Cruz…

• Tu înțelegi cum tremură corzile unei chitări, sau un saxofon sau clapele unui pian, sau nu?! O muzicuță? Înțelegi? O muzicuță teribilă ca un țânțar minuscul cu sunete blânde și mușcătură dulce, armonioasă? Știi?
• Nu.

El, înfierbântat de o pasiune, pasiunea pentru muzică, pentru blues, pentru jazz, pentru pian și chitară și pentru toate instrumentele, chiar și ukulele, da, mai ales pentru ukulele. Cânta la ukulele, așa a cunoscut-o. Era ukulelist într-o trupă de non ukuleliști. Adică, până să vină el nimeni n-avea habar de acel instrument. Cruz umbla hai-hui pe mări, pe diverse vase de croazieră. Era harnic, mereu știa să dea o mână de ajutor, se făcea ușor indispensabil și plăcut. Seara cânta la ukulele pe puntea vasului. Când toată lumea adormea, el, își punea o cană de rom, căci avea cana lui de metal, cu toartă, în ea își bea cafeaua și tot în ea turna licoarea mieroasă de culoarea chihlimbarului și cânta, ore întregi. Îi plăcea să stea singur pe punte, să privească cerul, să respire aerul sărat și iute, să simtă vântul cum îi ține companie…. cânta încet, melodii lente, acorduri care de multe ori se pierdeau în zgomotul valurilor ce se loveau de pereții vasului, spărgându-se în stropi mici și reci. Da, simțea lama tăioasă și rece a mării, argintul lucios ca un viscol cu pulberi mici de singurătate. Iubea această singurătate, se simțea în siguranță, era el. Cânta cu sete, acord după acord, sunet după sunet și de cele mai multe ori gând după gând. În cele mai multe nopți două mărgele de lacrimi îi stăteau pitite la colțurile ochilor, ca doi spectatori ai unui singur act dintr-o mascaradă târzie.

Ea, traversa Atlanticul cu același vas. Singură. Anul sabatic. Anul în care nu căuta nimic. Deobicei, în anul sabatic te cauți pe tine, cauți un adevăr undeva ascuns în tine dar acoperit de rutina zilnică și de toate cerințele societății. În schimb ea, nu. Ea nu căuta nimic, nici măcar să se regăsească nu își dorea. Nu era tocmai convinsă că s-a pierdut. A pierdut tot în schimb. Soț, copil, casă, fericire. Un accident stupid. De bicicletă. Da. Erau amândoi pe bicicletă, celălalt, era distrat, nu i-a observat. Avea mașină nouă, cu mulți cai. De-ăia răi. Ea a stat doi ani la balamuc. A slăbit zece kilograme și ochii i s-au ascuns sub genele lungi ca în niște caverne de doliu nesfârșit. Lumea s-a sfârșit, și-a zis. Să înceapă marea. Nu o dată s-a gândit în nopțile reci, privind valurile învolburate să se arunce de pe punte, să se scufunde în nimicul infinit. Dar nu a avut curaj. Până la urmă e rece, și vânt.

În noaptea aceea era chiar veselă. Se mai întâmpla să fie veselă, dar simțea o oarecare vină, ea nu mai avea voie să râdă, să glumească, să se bucure. Viața ar condamna-o. Până la urmă și-a pierdut soțul și copilul. Gura ei nu mai avea voie să formeze curba unui zâmbet, doar paranteza închisă de doliu și de tristețe. Totuși, uneori făcea câte o aroganță și dansa singură, și râdea cât putea cu ochii și cu gura și cu sufletul obosit de plâns. Apoi, adormea, tot în lacrimi. În noaptea aceea, pe când dansa așa singură, Cruz a văzut-o și a cântat mai cu sete și cu sârg. Ea dansa.

La final, ochii li s-au întâlnit, iar ea rușinată a fugit în cabina ei ca într-o cochilie în care se simțea în siguranță. Nu a mai văzut-o. Sau poate că da, dar doar așa pe furiș, în timp ce făcea alte zeci de treburi utile.

Acuma, cânta în trupa asta de blues-jazz din orăselul de pe malul mării. L-au descoperit băieții într-o noapte, pe când cânta singur pe punte. I-au oferit aceiași bani ca să cânte cu ei în trupă. Cruz era fericit, îi plăcea să cânte la ukulele. Într-o seară, pe când au terminat de cântat și se delecta cu un rom la bar, ea a venit, și-a tras un scaun lângă el și l-a întrebat zâmbind: Tot rom? i se părea cunoscută, dar până la primul dans nu a știut de unde.

• Dansezi ca un fluture, știi?
• Da. Și tu cânți ca un greiere.

Era frumoasă, tristă dar frumoasă. Au rămas împreună. Ea neînțelegându-i muzica, el neînțelegându-i dansul. Era ceva la mijloc ca un val furios, ca o întrerupere de ritm, între muzica lui și dansul ei, un val ce se izbește mereu de peretele prezentului lor împreună. Dar plăcut. Cu picături de argint reci și iuți, cu o muzicuță ce tremură ca o plasă de pescari pe luciul liniștit al unei mări.

• Tu înțelegi corzile astea cum șoptesc ceva ce eu nu am curaj să-ți șoptesc?
• Nu.

Zâmbea. Cu ochii de data asta. Nu de teorii avea nevoie acum. Un sărut a închis paranteza.

