult și regionalismele, cuvintele pe care nu le găsești în DEX dar care se folosesc uzual la nivel de conversație, gen: no ni mă la el cum be! sau, o lae, nu-ți dau nimica:))) o lae, canci, ciuciu, cuvinte pe care de regulă le folosesc politicienii dar în altă formă, mult mai complicată și mai agramată.
Nu știu de ce o urmăresc. Nu e singura femeie de pe plajă care citește. Dar nu-mi pot dezlipi privirea de pe chipul ei. Au trecut deja trei zile de când mă uit absorbit la femeia asta. În fiecare dimineață coboară pe la opt pe plajă. Stă mereu în același loc, lângă stânca mică ce formează un golfuleț. Prima dată am zărit-o plimbându-mă. M-am așezat pe stâncă și cu coada ochiului o urmăream. Ea, părea că nu observă nimic din jurul ei. Citea, iar din când în când sorbea dintr-o cană din aceea termorezistentă. Probabil cafea sau ceai. Mimica ei mă atrăgea teribil. Părea că fiecare cuvânt sau frază din carte, i se desena pe chip. O privesc și acum încercând să o descriu. Nu e deosebit de frumoasă, poartă ochelari și are buze subțiri pe care uneori și le mușcă în încercarea de a tempera emoția din carte. În fiecare zi citește altă carte. Nu reușesc să-i văd coperțile, deoarece le acoperă cu un soi de învelitoare de mușama, genul acela cu care obișnuiam să ne învelim manualele în școală. Dar grosimea cărții diferă, și uneori dimensiunile ei. Chiar și învelitorile au culori diferite, ceea ce mă duce cu gândul că e o femeie ordonată și mare iubitoare de cărți. Uneori îi privesc corpul, ușor masculin, cu gambe puternice și coapse cărnoase. Totuși, nu e grasă, dimpotrivă, are o talie subțire și sâni bine proporționați. E plinuță, dar deosebit de atrăgătoare. Când soarele e deasupra noastră se acoperă cu o eșarfă mare de culoarea algelor, un verde puternic. Pare o pată de iarbă proaspătă ivită din senin pe plaja înconjurată de nisip. Nu intră deloc în mare. Uneori se mai stropește cu un recipient cu pompiță, în care bănuiesc că e apă. Mi-e teamă să nu realizeze că o urmăresc deja de trei zile. Nu am vorbit cu ea. Mi-e frică. E atât de interesantă așa, în postura de femeie misterioasă, încât îmi e teamă că vorbindu-i spulber tot misterul din jurul ei. Mâine oricum plec, ce rost mai are?
Adevărul e, că mi-e frică de femei. Mi-e frică de reacțiile lor, de vocile lor pițigăiate, de sunetele lungite și alungite peste liniștea în care eu trăiesc. Ador să mi le imaginez, să le suprapun peste gândurile mele, peste siguranța imaginației mele, peste nopțile mele, dar atât. Locuiesc singur de prea mulți ani, îmi gătesc, îmi spăl, îmi fac ordine în dulapuri, singur. O femeie în viața mea ar deranja toată solitudinea asta, cu care deja m-am familiarizat. Sunt un om singur, cu nevoi de om singur. Nu am mai fost cu o femeie de ani de zile, de când mi-am promis că nu mai pun alcool în gură.
A fost o noapte tulbure atunci, îmi amintesc doar că ea țipa și noi râdeam excitați, așteptându-ne rândul. Nu am înțeles ce se întâmplă. Știam că e o femeie cu moravuri ușoare, că îi plăcea să facă sex, chiar și cu mai mulți bărbați deodată. Am fost convins că țipă de plăcere. Oricum, mare lucru n-am mai apucat să fac, probabil și de la alcoolul băut în exces, dar tot am stat trei ani în închisoare pentru viol, și încă un an la o clinică de dezalcoolizare. De atunci nu am mai fost cu nici o femeie. Mi-e foarte frică, mai ales când țipă sau vorbesc mai tare și cu tonul acela lungit și ascuțit. Uneori mi-e frică și de bărbați, de oameni, în general.
