Luna e un biscuit cu scorţişoară
Din care muşti cu plăcere
În fiece seară
Neagră, amară cafea
Cerul îşi clatină taina bizară
Şi tremură pielea de stele
Iat tu,
Tu tremuri pe pielea mea
Anunțuri
Cuvintele tale…
Cuvintele tale
Mi-au rotunjit duminica
Ca pe un pântece în care
Gândul tău așezat în cuvânt
Se naște pe buza tăcerilor mele
Blând
.
ÎNGERI DE CRISTAL
Când din noapte
Cad fulgi de întuneric
Pe pleoapele tale
Tresari
Buze pudrate cu jar
Îmi sunt vis şi alinare
Dar…
Oare în noaptea cea mare,
Când pe cer
Se scaldă stele palide
Iar luna e un mic felinar
Aş putea să-ți ofer
Carul mare
Cu îngerii mei de cristal?
Să te-aşeze icoană
Pe-al nopţii altar.
Ce mi-a făcut toamna mie
Scriu, uimită și eu de propriu-mi zel. Scriu ca și cum aș fi un copac ce-și scutură frunzele obosite pe o alee pe care se plimbă cupluri mai mult sau mai puțin, îndrăgostite. Strada e un șarpe de ciment, negru, încovoiat, cu negi mari de intrânduri ciudate, utile pentru iubiți sau amantlâci rătăciți. Eu, doar privesc, pe fereastra toamnei mele, lumina scade ca un bec obosit, economic, galben și copt de pâlpâiri nesfârșite, sclipind scorojit. Îmi coci o felie de dovleac în cuptor, miroase de mor. Lumea e tristă de parcă s-au veștejit arborii pe chipurile lor… tu, culmea, încă zâmbești. Ziua miroase a must, a struguri striviți, a soare umbrit de povești.
Scriu poezie, sau cel puțin în mintea mea seamănă a poezie. Mi-e frică de cei ce numără silabele și îmi dau cu ceață pe la nas: ce, buei? habar n-ai! ce vers fără glas!
Sincer, n-am. Nimeni nu m-a învățat să scriu poezie, de fonetică nu mai zic. Rimele îmi vin, deși nu se mai poartă poezia cu rime. E o modă și în poezia asta, cam cum e la bărbați manichiura cu gel (transparent, dar gel). și vine toamna … se așează pe străzi ca și cum e invitata serii. Își așterne covorul de frunze, arămiul, ruginiul, culorile, toate calde și toate ca niște acuarele din care se scriu lumi timide, suflete se scrijelesc ca niște scoarțe de copac în miezul iubirilor imbecile, gen: raluca+vasile=love.
Doar eu stau. Privesc pe fereastra camerei mici. Glicina a îmbătrânit, galben și palid cu stropi de verde ce se scutură în vânt. Un motan se uită… da, poate pentru că unele frunze se scutură sonor, ca un duet de voci clandestine. Îmi privesc mâinile. Îmi vine să mor. Nu sunt mâinile mele. Cred că port alte mâini atașate corpului meu. Mă trezesc vorbindu-le: De unde veniți? Cum ați ajuns aici? Soarele râde ca o paparudă cu cojoc portocaliu. Moațe se desprind și îmi pătrund în cameră, pe covor. Sunt ca niște vrăbiuțe. Eu simt că mor.
Tiptil, deschid ecranul pătrat al vieților noastre pătrate, și scriu. De regulă poezii. Pielea pe mâini îmi crapă și literele se amestecă… am nevoie de o alifie, de multe alifii. Să le încerc pe rând. Poate vreuna îmi va regenera pielea cu urme de ani și de trudă. Du-mă înapoi în august, acolo unde marea se varsă în miezul timid al unei epiderme nepregătite de atâta soare, acolo unde pielea mi-e udă. E soare și acum. Un soare mai bătrân și mai înțelept, care în intruziunea lui pe scoarța terestră arde nemilos, uneori suflete, alteori doar versuri stângace din poezii cu rimă. Aș putea să scriu până mâine, încontinuu. Dar lumina scade pe trupul tău. Pe buricele degetelor îmi răsar muguri din atingerile tale. Pielea ta, îmi crește ca o prelungire peste care nu pot să aștern decât un vers și o rimă stâlcită. E atâta toamnă în mine că sărutul tău se culcă pe buza mea așteptând primăvara să plesnească-n muguri. Inocența e capătul oricărui gând…
Și ce dacă? În mine, tu, vezi doar frunze căzând?