Greu. Foarte greu, s-a dezlipit de ukulele și și-a lipit muzica de pielea ei arsă de soare. Alte acorduri s-au spart în apus, acordurile unei nepotriviri mult prea dulci… acordurile iubirilor ce nu se povestesc doar cu un blues pe buza unei mări liniștite…

 

Luna… o iubire mută

Luna era cea mai frumoasă fată pe care am cunoscut-o când m-am hotărât să mă mut pe malul mării. Un păr superb, negru, îi încadra perfect fața cu buze roșii și un nas obraznic ce parcă încerca să aibă propria lui filozofie. Ochii erau mari și alungiți spre colțurile exterioare, cu o aluniță ce părea să fie parte dintr-un machiaj profesional. Luna nu vorbea. Niște probleme mai vechi la corzile vocale au dus la pierderea vocii. Scotea doar câteva sunete sparte, în special când se bucura sau când făcea dragoste. Așa mi-au povestit oamenii din sătucul aflat pe malul mării. Toți o cunoșteau pe Luna. Unii, mai ales bărbații, dar și femeile, o urmăreau dimineața cum înoată. În fiecare dimineață înota goală, pe partea ascunsă a țărmului, lângă golfuleț. Ea credea că acolo nu o vede nimeni. Înota mult, câte o oră, două, neobosită. Apoi se așeza pe o stâncă la soare. La șapte dimineața, când ieșea ea pe plajă, erau numai pescărușii și bărcile de pescari ce se întorceau din larg. Deobicei, ei se duceau în partea opusă a țărmului, lângă doc, acolo unde era și cherhanaua. Își luau micul dejun, cu mult rom, tranșau peștii mari, puneau scoicile, rapanele și calamarii la uscat, pe plasele întinse ca niște perdele cu găuri prin care se zăresc stropi de albastru din larg, bârfeau, făceau glume. Acolo, în partea mai agitată era forfotă, era veselie, erau cafenelele, veneau turiștii. Luna nu se prea aventura încolo. Ei îi plăcea liniștea, clipocitul apei la mal, sunetul acela spart de scoică ce se lovește de stânci, poeziile neterminate ale pescărușilor… îi plăcea să simtă soarele cum mușcă cu dinții de foc din pielea ei, cum șterge suprafața apei cu dungi de lumină ca niște lance portocalii, cum stâncile ard și nisipul uscat de pe tălpile ei își ia încet zborul pe câte o petală de vânt. Să simtă briza cum i se încolăcește prin păr, cum buzele i se usucă și pielea i se zburlește ca un fior de curent ce pare să o pătrundă prin porii ei răsfățați de căldură. Așa era dimineața perfectă pentru Luna. Știa că ziua se va desfășura într-o agitație și gălăgie continuă, avea nevoie de liniștea aceasta. Luna lucra la cafeneaua de lângă cherhana. Începea la 12 și uneori termina tot la 12. Muncea mult. Era singură, dar visa să plece în lume. Să se mute într-un oraș mare și să încerce o ultimă operație care ar fi putut să-i redea glasul. Purta mereu cu ea un carnețel și un creion. Trebuia să noteze tot, uneori și când voia să facă sex cu băiatul de la cafenea. Trebuia să noteze pe carnețel și să-i arate: vreau să mă iubești acum. Deobicei așa-i scria, el știa atunci că trebuie să o ducă în camera micuță din spate. Erau foarte buni prieteni dar nu iubiți. Luna nu a iubit cu adevărat niciodată. Avea senzația că iubirea nu i se cuvenea, că iubirea trebuia exprimată, recitată ca pe o poezie, sau cântată ca pe un blues la ceas de seară. Ea nu avea glas pentru toate acestea. Se mulțumea cu partidele de sex, cu munca ei și cu orele de dimineață. Seara, după servici, scria. Scria tot ce ar fi vrut să vorbească peste zi, toate urlete ei sau toate sunetele-i gâtuite undeva în adâncul sufletului. Scria cu sete, cu ură, cu nerv. Umplea caiete după caiete, file după file.

Am întâlnit-o după douăzeci de ani. Părul nu îi mai era chiar așa de negru, mici riduri i-au apărut pe la colțurile ochilor. Era la fel de frumoasă, doar că timpul a atins-o ușor cu trecerea lui, marcându-și pașii peste trupul ei zvelt. Nu mai avea douăzeci de ani, avea patruzeci. Locuia la Paris, într-o căsuță superbă în arondismentul 14 pe malul stâng al Senei. Publicase trei romane, printre care cel mai mare succes l-a avut primul: Vocea mării. A făcut aceea operație, la Paris. Unul dintre cei mai talentați doctori din lume a acceptat să facă intervenția. A fost un succes. Luna și-a recăpătat glasul, cu condiția să facă pauze de câteva zile în fiecare lună. Atunci nu iese din casă, doar scrie. Asta de obicei se întâmplă în ultimele cinci zile ale lunii. Am ținut să o vizitez în celelalte zile, să-i aud glasul. Aveam emoții. O știam demult, dar glasul ei am să-l aud prima oară.

M-a primit cu lacrimi în ochi. Primele cuvinte pe care le-a rostit când m-a văzut au fost: ”de când te aștept!” avea o voce plăcută, ușor răgușită și cu o tonalitate scăzută. Nu vorbea tare, vorbea parcă în șoaptă. S-a scuzat, așa i-a recomandat medicul, să vorbească în șoaptă, să nu urle, să nu strige.

• Ți-am citit cărțile, sunt foarte bune! Am citit și Vocea mării.

Am văzut-o cum se înroșește, se fâstâcește și zâmbește timidă, plecând ochii în pământ.

• Atunci înseamnă că ai aflat!
• De ce nu mi-ai scris niciodată pe carnețelul tău?
• Pentru că riscam să te pierd ca prieten, riscam să nu mai am chiar pe nimeni, și pentru că iubirea e o poezie pe care trebuie să o reciți, cu glas, cu șoapte, cu articulații și gemete blânde. Eu nu aveam atunci acest glas. Acum, e prea târziu.