Pe femeia aceasta mi-o închipui vorbind doar cu mimica deosebit de expresivă a chipului ei. Mi-o închipui ca și cum nu ar avea nevoie de sunete, de voci, de cuvinte rostite. Aș putea trăi cu ea. Aș putea să-mi împătur singurătatea liniștit, aș putea să-mi așez în dulap toate gândurile mele solitare, fără să fiu deranjat. Aș putea doar să o privesc, să mă hrănesc cu imaginea ei, cu buzele ei subțiri pe care din când în când și le mușcă, ca și cum eu le-aș mușca. Aș putea să fac dragoste cu ea, fără sonor. Știu că dacă aș ruga-o să nu țipe, ar reuși să-și exprime orgasmul doar prin privire. Dar mi-e frică, mi-e frică să-i vorbesc. și frica asta pare că mă paraizează. Și oricum, mâine plec…
Au mai fost femei pe care le-am dorit, uneori carnal, alteori doar să țin un trup în brațe, să mă cuibăresc la pieptul cuiva, dar niciodată nu am mai putut exprima prin vorbe și sunete această dorință. Sunt, și voi rămâne un om singur, cu o viață de om singur. Lumea se întâmplă înafara mea, eu trec doar prin ea asemenea urmelor de pași pe nisipul fierbinte.
photo by Erika Bloj
M-am ridicat, am privit-o pentru ultima dată, mi-am adunat prosopul și geanta cu cheile, am mai privit o dată marea, cu imensa ei tăcere scufundată în abisul albastru, dantelată cu valuri blânde, și am plecat. În gândul meu, ea s-a ridicat în coate, a pus cartea jos, m-a privit cum plec și o umbră de regret i s-a creionat în gând, precum un semn de întrebare: Oare cum ar fi fost dacă?
……………………………………………………………………………………………………..
… gândul lui se oprește mereu în aceste puncte de suspensie. Frica șterge orice urmare, orice sunet, orice posibil ” va urma”
Sunt atâția oameni singuri pe Pământ și atâtea povești nespuse, încât orice judecată de orice fel, e doar un imens exces de energie irosită.
ps: în momentul acesta mi-e teribil de frică de tot ceea ce scriu…
O priveam pe ascuns. Avea un neg sub urechea stângă. O mică imperfecțiune pe un chip ce seamănă mai degrabă cu o semnătură de înger pe toată omenirea. Un profil de om frumos, calitate ce i se oglindea în privire. De la halta Dej se uita liniștită pe geam. Din când în când suspina, ca și cum toți copacii aveau nevoie de aerul ei, expirat mai sonor. Crengile se mișcau doar pentru că ea dădea aerul afară cu o melodie ce pe mine personal mă făcea să tremur. Anii ei erau mult mai înaintați, mult mai multe gări, mult mai multe gânduri pe chip. Nu-mi puteam lua ochii de la ea, mă rușinam, uneori privind pe geam, atingându-i seninătatea cu privirea-mi vinovată. Trenul scotea zgomote ciudate, de metale ce se frecau de toate visurile mele… nu știam dacă fac bine, aflându-mă în acest tren, nu știam dacă drumul acesta e drumul meu, dacă din toate gările prin care am trecut sau prin care voi trece, am o amprentă care să-mi aparțină. Mi se părea că plânge. Că pe obrazu-i alb ca varul o dâră de tristețe se prelinge ca un râu printre pădurile sterpe aliniate pe geamurile aburite ale compartimentelor.
Am cunoscut-o după alți zece ani. Era lector la o universitate la care îmi făceam eu studiile de master. Ne-am întâlnit pe hol. Pentru o clipă ne aflam amândoi în același tren, cu halta Dej și sunetele metalice ce ne sfârâiau liniștea. Ne-am zâmbit, un zâmbet ce conținea toate formulele de politețe pe care le poți folosi la o introducere. Mi-a spus, cu un glas blând că își amintește de mine, de trenul acela și chiar de episodul vieții prin care trecea atunci. Avea șuvițe de păr alb și două-trei riduri de expresie, dar lumina aceea din ochii ei emana viață, tinerețe, veselie. Știam că sunt departe de a-i fi confident sau chiar și prieten, dar ceva mă făcea să nu vreau să mă despart de ea. Era ca un magnet. I-am spus, tot. M-a ascultat zâmbind, apoi, cu privirea pierdută, mi-a spus că … ”poate într-o altă viață ai fi fost o haltă finală”…
Și-a cerut scuze, respectuos, aranjându-și o șuviță din păru-i alb și a plecat.