PS: toamna mă face să scriu poezie…
Forever
Nemurirea e atunci când, aerul pe care-l respiri e parfumat cu gogoși din bucătăria bunicilor, cu mere coapte și dovleac rumenit în cuptor, cu scorțișoare și parfum de portocal, cu iubire, o îmbrățișare cu sufletul. Nemurirea e atunci când nu uiți, și ți-e dor, iar dorul e un mărgărit de cristal la colțul ochiului stâng… Nemurirea e atunci când, în gând și în suflet ne e un veșnic forever…
Un ultim pătrat
Ne încape viața în pătrate
Zâmbete ascunse în poze filtrate
Ochi ce privesc în oglinzi spălăcite
Pereți cuminți, tavane scorojite
Apoi, din palide dimineți de joi
Ceva mai rotund mă inspiră…
Un sân ivit de sub așternutul boțit
Un ochi rotunjit ce se miră
Migdale pe tava de-argint ce străluce
Un palid fior… Nu te duce!
Pătrate de timp ne răzbună soldații
În paturi de fier stau răniți generații
Doar luna rotundă îmi de gândit
Și sânul tău copt sub un cer scorojit..
În viața pătrată, tu, pictează-mi sărutul
Cu buzele tale îndulcește-mi trecutul
Să uit că mi-e noaptea pătrat inutil
Dă-mi sânul rotund, dă-mi pasul tiptil
de timp ce se duce în minute pătrate
dă-mi chipul icoană să-mi spele păcate…
Și du-te! Lumina te șterge domol
În patul pătrat, rămân singur și mor…
Somnul tău angelic
Noaptea își înmoaie pensula în tăcerile lunii
Și desenează îngeri mici pe luciul bălților
Stau ghemuiți, bălăngănindu-și picioarele.
Doar unul din ei, recită poeme cu un chip serios
Dar distrat, mai scapă cuvinte pe jos
Tu dormi, iar pe chipul tău, buze de noapte-ți așează
Umbre de îngeri ce stau și veghează…
Poeții iubesc dar sunt singuri…
Dimineți mahmure cu ploi mărunte
Când frigiderul toarce cristale de gheață
Tăceri se întind anchilozate și mute
Bolborosind în ibric o cafea pentru greață.
Aburi se ridică spre cerul odăii
Mi-e teamă de-un gând prea sonor
Uitând că pe alba cadență a ploii
Pe degete-mi cresc inele de dor.
Urma formată din trupul tău gol
În cuiburi de alb se pictează prin pat
Se șterg în lumină și-n cameră mor
Geometrii de iubiri și păcat.
Ne îngheață priviri peste case străine
Pe streașina lumii ard gânduri
Se scriu poezii cu tăceri clandestine
Poeții iubesc dar sunt singuri.
Rămâne un vers într-o ceașcă fierbinte
Să-l sorbi în minutul mahmur
Să ai lumea ta din frumoase cuvinte
Și-n ochi, dimineți de azur.
Bed time story…
Din clepsidra nopții
Cad stele de întuneric
Oamenii par mici ființe vicioase
Luna adună buchete de haos
În pete gălbui de mătase…
Se sting felinare şi gânduri de dor
În bulbi somnoroşi de noapte
Trupuri topite în scene de-amor
Adorm sub cearşafuri de şoapte
Cine eşti?
Cine eşti tu când adorm?
Şi ce negru poem ne desparte?
Războaiele singurătăților…
Pe frontul sufletului se dau războaiele singurătății
Și cad ostași de lacrimi secerați de umbre
Bătăi de tun sparg liniștile vieții
Urlând pustiul prin reci catacombe
Florile cad în noroiul amar
Ultima panseluță are pete de sânge
Ostașii din suflet se zvârcolesc prin jar
Și ceața în valuri se-aude cum plânge
Doar pământul mi-e martor, e noapte și frig
Apune și luna cum stau și te strig
Doar ceața dansează îmbrăcată-n voal
O dulce mireasă de gloanțe și jar
Mi-e frică, sunt singur iar noaptea-i tăciune
Curg stele pe cer și apun vise-n mine
Ești doar o nălucă prin doru-mi pustiu
Cu părul tău negru, pari omul meu viu…
În jur cad ostași cu iubiri netrăite
Strâng poze în mâini și în răni au ispite
Durerea e doar un vecin de salon
Cu rana topită într-un strat de tifon
Și geme povești din trecutu-i amar
Silabe pustii de oftat și zadar
Clopote bat în biserici uitate
E acru războiul și e plin de păcate
Nu plânge, îți dau un capăt de gând
Să pășești cu credință acum, ca și când
Din mine s-a scurs un ocean de iubire
Și curge duios spre a ta nemurire…