Am plecat cu sufletul cât un ghem, îmi venea să urlu cât pentru toată tăcerea ei. De ce? De ce? De ce? dar am tăcut și am plâns pe o bancă, privind Sena cum se unduiește peste un oraș întreg. Priveam trecătorii. Unii râd, alții sunt amărâți, unii tac, alții strigă și sunt gălăgioși. Fiecare își duce destinul cum poate… ți-aș fi scris poezia pe piele, aș fi tăcut cu tine, m-aș fi mulțumit cu muțenia clipelor noastre împreună, te-aș fi iubit… acum e prea târziu. Nu mai sunt băiatul de la cafenea. Doar marea a rămas la fel, tăcută și misterioasă, albastră și plină de povești.

Unele povești rămân ascunse într-o scoică…

Coffee Blues

Dimineața e un fir de lumină ce-i intră în ochi. O geană ce tremură și se lasă sedusă. Patul moale cu așternut parfumat, ca un nor pe care stă o prințesă obosită de atâta măturat. Că și prințesele fac mizerie, și lor le cad bucăți de timp din gură și ele mușcă cu poftă din checul însiropat al vieții. Ce naiba? Și ele mătură cu mânecile suflecate și cu capul plecat. Se întinde moțăind, gândindu-se la o cafea aburindă, cu spumă de lapte și puțin rom. Nu, azi nu are nimic de făcut. Și-a măturat și ultimul gând cu el. E liberă. Singură, dar liberă.

Undeva, el, privește cum noaptea alunecă molcomă printre clădiri. Fumează și soarbe din cafea. O cană pe care scrie cu litere lăbărțate: my hero… odată, mai demult a fost eroul cuiva. Acuma, e doar un biet om ce-și bea cafeaua și privește cum nopțile se rulează ca niște vălătuci de timp oxidat. Minute coclite dintr-un ceas ce ronțăie în neștire. Se gândește că dacă stă așa nemișcat timpul îl va ronțăi și pe el, ca pe o bucată de șoric ars.

Deasupra lor, cerul se așterne cuminte, ca un cearșaf ce stă mereu să cadă, dar nu cade. E prins în pioneze de stele. Luna se rostogolește ca un balon de heliu, dacă ar putea vorbi ar avea un glas ciudat. Glasul acela ce rostește ”te iubesc-ul” pentru prima oară. Gâtuit și tremurat, cu literele alungite ca niște lăcuste ce pășesc cu teamă și nesiguranță pe luciul unui lac. Ceva trepidează, o vibrație, o bucată de mătasă uitată pe sfoară la uscat, o taină ce numai după rostire se arată. În ochii celuilalt, bineînțeles.

Așa a fost și când el a rostit prima dată: nu pot trăi fără tine. A sunat strâmb, ca un trombon stricat, taman, s-a mai și înecat și a înghițit ultima parte, ieșind ceva de genul: nu pot trăi… ceea ce nu era pe deplin fals, doar că ea a continuat să își lingă lingurița și nu a băgat de seamă. După rostire nu s-a întâmplat nimic. Și-au băut în liniște cafelele, apoi el a plecat. Ea a mai ascultat o melodie, două, a pictat un unicorn pe un șervețel șifonat și s-a culcat. Somnul șterge urmele de gând, șiroaie de lacrimi uscându-se instantaneu. Timpul se scurge sacadat.

Acum, dimineața e perfectă pentru a uita. Lumina cade blând pe ceașca cu urme de ruj. Cafeaua s-a uscat și a căpătat un relief ciudat. Munți și câmpii și case cu geamuri crăpate. La un geam din acela stă el. Într-un alt timp, undeva într-un oraș îndepărtat. Privește cum noaptea formează vălătuci de ceață rostogolindu-se printre clădiri. E trist. Că nu poate uita. Ar vrea să o șteargă ca pe o urmă de ruj de pe cana preferată. Ar vrea să rostească din nou, răspicat, toate cuvintele pe care le ține în cutia de amintiri din postav. Cerul se varsă cu lună și stele peste chipul lui. Zâmbește. Pare că îi zâmbește cuiva. În geamul crăpat își vede chipul peste care cad blând aripi din zorile ce se ivesc. Undeva, ea tocmai s-a sculat. O știe cum toarce blândă cu trupu-i leneș în așternuturile albe. O vede cum se luptă cu lumina ce-i sparge linia genelor, o simte caldă cu firicele de transpirație ca niște mărgeluțe de sticlă și vise.

• Vrei o cafea?

Răspunsul nu vine, doar un mormăit somnoros, ce întotdeauna înseamnă da.

Clipele mele cu ea… dacă timpul s-ar putea desface ca un sul de mohair, mi-aș dori să ajung la capătul dinaintea derulării tale peste viața mea. Să retrăiesc, să te retrăiesc.

Ea, își amintea cum din toate diminețile, mirosul lui de cafea și tutun i-au pătruns sub piele și-n așternuturi, lăsându-i un iz de poveste fără final… ea, ar fi vrut să se trezească mereu în brațele lui, să îl ea cu ea pe un nor, să-l transforme în prinț, să-i dea un regat de gânduri umile. Apoi, ceasul sună și macină timp. Undeva, alți doi, își rostesc vreo minciună.

• Vrei o cafea?

Undeva, o ea spune da… altundeva, nu e nimeni să spună. Sau mai știi? Poate nimeni nu vrea…

și povestea se termină undeva…

 

 

 

O familie zurlie

E sâmbătă seara, sunt frântă dar în sfârșit m-am așezat la scris. E vară, încă lumină afară, soarele se culcă pe după case. Miroase a tei amestecat cu răsaduri de roșii proaspăt udate și carne arsă pe grătar de la vecini. Stau pe terasă, cu un pahar de vin și încerc să îmi pun toate amintirile și gândurile în cutiuțele mele, să le aranjez ordonat și să le las pentru când nu voi mai avea amintiri de așezat în cutiuțe. Va veni vremea să scot câte una, să o deschid, să las să iasă tiptil, tiptil câte un gând, o culoare, un parfum, să le zâmbesc și să mă mulțumesc că sunt ale mele.