Lumea e mare și largă. Doar noi suntem mici și uneori rătăcim ca niște bieți călători în gările pustii. Nu am uitat-o, deși viața nu mi-a mai scos-o în cale. A rămas doar un chip asociat cu o stare, un călător alături de care am avut plăcerea să călătoresc… poate că, undeva, îngerii se joacă… și ne aruncă în cale suflete… doar suflete…
Am ales un titlu pretențios, care să spună despre mine… totul începe cu o senzație. Atunci când ți se pare că…
Lumina șterge calmă o dupămasă așezată strâmb pe un raft, are colțurile ieșite ca o babă cu unghii lungi. Mă uit în jur, praf. Uneori praful se așează cuminte peste tot. Și așteaptă, de regulă îl șterg, dar azi nu am chef. E ca un martor la toată strâmbătura asta târzie. Soarele chicotește de după nori, haha, uite sunt, ba nu sunt… să taci. Mă uit în sus cu ochi grăbiți, n-am timp de joaca ta, poți să te ascunzi în zare, mă doare–n cot. Pe pat, stive de haine. Din unele iese praf, un praf subțire ca o pojghiță de timp stagnând pe raft. Aș vrea să aprind un chibrit și să-l scap pe bluza aia veselă cu sclipici. Să văd atunci. Dar nu, o mai scutur o dată de toate secundele prăfuite și o așez cuminte în valiză. Momentul acesta trebuie să-l memorez. Lumina stă în cot pe pervazul prăfuit și mă privește. Pare să mă întrebe: hmmm, acum ești fericită? și să zâmbească ironic cu toată gura-i aurie. Eu să mă fac că nu o aud și să încep să fluier aiurea un blues. În dupămasa asta voi afla de ce sunt eu defectă.
Doar că mai trebuie să aștept și să mai pun haine cuminți într-un bagaj aiurit. Undeva în depărtare latră un câine. Pare nervos. Câinii care par nervoși latră fără melodie, static, anost… de parcă ar fi sugrumați de o lesă invizibilă de răutate umană. Câinele meu își ciulește urechile, apoi se așează cuminte ca și cum nimic nu s-a întâmplat: e doar vecina de la doi, e nervoasă că dulăul ei a venit beat! Pare obișnuit cu asemenea scene isterice de cățele gospodine ce trăiesc cu dulăi nefericiți, angajați la fabrica din oraș. Cățelul meu o iubește pe cățeaua virgină de la capătul străzii. Ea e deosebită. Are nasul umed mereu. O visează în nopțile cu lună plină. Eu nu mai visez. De când cu facebook-ul. Mă trezesc și mă uit dacă am like. Deobicei nu am, dar uneori mai am. Și citesc despre tot felul și nu mai e nevoie să visez. Mă trezesc obosită. Prea multă informație. Uneori dau like-uri în vis. Apoi oamenii îmi cer prietenia, e interesant, am foarte mulți prieteni. Cred că nici ei nu mai visează. Nu au timp.
Mă duc în concediu în țara mea. Aia din care am venit. E fain să mergi în concediu într-o țară din care ai venit. Nu știi niciodată dacă mergi sau vii. Noroc cu bilete la low cost că deobicei pe bilete se specifică: dus, ceea ce înseamnă că mergi și întors, adică vii.
În țara mea mă văd cu prietenii mei. Ei sunt frumoși, țin să se uite atenți să vadă dacă am îmbătrânit. Și eu mă uit la ei. Dar eu sunt mioapă și nu văd bine. Sunt frumoși că îi știu de frumoși. Și râdem. Apoi eu mă încrunt. Îmi amintesc că nu am voie să râd că dacă râd tare-tare la un moment dat nu o să mai râd iar timpul se va urâți.
Mai pun o bluză și un pantalon. Lumina stă rezemată în cot pe pervaz și mă privește zâmbind. Sincer, mă cam enervează. Pare să râdă ironic de mine: atâtea haine? Pentru ce? Doar știi că te întorci?
În momentul acela mai scot din bagaj… nu, bluza asta e prăfuită, rămâne. Lumina pare să spună, și aia, nu ai s-o porți, of, nici bluza roz, common… mai scot, mai scot, mai scot.