Dar, după săptămâna care tocmai se încheie aș putea să spun că mai am multe de stocat. A fost o săptămână cu evenimente de tot felul. În special plăcute, unele pe care le-am învelit într-un staniol optimist, altele în hârtie creponată cu picățele de bucurie, unele sunt legate cu funde mari din mătase și organza sau cu sfoară de legat borcanele de zacuscă din cămara bunicii. Dar toate mi-s dragi!

Acum să-ți spun… Nu suntem o familie tocmai aliniată la standardele normale. Soțul meu are fluturii lui cu muzica, concerte, festivaluri, colecții, viniluri, etc. fiul meu e cu lioca, face vloguri, pozează, editează, mă așează să stau așa și apoi invers, fiica mea, aoleu, râzi cu lacrimi, numai să nu pici pe gura ei, iar eu… no bine, ce mai! O familie de zăpăciți.

• Paul, îmi faci niște poze îmbrăcată în ie? Că e ziua bluzei românești și vreau și eu o poză faină.
• Da! Cum să nu, îți fac!

Și începem: stai acolo, eu nu că stau aici, stai acolo nu vezi că-s cu soarele în față, ia mâna, nuuu, mâna stă așa, mami, ce poză e aia cu mâna așa, miroase floarea, dar mă pătez cu polen, miroase naibii floarea aia odată, bine, pute dacă vrei să știi, nu vreau să știu, păcat că pute fain! Cam două ore ne-am jucat așa. Câinele a amețit. Apoi: Paul, editează pozele că îmi trebuie până după-masă, nu pot acuma, îmi cos ciorapii. Ok, mai încolo? Mai încolo îmi rod unghia de la inelar, că am oră de ros unghia de la inelar. Paul, îmi trebuie pozele! Asta e, cu fotografii trebuie să ai răbdare. Ok! deci, canci poze!

Apoi, Paul și-a lansat vlogul și mi-am propus să mă răzbun. I-am scris o scrisoare pe care s-o citească în direct (defapt asta a fost ideea lui, să o citească în direct să i se vadă reacția) m-am răzbunat, am scris de unghii, de ciorapi, de Disneyland.

În tot acest timp a fost ziua soțului meu! M-a dus la un concert în Londra, doar că a greșit locația, așteptam taman în celălalt capăt al orașului. Traversează Londra, parchează și prinde vreo două piese din capăt de concert, că na! A trebuit să intervin la mister Univers, să îl rog măcar să bage o trupă de încălzire, dar mister Univers a rezolvat în cel mai fain mod: au început cu o oră mai târziu concertul. Adică, am ajuns, ne-am așezat comod și gata, începem, ca și cum pe noi ne așteptau. Super!

Aaa, și între timp fiica mea a luat bacalaureatul cu medie foarte bună dar a hotărât să depună contestație că na, vrea ea 9, nu 8,80 și nu numai că vrea, dar e convinsă că merită. Asta după ce în iarnă plângea de rupea locul că ea nu va lua bac-ul.  Ok! Go girl, ce pot să spun?

Deci, ăștia suntem! Nici câinele nu e chiar cu toate acasă că nu ne lasă să ne pupăm în fața lui, mârâie și latră și e în gardă la fiecare tandrețe dintre noi. Acuma, bașca, mai avem și o familie de arici, cu pui, care ne vizitează în fiecare seară. Dar, în rest, lumea e frumoasă, vara e superbă, noi suntem zurli și tot ce îmi doresc e să rămânem mereu așa.

Au venit și pozele lui Paul, și ai mai jos și vlogul lui, poți să-l încurajezi cu un like, coment, share sau subscribe… și dacă nu te-am plictisit destul o să o mai fac și în continuare!

În rest probleme n-avem 🙂

Vlogul lui Paul

pozele făcute de Paul

 

 

 

 

 

 

Aplauzele mele Paul 🙂

La final, dar nu în ultimul rând, s-a mai întâmplat să dau și peste frumosul proiect Catchy.ro, cel al femeilor fără vârstă, femei frumoase cu fiice și fii, care, deși au trecut de prima tinerețe emană vitalitate, optimism, curaj și frumusețe:

aici ai linkul și poza mea cu Bianca

ps: cam asta a fost săptămâna mea, asta e familia mea zurli și până când îmi vine mintea la cap, stau în mâini și îți doresc o viață zurlie cu mult zâmbet!

 

 

 

 

 

 

 

Liniștea… din Vamă

Cum nisipul curge duios, pe fanta sălbatică a unui val, tras, atras, în adâncuri nelecuite… sau nelocuite, cum le-o fi zicând. Așa. Pe modelul acela de lentoare, de pace, de zare largă, de albastru căscat ireal în fața ochilor.

Se gândea… el. Apoi se gândea și ea. În timp ce se gândeau ei doi, s-au privit în ochi și și-au zâmbit. Așa. Nu aveau pretenția nici măcar a vreunui sughiț, sau șoaptă. Nimic. Undeva departe, doi pescăruși aveau un mic scandal domestic. De duminică dupămasa. Ceva gen: Cum??? N-ai plătit factura de curent??? Păi, ne-o tăiat curentul! Picăm în mare!!! el

ea…  Calmă, dădea din aripi, ceva de genul: picau-aș în ‘ai mai adâncă mare, că ești un prost! Poate dau peste vreunul care în loc să-și bea banii pe bere la cioc, ar plăti curentul. Dinspre mare, dacă se poate. Nu dinspre câmpie, că ăla ne suge aiurea. Curentul.

… el, îi zâmbea gândindu-se la blocuri, la mirosul duminical de ceapă prăjită și de deodorant ieftin. Ultima, se dădea cu Impuls. Și acum. Când deja La vie… e cât se poate de Belle, futu-i!!! Dar avea craci faini. Epilați cu Bic.

… ea, se gândea că o apucă sughițul, că nu mai bea niciodată aperol și proseco și căcaturi din astea dulci, că-i fac gaze. Nu frate! Vodcă, absint, tequila, fără sirop. Și se gândea că nu și-a adus cartea aia faină pe care o citea vara trecută cu voce tare și după zece minute în jurul ei s-au adunat șapte bărbați. Unul s-a îndrăgostit de ea: – Ce căcat, tu femeie??? Păi? Cine citește Beigbeder cu voce tare în Vamă??? Tot el era indignat. Îndrăgostitul.

… luna era mică, mai mică decât și-ar fi dorit-o ea, dar mai mare decât și-o imagina el. El nu avea amintiri cu Vama, că era prima oară aici. Pierdut, beat, fericit și liber.

• Mă, unde sunteți? Măi, ăi, buei???

Blugii și geaca de blugi, noroc că le-am luat pe mine. Ruxacul? Aveam o carte, două pateuri Bucegi și o bere la pet. Fix. Pot trăi și fără…

Dimineața i-a prins… răsăritul la fel. Ea citea cu voce tare, el o privea ca pe ceva ce iese din mare, se lungește peste imaginația lui, dă din mâini transformând marea în vodcă, dă din craci, epilați și sărați, lumea lui se transformă în ceva magic și perfect. Nimic nu se compară… clipa, e largă ca un vagin neîntâlnit, e deplină, cu toate zămurile în ea… el zâmbea.

… și-a amintit brusc și subit că nu a plătit curentul: Futu-i, n-o să am snapchat când mă întorc… apoi, îl pufnește râsul… e perfect!!!

A iubit-o. Ca pe ceva ce nu-i aparține, un loc, o aromă, un vin tremurat, sau un chin… Ea? L-a uitat. Venerat. Eviscerat… că doar na, e perfect…

Dragostea durează trei ani (urla ea între două shoturi) dar marea e veșnică ( șoptea el, fermecat)

Liniștea… va curge-n mine… noi… doi…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O să ai putere, maică… (povestea cămeșii)

Stătea pe un scăunel turtit de ani, pe la colțuri. Lemnul trosnea și își urla trecerea prin timp, prin greutăți. Ani grăbiți ce trec pe sub portița cu vie și lemn sculptat ( de nea Ilie, dar nu că asta ar avea vreo importanță). Zilele lungi, mai ales în iunie. Nopțile blânde cu stele multe și greieri veseli și gălăgioși. Buna Tina, mărunțică și cocoșată își petrecea ziua pe scăunel, în fața porții. Cosea de pe la prânz până spre seară, când se întorcea ciurda de la păscut. Atunci, punea de-o mămăligă pentru cină. Amiaza era sărăcăcioasă, de regulă un pumn de brânză, o pâine și niște roșii, uneori și slănină cu ceapă. Dar nu era ea o mâncăcioasă. Oricum, de când tetea a murit, masa nu mai e prilej de bucurie, doar un gest de supraviețuire. Era singură cu Zorel, cățelul ei. Un ciobănesc negricios și ager. Cu el vorbea, cu el mânca și tot pe el îl pomenea în rugăciunile ei. Buna Tina cosea ii. Cămeși. Era pricepută, o știa tot satul. La ea veneau doamnele de la oraș, cu mofturi și bani, să-i cumpere răbdarea și migala degetelor ei, tocite și înțepate de nenumărate ori. Vindea ieftin că nu prea avea ea nevoie de bani. Ce să facă cu ei la ea la țară? Copii nu avea, doar vreo doi nepoți care o mai vizitau de sărbători. Dar bunătatea ei era fără margini, veneau pruncii din sat și ea mereu le dădea bani de bomboane. De acolo i se trăgea numele de Buna Tina. Că bunică nu era.

Într-o zi am vizitat-o. Am ajuns la ea din întâmplare, fiind oaspete al preotului din sat. Mi-a dat cadou o ie cusută de ea. Ea îi spunea Cămeșă. Mi-a spus că în aceea cămeșă a băgat cele mai frumoase rugăciuni, că trebuie să o poarte o femeie cu inima blândă și ochiul duios, că așa mă vede ea pe mine.

– O să ai putere, maică, să treci peste toate, nu te teme!

Era frumoasă cămeșa, cusută cu fir roșu și motive populare românești. Mirosea a pâine coaptă în cuptor de lemn, a lână țesută și a busuioc. Mi-a fost dragă de la început. Purta în ea blândețea femeilor de la țară, puterea lor și credința lor nemărginită. Atingerea ei îmi amintea de mâinile trudite ale Bunei Tina. Ea a murit. Simplu. Așa cum se sting lumânările de la sine, blând, cu o ultimă suflare, fără teamă, chiar cu zâmbetul pe buze. A rămas o cămeșă cusută doar pe jumătate și un câine hoinar. Mă uit și azi la ia aceea, o port cu drag în zi de sărbătoare și parcă toate rugăciunile șoptesc prin mine spre înalt.

Am trecut prin greutăți, m-am făcut puternică. ”O să ai putere, maică!” îmi șoptea ea, de undeva.

Lumea e simplă, uneori e doar un miros de busuioc, sau de Sânziene, alteori e un oftat pe un scaun, la portiță.

Cămeșa (Ia) nu e un articol vestimentar, e un simbol, un zâmbet, credință, un colț de pâine pentru cel înfometat sau o lacrimă pentru cel îndurerat. E creativitate, e artă, e migală și răbdare. ”nu sunt două cămeși la fel” așa mi-a spus Buna Tina. ”cum maică, să fie la fel? eu nu zic aceleași rugăciuni orânduite în cea ordine! le mai schimb, maică, mai uit” îmi povestea râzând, cu un zâmbet senin pe chip și cu o lumină frumoasă în ochi.