Într-un final închid bagajul, atât. Nu mai scot nimic. Voi sta mult. Am nevoie de haine. Lumina se uită ironic la mine, zâmbește, scuipă un fir de praf printre dinți și îmi spune: Să nu-ți uiți biletul!
Pe fața mea o umbră se așează confortabil. Întors. Întors înseamnă că vii.
De aceea sunt eu defectă… că înainte să plec deja mă gândesc că mă întorc. Înainte să râd deja mă gândesc că mă încrunt. Înainte să trăiesc deja mă gândesc că am să mor. Înainte să scriu deja mă gândesc că am să șterg…
Tu înțelegi cum tremură corzile unei chitări, sau un saxofon sau clapele unui pian, sau nu?! O muzicuță? Înțelegi? O muzicuță teribilă ca un țânțar minuscul cu sunete blânde și mușcătură dulce, armonioasă? Știi?
Nu.
El, înfierbântat de o pasiune, pasiunea pentru muzică, pentru blues, pentru jazz, pentru pian și chitară și pentru toate instrumentele, chiar și ukulele, da, mai ales pentru ukulele. Cânta la ukulele, așa a cunoscut-o. Era ukulelist într-o trupă de non ukuleliști. Adică, până să vină el nimeni n-avea habar de acel instrument. Cruz umbla hai-hui pe mări, pe diverse vase de croazieră. Era harnic, mereu știa să dea o mână de ajutor, se făcea ușor indispensabil și plăcut. Seara cânta la ukulele pe puntea vasului. Când toată lumea adormea, el, își punea o cană de rom, căci avea cana lui de metal, cu toartă, în ea își bea cafeaua și tot în ea turna licoarea mieroasă de culoarea chihlimbarului și cânta, ore întregi. Îi plăcea să stea singur pe punte, să privească cerul, să respire aerul sărat și iute, să simtă vântul cum îi ține companie…. cânta încet, melodii lente, acorduri care de multe ori se pierdeau în zgomotul valurilor ce se loveau de pereții vasului, spărgându-se în stropi mici și reci. Da, simțea lama tăioasă și rece a mării, argintul lucios ca un viscol cu pulberi mici de singurătate. Iubea această singurătate, se simțea în siguranță, era el. Cânta cu sete, acord după acord, sunet după sunet și de cele mai multe ori gând după gând. În cele mai multe nopți două mărgele de lacrimi îi stăteau pitite la colțurile ochilor, ca doi spectatori ai unui singur act dintr-o mascaradă târzie.
Ea, traversa Atlanticul cu același vas. Singură. Anul sabatic. Anul în care nu căuta nimic. Deobicei, în anul sabatic te cauți pe tine, cauți un adevăr undeva ascuns în tine dar acoperit de rutina zilnică și de toate cerințele societății. În schimb ea, nu. Ea nu căuta nimic, nici măcar să se regăsească nu își dorea. Nu era tocmai convinsă că s-a pierdut. A pierdut tot în schimb. Soț, copil, casă, fericire. Un accident stupid. De bicicletă. Da. Erau amândoi pe bicicletă, celălalt, era distrat, nu i-a observat. Avea mașină nouă, cu mulți cai. De-ăia răi. Ea a stat doi ani la balamuc. A slăbit zece kilograme și ochii i s-au ascuns sub genele lungi ca în niște caverne de doliu nesfârșit. Lumea s-a sfârșit, și-a zis. Să înceapă marea. Nu o dată s-a gândit în nopțile reci, privind valurile învolburate să se arunce de pe punte, să se scufunde în nimicul infinit. Dar nu a avut curaj. Până la urmă e rece, și vânt.
În noaptea aceea era chiar veselă. Se mai întâmpla să fie veselă, dar simțea o oarecare vină, ea nu mai avea voie să râdă, să glumească, să se bucure. Viața ar condamna-o. Până la urmă și-a pierdut soțul și copilul. Gura ei nu mai avea voie să formeze curba unui zâmbet, doar paranteza închisă de doliu și de tristețe. Totuși, uneori făcea câte o aroganță și dansa singură, și râdea cât putea cu ochii și cu gura și cu sufletul obosit de plâns. Apoi, adormea, tot în lacrimi. În noaptea aceea, pe când dansa așa singură, Cruz a văzut-o și a cântat mai cu sete și cu sârg. Ea dansa.
La final, ochii li s-au întâlnit, iar ea rușinată a fugit în cabina ei ca într-o cochilie în care se simțea în siguranță. Nu a mai văzut-o. Sau poate că da, dar doar așa pe furiș, în timp ce făcea alte zeci de treburi utile.
Acuma, cânta în trupa asta de blues-jazz din orăselul de pe malul mării. L-au descoperit băieții într-o noapte, pe când cânta singur pe punte. I-au oferit aceiași bani ca să cânte cu ei în trupă. Cruz era fericit, îi plăcea să cânte la ukulele. Într-o seară, pe când au terminat de cântat și se delecta cu un rom la bar, ea a venit, și-a tras un scaun lângă el și l-a întrebat zâmbind: Tot rom? i se părea cunoscută, dar până la primul dans nu a știut de unde.
Dansezi ca un fluture, știi?
Da. Și tu cânți ca un greiere.
Era frumoasă, tristă dar frumoasă. Au rămas împreună. Ea neînțelegându-i muzica, el neînțelegându-i dansul. Era ceva la mijloc ca un val furios, ca o întrerupere de ritm, între muzica lui și dansul ei, un val ce se izbește mereu de peretele prezentului lor împreună. Dar plăcut. Cu picături de argint reci și iuți, cu o muzicuță ce tremură ca o plasă de pescari pe luciul liniștit al unei mări.
Tu înțelegi corzile astea cum șoptesc ceva ce eu nu am curaj să-ți șoptesc?
Nu.
Zâmbea. Cu ochii de data asta. Nu de teorii avea nevoie acum. Un sărut a închis paranteza.
Greu. Foarte greu, s-a dezlipit de ukulele și și-a lipit muzica de pielea ei arsă de soare. Alte acorduri s-au spart în apus, acordurile unei nepotriviri mult prea dulci… acordurile iubirilor ce nu se povestesc doar cu un blues pe buza unei mări liniștite…
Luna era cea mai frumoasă fată pe care am cunoscut-o când m-am hotărât să mă mut pe malul mării. Un păr superb, negru, îi încadra perfect fața cu buze roșii și un nas obraznic ce parcă încerca să aibă propria lui filozofie. Ochii erau mari și alungiți spre colțurile exterioare, cu o aluniță ce părea să fie parte dintr-un machiaj profesional. Luna nu vorbea. Niște probleme mai vechi la corzile vocale au dus la pierderea vocii. Scotea doar câteva sunete sparte, în special când se bucura sau când făcea dragoste. Așa mi-au povestit oamenii din sătucul aflat pe malul mării. Toți o cunoșteau pe Luna. Unii, mai ales bărbații, dar și femeile, o urmăreau dimineața cum înoată. În fiecare dimineață înota goală, pe partea ascunsă a țărmului, lângă golfuleț. Ea credea că acolo nu o vede nimeni. Înota mult, câte o oră, două, neobosită. Apoi se așeza pe o stâncă la soare. La șapte dimineața, când ieșea ea pe plajă, erau numai pescărușii și bărcile de pescari ce se întorceau din larg. Deobicei, ei se duceau în partea opusă a țărmului, lângă doc, acolo unde era și cherhanaua. Își luau micul dejun, cu mult rom, tranșau peștii mari, puneau scoicile, rapanele și calamarii la uscat, pe plasele întinse ca niște perdele cu găuri prin care se zăresc stropi de albastru din larg, bârfeau, făceau glume. Acolo, în partea mai agitată era forfotă, era veselie, erau cafenelele, veneau turiștii. Luna nu se prea aventura încolo. Ei îi plăcea liniștea, clipocitul apei la mal, sunetul acela spart de scoică ce se lovește de stânci, poeziile neterminate ale pescărușilor… îi plăcea să simtă soarele cum mușcă cu dinții de foc din pielea ei, cum șterge suprafața apei cu dungi de lumină ca niște lance portocalii, cum stâncile ard și nisipul uscat de pe tălpile ei își ia încet zborul pe câte o petală de vânt. Să simtă briza cum i se încolăcește prin păr, cum buzele i se usucă și pielea i se zburlește ca un fior de curent ce pare să o pătrundă prin porii ei răsfățați de căldură. Așa era dimineața perfectă pentru Luna. Știa că ziua se va desfășura într-o agitație și gălăgie continuă, avea nevoie de liniștea aceasta. Luna lucra la cafeneaua de lângă cherhana. Începea la 12 și uneori termina tot la 12. Muncea mult. Era singură, dar visa să plece în lume. Să se mute într-un oraș mare și să încerce o ultimă operație care ar fi putut să-i redea glasul. Purta mereu cu ea un carnețel și un creion. Trebuia să noteze tot, uneori și când voia să facă sex cu băiatul de la cafenea. Trebuia să noteze pe carnețel și să-i arate: vreau să mă iubești acum. Deobicei așa-i scria, el știa atunci că trebuie să o ducă în camera micuță din spate. Erau foarte buni prieteni dar nu iubiți. Luna nu a iubit cu adevărat niciodată. Avea senzația că iubirea nu i se cuvenea, că iubirea trebuia exprimată, recitată ca pe o poezie, sau cântată ca pe un blues la ceas de seară. Ea nu avea glas pentru toate acestea. Se mulțumea cu partidele de sex, cu munca ei și cu orele de dimineață. Seara, după servici, scria. Scria tot ce ar fi vrut să vorbească peste zi, toate urlete ei sau toate sunetele-i gâtuite undeva în adâncul sufletului. Scria cu sete, cu ură, cu nerv. Umplea caiete după caiete, file după file.