Și câte povești nu ar mai fi de spus, despre toate șoaptele meșteșugite cu talent în fiecare strop de suflet? Să le spunem în taină, să le șoptim în vântul de seară pentru că uneori cerurile se deschid și șoaptele se fac auzite!

 

ps: povestea e o ficțiune. din păcate. nu am avut ocazia să port o ie adevărată, nici să stau la o poveste cu o Buna Tina. dar se spune că atunci când îți imaginezi ceva frumos, undeva o Buna Tina zâmbește! respect pentru toți cei care cos și poartă o Cămeșă adevărată!

 

 

Daddy

Oarecum viața l-a luat într-un vârtej neplanificat. I-a plăcut o fată. Nu s-a gândit la viitorul îndepărtat, doar la cel din noaptea aceea. Fata l-a plăcut și ea. Chimie? Poate… Destin? Posibil… Iubire? O da!

Acuma, îl privesc cum discută cu băiatul lui deja adolescent, cum o încurajează pe fata lui, cum își îmbrățișează soția după o zi grea la muncă. Luptă ca un războinic cu fiecare clipă, cu fiecare minut, luptă cu viața, cu timpul, cu toate cărămizile din zidul care ne înconjoară. Îmi place, că are momente când redevine copil, chiar el, băiatul de altădată, și se joacă cu un amplificator, se minunează la două boxe, îi lucesc ochii la un disc nou, fierbe efectiv când eroii lui fac un pas spre el, cumpără bilete, organizează, face și el un pas către visul lui. E copil, un copil frumos, pe care, știu că oricât de bătrână voi fi am să-l iubesc și am să-l caut… apoi devine serios, cu alură de părinte responsabil, trasează sarcini, pune mici bariere pe care mai apoi tot el le ridică pentru că e genul ce nu suportă zidul, din principiu… trasează doar niște chenare fine, dulci, în care fiecare dintre noi vrem să ne încadrăm, fără să simțim nici o dificultate sau vreun compromis.

Tații… oricare dintre ei, sunt copii mai mari, frumoși, sensibili, care încearcă, se străduiesc, fac sacrificii, se luptă cu lupii, cu oile, cu urșii și mai ales cu sistemul, care e cea mai mare curvă… tații, ei sunt cei care iau atitudine, și pușca de vânătoare atunci când fata lor vine cu primul băiat acasă. Dar tot ei sunt cei care plâng cu lacrimi adevărate când tot pe ea, fata lor, o văd îmbrăcată în rochia albă de mireasă. Mamele sunt date cu rimel, common!

Tații… ei sunt cei care pentru prima dată fac o demonstrație de : cum să-ți razi mustața, fără să-ți tai nasul! Tot ei sunt primii care țin un adevărat clasament al echipei de fotbal preferate: uite, dacă ia aici trei puncte se califică acolo! Și fiul tău se uită absorbit de inteligența lui: Chiar? Dar de unde știi? Și de aici pornește o adevărată epopee prin campionate, meciuri amicale, istorie etc.

Tații… tot ei, te ridică și pe tine pe un piedestal pe care nimeni nu te-a mai ridicat. Păi ce ne-am face noi fără mami? Mami așa și mami pe dincolo, mami e deșteaptă și frumoasă, pe mami am iubit-o din prima clipă, mami e superfemeie, ea face totul posibil. Când defapt, mami a făcut numai o tocană bine condimentată:)

Dar să nu o mai lungesc, tații sunt cei pentru care noi, mamele, ne facem toate tratamentele pline de chin, gen, epilat, smuls sprâncene, tatuat buze, peeling cu ardei iuți, întinerit și tonificat părți intime etc. și tot pentru ei golim și carduri să ne luăm parfumul x și spray de colorat pielea capului sau te miri ce alte măscări.

Pentru ei, azi, jos colopul și sus paharul!

Vă iubim, chiar dacă uneori voi habar n-aveți:)

Boss, mai ai nevoie de mine?

Un vis…

Începe ca o poveste frumoasă de dragoste. Cu căcat. La propriu. Adică, el e un boss, la o pensiune unde se înfundă toaleta, adică ambele toalete. Iese rahatul la suprafață. Ar fi bine să nu-ți faci șapte cruci aici și nici să nu începi cu: what the fuck, femeie!!! Se întâmplă, da? E ceva uman, normal, domestic. El, boss, cu nasul în hârtii, ea, își pilește unghiuțele. Toate cele cinci de la mâna stângă. Cu lac cojit. El, se uită aspru, de genul: N-ai de lucru? Buda, acolo, marș! Ea, se oprește, se uită pe sub genele lungi cu ochi pătrunzători, gen: Ce-ai? Te ustură?

El, nu se lasă, dă cu pumnul în masă: Fă! Marș, iese rahatul la toaletă!!! Ea, țanțoșă, se ridică, aruncă pila, își ia mopul, merge lângă el, se apleacă, îi șoptește la ureche: Nu te stresa, boss, lună-bec fac!

El, simte cum explodează, parfumul ei, șoapta ei în ureche, sânii ei pe umerii lui, atât!!!

Nu mai pot! Sunt foarte stresat! Și îi arată o fișă medicală cu un EKG, un puls și o tensiune foarte mare. Ea… își ia ustensilele și la baie cu ea, unde e nevoie să facă ceva. Și face, curăță rahatul, șterge, face așa cum a zis, lună-bec. Nu pentru că îi place, pentru că îi pasă. Știe că bunul mers al treburilor depinde de ea, de mopul ei, de lipsa ei de aroganță. Tensiunea lui, pulsul lui, sănătatea lui. Altceva nu mai contează.

Din momentul în care a văzut fișa medicală se gândește la moduri de destresare. O piscină mare, cu apă albastră… oare să mergem să înotăm?

Da, asta era o metodă perfectă. Ei doi, înotând într-o apă perfectă. El, zâmbea, îi plăcea maxim, ea, era frumoasă, fragedă, cu picături de apă pe pleoape, pe buze, cu părul strâns sub o cască de baie, cu ochii vii și veseli. Râdea cu toți dinții, cu apa ce-i intra în gură, cu limba ce-i ștergea senzual picăturile de pe buza de sus, cu dinții mușcând inocent din carnea roșie ca o fantă de culoare din viața lui. Ce mă fac? Era înspăimântat de sentimentul de libertate, de bine, de curat. Se uita la întinderea de apă, la suprafața perfectă ca o oglindă în care chipul lui era relaxat și fișa medicală se topea, cerneala curgându-i peste pulsul lui, peste acele trasate de bătăile inimii lui. Nu mai, era sănătos, era relaxat, era totul ok și era ea… la capătul bazinului.

A înotat până acolo, s-a prins cu brațele de barele de sus, ea, în intenția de a se desprinde a fost trasă de ceva, un curent, o stare, o idee, un braț… Vino aici! Nu i-a rezistat, sărutul a fost mult mai puternic decât ar fi putut ea să se împotrivească. Mirosea a clor și a parfum masculin, de mosc… erau mici și lipiți de peretele bazinului, greu de remarcat, chiar dacă intra cineva, era doar un clipocit de apă ce șoptea un EKG al dorințelor.

Visul s-a sfârșit rău. Un film horror de cea mai bună calitate… el alerga, într-o pădurice, la vale. O femeie în fața lui, alerga și ea. La un moment dat femeia cade. Oameni de pe o bancă o privesc, fără să facă nimica. Ba chiar unii zâmbesc. El nu înțelege. Ar trebui să o ajutăm. Dar ceva îl oprește, o forță, o energie necunoscută. Ea se zbate, avea un trening alb ce se înroșea pe măsură ce se zbătea inutil. Mimica i se transforma, din zâmbet, în rânjet, în ură, apoi în blândețe, în râs de copil, în flirt, în resemnare. Ochii îl fixau pe el. El nu mai făcea nici un pas. Era înlemnit în clipa aceea în care femeia din fața lui se transforma într-un monstru. Râdea. Ea râdea. Își dădea seama că toată lumea râde de el. Ea, oamenii de pe bancă, angajații de la birou, medicul care i-a făcut analizele și EKG-ul, soția lui, copiii…

Ea, își pilește unghiile în continuare, suflă cu buze țuguiate pe ele, zâmbește… îmi fac patru unghii roșii și una albastră… el, îi spune să nu uite… ea își pune mănușile galbene de cauciuc… trece prin spatele lui și îi șoptește tandru: Șefu, ești în căcat până-n gât! Iubește-mă!

a iubit-o… apoi s-a trezit:)

 

 

40+

O după-masă leneșă de marți. Deschid plictisită laptopul. Câinele mormăie cu mesaj: serios, iar? Păsăretul zboară niște zboruri neînțelese de ochiul uman, ciripind emoționate prin aerul static, în sfârșit, fără vânt. Undeva în casă, cântă un blues. Undeva, la noi în casă, mereu cântă un blues… pe facebook, articole, articolașe, poze, căpșuni, mâțe, boticuri, Trump, sfaturi de cum să… sau cum să nu… și iată… 40+

Citesc. Îți dai seama că am 40+ dacă brusc, devin interesată de ceva ce are acest titlu. Un bărbat scrie despre frumoasa vârstă a femeii, de peste 40. Îmi place, scrie așa cumva cu balsam și admirație. Acuma degeaba ne tot ascundem după deget, dar o femeie de 40+ are nevoie de admirație. Măcar de la ea însăși. Rămân gândită, cu mintea hai-hui printre toate aniversările mele trecute, printre toate cotloanele ascunse prin care ne sărutam, printre toate zâmbetele șugubețe în care se ascundeau toate cheile camerelor în care puteam să ne iubim nederanjați. Distanța dintre mine, cea de acum, și ea, nu e mare. Cel puțin eu nu o percep ca fiind una mare, dar brusc, mă împiedic de toate saluturile formale gen: sărut mâna doamnă, doamna X, ce faceți, doamnă? și deobicei când eu mă împiedic cad ca o balegă fix în nas, iar momentul acela când pupi pământul și în fața ta e numai un întuneric dureros, te face să te întrebi: what the fuck?

M-am întrebat de nenumărate ori, de câteva ori chiar am încercat să propun o formulă mai degajată, zi-mi servus sau hey… lasă formulele de politețe. Dar mi-am dat seama că nu ele sunt de vină, bietele. Totul e doar o distanță. O distanță ce se iscă între generația mea și a celor care au cont pe snapchat și știu să-l folosească, a mea și a celor care au auzit de Ceaușescu doar din vorbe, a mea și a celor pentru care șapte pietre și țări orașe sunt ceva branduri de șosete sau de jocuri pe calculator, vechi și ne-updatate. Și totuși distanța mea e atât de mică. Între mine, cea care plângeam la Hair, între mine, cea care ascultam Doors încercând să scriu versurile, între mine, cea care mergeam să culeg frunze uscate toamna la Pădurea Rotundă, între mine și ea…

Zâmbesc… știu că undeva în colțul zâmbetului meu sunt eu, în stropul acela de privire irosită pentru tine, în tine, sunt eu, în vorba aceea, dulce, amară, cum o fi, mă regăsesc eu… și sunt bine, așa de 40+ Tinerețea nu e o vârstă, e o stare. Sunt riduri, carne ce curge, fire albe, sâni lăsați, dar toate acestea învelite într-o piele fină ce întregește tot ceea ce sunt. Sunt tânăr, Doamne, tânăr… pentru că nu m-am pierdut de mine, mă caut în fiecare clipă și mă găsesc, cu toate emoțiile și amintirile înnodându-mi cu ochi de aur tot ceea ce am fost și sunt.