Am întâlnit-o după douăzeci de ani. Părul nu îi mai era chiar așa de negru, mici riduri i-au apărut pe la colțurile ochilor. Era la fel de frumoasă, doar că timpul a atins-o ușor cu trecerea lui, marcându-și pașii peste trupul ei zvelt. Nu mai avea douăzeci de ani, avea patruzeci. Locuia la Paris, într-o căsuță superbă în arondismentul 14 pe malul stâng al Senei. Publicase trei romane, printre care cel mai mare succes l-a avut primul: Vocea mării. A făcut aceea operație, la Paris. Unul dintre cei mai talentați doctori din lume a acceptat să facă intervenția. A fost un succes. Luna și-a recăpătat glasul, cu condiția să facă pauze de câteva zile în fiecare lună. Atunci nu iese din casă, doar scrie. Asta de obicei se întâmplă în ultimele cinci zile ale lunii. Am ținut să o vizitez în celelalte zile, să-i aud glasul. Aveam emoții. O știam demult, dar glasul ei am să-l aud prima oară.
M-a primit cu lacrimi în ochi. Primele cuvinte pe care le-a rostit când m-a văzut au fost: ”de când te aștept!” avea o voce plăcută, ușor răgușită și cu o tonalitate scăzută. Nu vorbea tare, vorbea parcă în șoaptă. S-a scuzat, așa i-a recomandat medicul, să vorbească în șoaptă, să nu urle, să nu strige.
Ți-am citit cărțile, sunt foarte bune! Am citit și Vocea mării.
Am văzut-o cum se înroșește, se fâstâcește și zâmbește timidă, plecând ochii în pământ.
Atunci înseamnă că ai aflat!
De ce nu mi-ai scris niciodată pe carnețelul tău?
Pentru că riscam să te pierd ca prieten, riscam să nu mai am chiar pe nimeni, și pentru că iubirea e o poezie pe care trebuie să o reciți, cu glas, cu șoapte, cu articulații și gemete blânde. Eu nu aveam atunci acest glas. Acum, e prea târziu.
Am plecat cu sufletul cât un ghem, îmi venea să urlu cât pentru toată tăcerea ei. De ce? De ce? De ce? dar am tăcut și am plâns pe o bancă, privind Sena cum se unduiește peste un oraș întreg. Priveam trecătorii. Unii râd, alții sunt amărâți, unii tac, alții strigă și sunt gălăgioși. Fiecare își duce destinul cum poate… ți-aș fi scris poezia pe piele, aș fi tăcut cu tine, m-aș fi mulțumit cu muțenia clipelor noastre împreună, te-aș fi iubit… acum e prea târziu. Nu mai sunt băiatul de la cafenea. Doar marea a rămas la fel, tăcută și misterioasă, albastră și plină de povești.