În stânga mea o cioară gălăgioasă, în dreapta mea o albină căutând culoare, în mine, tinerețe, poftă, viață!

40+ să te fut… ești doar o cifră:)

ps: ai aici articolul care m-a inspirat http://www.catchy.ro/o-femeie-de-40-face-cat-doua-de-20/101193 îi mulțumesc autorului:)

ps2: îmi doresc liniștea și totodată învolburarea mării, vârsta ei, culoare ei, războiul și pacea ei…

Look deeper…

Ea nu era cuminte. Sau cel puțin așa vorbeau babele din sătucul ei. Din sărăcia ulițelor cu case mici acoperite cu stuf, ea își amintea doar marea. Un albastru în care își arunca deseori tristețile și bucuriile de răzvrătită a firii. Frumoasă? Da. Păcătoasă? O, da. Totul a început cu un sărut, nevinovat, de bărbat sufocat de sărăcie și rutină, cu ochii goi de atâtea visuri topite în paharele de rom ieftin de la bodega satului. După primul sărut, în care frica și curiozitatea se amestecau precum luna cu valurile misterioase și cu damful de rom ieftin, au urmat săruturi nevinovate, fără chip, doar buze flămânde și ochi goi. Nimic nu o oprea, nici babele cu suduiri și blestemuri șoptite printre dinți stricați și baticuri inutile, nici mulțimea din fața bisericii făcându-și cruci după cruci când trecea ea pe stradă. Bărbații se uitau la vârfurile pantofilor cu rușine și jind, femeile în schimb se uitau la trupul ei, la sâni, la mers, cu nerușinare și invidie, cu visuri ascunse în corpuri lăbărțate. Ei nu-i păsa. Pășea țanțoșă ca o eroină, cu tălpile goale și sufletul plin de speranțe.

Într-o zi, în timp ce săruta un necunoscut rătăcit în sătucul în care mai nimic nu se întâmpla, doar ochi flămânzi și guri spurcate, o voce, nu se știe de unde și de ce, îi șoptea într-o limbă pe care ea o știa doar din filme: Look deeper! Hey, look deeper!

A deschis ochii și s-a întâlnit cu doi ochi străini, în care îngeri mici stăteau cu steluțe aprinse, licărind în șoapte o taină pe care încerca să o înțeleagă. A rămas așa, uimită, adâncită, privind un hău tulburat de noapte, ce se alinta pe valurile blânde, cu pistrui de lună stropind cu galben o pânză dintr-un tablou nepictat. Să fie oare clipa pe care o aștepta? Cea pe care viața i-o promitea? Citise de iubire, din cărți, auzise de zgomotul inimii într-o noapte de vară, dar printre atâtea săruturi amare, niciodată, nimic nu se întâmpla. A fost prima dată când a deschis ochii și s-a aventurat în privirea celui de lângă ea. Nici măcar nu vorbeau aceeași limbă. Dar ce mai conta? Look deeper, a fost primul îndemn, ca o taină. Ochii ei mari, căutau, adânciți în ochi străini, săpând în suflete cu lopeți de pofte și mânați de o firavă inocență, aceea de a descoperi. Căuta, mereu, neobosită, cu ochi mari și inocenți, o noapte, aceea noapte din vara ei. A mai privit în mulți ochi de atunci, a căutat multe ascunzișuri de suflete rănite, multe unghere neștiute, a rănit, a iubit, s-a uitat pe ea și i-a uitat pe ei, departe… lumea se desena în contururi grăbite, în chenare de timp cu colțuri albite. A iubit fiecare sărut, fiecare privire, cu aceeași inocență. Frumoasă? Da! Nevinovată? Desigur. Curiozitatea ei a rănit neîncetat suflete colaterale, obosite de eternul bărbat, înfometat. Dar nu acesta era scopul ei. Nici măcar nu avea un scop, doar clipa, era singura ei avere, și uneori aurul picurat pe valurile mării.

Azi… din tot ce viața a desenat pentru ea, au rămas doar îngerii ce se jucau cu steluțe, licărindu-i o lumină jucăușă în privire. Părul e alb, fața brăzdată de chenare de timp, trupul obosit și buzele uscate.

Desculță, pe nisipul fin, lăsând în urmă satul sărac, babele adunate în colțul bisericii, bărbații resemnați, cu priviri aspre, acrite de romul tot mai ieftin… pleca spre un loc, o ultimă haltă, unde bărcile poposesc la înnoptat. O pauză dintre două mări, un răgaz meritat.

El, cu părul deja alb, strâns sub o bandană, cu trupul ars de soare, cu buze arcuite-n zâmbet, o barbă cu stropi de argint din fiecare mare pe care o străbătea, stătea calm, privind-o. Ea, la fel de frumoasă, cu pași hotărâți, unduindu-și șoldurile parcă pe muzica valurilor, cu chipul de copil neînțeles, uitat prin viața asta, cu inocență și speranțe, cu ochii mereu căutând, cu buzele coapte în săruturi pătimașe. Era frumoasă! Era ea!

Au plâns împreună, privindu-se adânc… și marea plângea cu ei. Naufragiați pe insula pustie a timpului, nu mai aveau nimic, nici un vis, nici o mare, nici un țel. Doar o clipă, în care s-au privit adânc…

Uneori, la capătul unei priviri poți descoperi tot ce viața a încercat să-ți deseneze cu linii strâmbe dintr-un vis eșuat. Look deeper… and find me!