Dimineața e un fir de lumină ce-i intră în ochi. O geană ce tremură și se lasă sedusă. Patul moale cu așternut parfumat, ca un nor pe care stă o prințesă obosită de atâta măturat. Că și prințesele fac mizerie, și lor le cad bucăți de timp din gură și ele mușcă cu poftă din checul însiropat al vieții. Ce naiba? Și ele mătură cu mânecile suflecate și cu capul plecat. Se întinde moțăind, gândindu-se la o cafea aburindă, cu spumă de lapte și puțin rom. Nu, azi nu are nimic de făcut. Și-a măturat și ultimul gând cu el. E liberă. Singură, dar liberă.
Undeva, el, privește cum noaptea alunecă molcomă printre clădiri. Fumează și soarbe din cafea. O cană pe care scrie cu litere lăbărțate: my hero… odată, mai demult a fost eroul cuiva. Acuma, e doar un biet om ce-și bea cafeaua și privește cum nopțile se rulează ca niște vălătuci de timp oxidat. Minute coclite dintr-un ceas ce ronțăie în neștire. Se gândește că dacă stă așa nemișcat timpul îl va ronțăi și pe el, ca pe o bucată de șoric ars.
Deasupra lor, cerul se așterne cuminte, ca un cearșaf ce stă mereu să cadă, dar nu cade. E prins în pioneze de stele. Luna se rostogolește ca un balon de heliu, dacă ar putea vorbi ar avea un glas ciudat. Glasul acela ce rostește ”te iubesc-ul” pentru prima oară. Gâtuit și tremurat, cu literele alungite ca niște lăcuste ce pășesc cu teamă și nesiguranță pe luciul unui lac. Ceva trepidează, o vibrație, o bucată de mătasă uitată pe sfoară la uscat, o taină ce numai după rostire se arată. În ochii celuilalt, bineînțeles.
Așa a fost și când el a rostit prima dată: nu pot trăi fără tine. A sunat strâmb, ca un trombon stricat, taman, s-a mai și înecat și a înghițit ultima parte, ieșind ceva de genul: nu pot trăi… ceea ce nu era pe deplin fals, doar că ea a continuat să își lingă lingurița și nu a băgat de seamă. După rostire nu s-a întâmplat nimic. Și-au băut în liniște cafelele, apoi el a plecat. Ea a mai ascultat o melodie, două, a pictat un unicorn pe un șervețel șifonat și s-a culcat. Somnul șterge urmele de gând, șiroaie de lacrimi uscându-se instantaneu. Timpul se scurge sacadat.
Acum, dimineața e perfectă pentru a uita. Lumina cade blând pe ceașca cu urme de ruj. Cafeaua s-a uscat și a căpătat un relief ciudat. Munți și câmpii și case cu geamuri crăpate. La un geam din acela stă el. Într-un alt timp, undeva într-un oraș îndepărtat. Privește cum noaptea formează vălătuci de ceață rostogolindu-se printre clădiri. E trist. Că nu poate uita. Ar vrea să o șteargă ca pe o urmă de ruj de pe cana preferată. Ar vrea să rostească din nou, răspicat, toate cuvintele pe care le ține în cutia de amintiri din postav. Cerul se varsă cu lună și stele peste chipul lui. Zâmbește. Pare că îi zâmbește cuiva. În geamul crăpat își vede chipul peste care cad blând aripi din zorile ce se ivesc. Undeva, ea tocmai s-a sculat. O știe cum toarce blândă cu trupu-i leneș în așternuturile albe. O vede cum se luptă cu lumina ce-i sparge linia genelor, o simte caldă cu firicele de transpirație ca niște mărgeluțe de sticlă și vise.
Vrei o cafea?
Răspunsul nu vine, doar un mormăit somnoros, ce întotdeauna înseamnă da.
Clipele mele cu ea… dacă timpul s-ar putea desface ca un sul de mohair, mi-aș dori să ajung la capătul dinaintea derulării tale peste viața mea. Să retrăiesc, să te retrăiesc.
Ea, își amintea cum din toate diminețile, mirosul lui de cafea și tutun i-au pătruns sub piele și-n așternuturi, lăsându-i un iz de poveste fără final… ea, ar fi vrut să se trezească mereu în brațele lui, să îl ea cu ea pe un nor, să-l transforme în prinț, să-i dea un regat de gânduri umile. Apoi, ceasul sună și macină timp. Undeva, alți doi, își rostesc vreo minciună.
Vrei o cafea?
Undeva, o ea spune da… altundeva, nu e nimeni să spună. Sau mai știi? Poate nimeni nu vrea…
