Imagine

PUȚINĂ SCÂRBĂ DAR CU LEUȘTEAN

M-a deranjat ceva zilele trecute și despre deranj emoțional, eu musai să scriu

Fapt: locuiesc din 2014 în Milton Keynes – UK

La fel ca mulți români veniți să câștige un ban, doar că eu am venit să-l salvez pe soțul meu de la un atac cerebral sau infarct, nu știu sigur dar e poveste lungă, poate pentru altă dată.

Toți românii ne-am adunat pe un grup, denumit: români în milton keynes, că doar na… românii cuceresc lumea și o cuceresc mai bine în grup.

Doar că nu!

Niciodată!

Românii sunt orice, numai uniți nu. Pentru că românii au grijă de capre. În special de caprele vecinilor. Ca life goal au lozinca: să muoară capra lui vecinu-mio!

Și acum o poveste cu leuștean.

Nu știu cum de am mare succes în cultivarea leușteanului în UK. Am o tufă mare, mult prea mare pentru nevoile mele. Și ce mi-am zis, hai să pun pe grup să fac și eu o faptă bună. Dau frate leuștean, la români, că englezii habar n-au cu ce se mănâncă. și nu râdeți, că nici voi nu știți de creson sau chives. așa… am dat eu la leuștean până mi-am primit titlul de doctor honoris causa din ciorbă, doamna cu leușteanu aka io. Mi-am făcut clienți fideli, până și restaurantele românești din zonă. Săru-mâna pentru ciorba de burtă și papanași!

Ei, afacerea mergea, abundența era ajutată și de clima ploioasă. Anul acesta a plouat toată luna mai. Toată luna mai a plouat. Luna mai toată a fost plouată, înțelegi nu? Toată. Tufa mea de leuștean a ajuns cât mine. 1.70 înălțime, sarcasticule! Am zis să dau, că dacă dau Universul îmi dă. Pe legea charity mon amour, că tot e la modă aici.

Deșteaptă cum mă trezesc eu de dimineață, fac o poză la frumusețe de tufă și o postez pe grupul români în milton keynes cam așa: am leuștean! și poza

Ei, de aici până la delete n-a fost decât un pas, pentru că dragii mei de românași, veniți și ei la… (las un spațiu aici pentru idei) au început cu comentariile cam așa: te lauzi, ești bogată, ai casă, te dai mare, și eu am +poză cu lanul de cânepă, ai leuștean de fumat, ești bogătană, ce produci? te îmbogățești din leuștean, scump, în România e mai ieftin etc.

Alo, gara! Îl dau gratis!!! Nu-mi trebuie mărunțișul tău, și nu pentru că sunt bogată, ci pentru că am mai mult decât am nevoie și vreau să ajut. Să-ți aduc gustul de acasă că știu că salivezi pe tricoul polo slim, după o ciorbă de văcuță cu leuștean dar ești prost, române. Ești trufaș și prost. Îmi cer scuze, dar da! Românașul meu e varză. Nu știe să scrie dar plesnește testosteronul în el ca toba de eșapament în trabant. E mândru că te face de căcat, pe tine, cel care ai poate ceva ce el vrea dar îi e ciudă că tu ai și dacă el ia de la tine pare sărak. Vai, mama noastră!

Am realizat că niciodată nu voi face o afacere cu care să-mi ajut concetățenii, pentru că i-aș jigni. Noi nu vrem să fim ajutați, noi suntem dependenți de bășcălie, de miștouri și de pumni în gură. Noi vrem să fim ftți și răsftți.

Scuzați-mă că am vrut să vă ofer o mână de leuștean, care întâmplător crește în curtea mea nu din meritul meu ci din abundența naturii. Nu am vrut să vă jignesc, nu v-aș fi luat banii dar m-aș fi putut hrăni cu bucuria din ochii voștri. Nu se poate, nu-i bai, am șters postarea, aproape cerându-mi iertare că v-am deranjat, vindeți țigări în continuare, pare-se că e cel mai căutat business… eu mă retrag.

Lecția: suntem un popor cum suntem, pentru că nu știm să fim uniți, pentru că judecăm, urâm, batjocorim și invidiem. Pentru că nu am învățat iubirea necondiționată, pentru că uităm că suntem oameni, plămădiți din același aluat al umanității. Eu tot din bucuria de a oferi mă hrănesc, trăiesc, merg înainte. Cu leuștean sau fără.

Tu, fii oaie! până la urmă e alegerea ta!

Imagine

Ce-i al tău e pus deoparte

Încep cu acest proverb care aparent e mantra vieții mele. Dar să încep cu starea vremii care pe zi ce trece e și starea sufletului, o insulă de pătrunjel.

În Milton Keynes, Anglia, plouă de o lună. Toată luna mai a fost cu ploaie și temperaturi mici, sub gradele de germinare a unor semințe. Adică, mai puțin de 15. În tot acest timp și anotimp, eu sunt în război cu mine. Nu știu ce să fac, dar știu precis unde trebuie să fac ceea ce încă nu știu.

Tabloul arată așa:

  • eu, foarte zen și light, în fața unui perete de sticlă prin care se vede un ocean sau o mare, scriind
  • tot eu, ieșind în curtea casei, unde am o bucată de pământ drept și fertil, pe care cresc legume și ierburi aromatice pe care le folosesc pentru a-mi găti o mâncărică plină de chlorofilă și energie solară.
  • eu, culegând un superfood: cătină sau goji… pentru că orice superfemeie are nevoie de un superfood
  • eu, înotând (când vrea mușchiul meu, clar? că am un mușchi special predestinat înotului)

Realitatea arată așa:

  • plouă
  • plouă
  • plouă
  • glicina se zburlește de frig
  • aloe vera plutește în ghiveciul plin de apă
  • salata râde în puncte verzi mici ca niște înjurături: ba pe-a mă-ta s-o mănânci, că io nu cresc
  • castravetele involuează, a descoperit cum

Doar Leușteanul, el e regele. Nu-i pasă. Plouă, ninge, e programat să cadă în ciorbe și cade.

Nu mă plâng, lumea e lungă și lată. Toți avem loc în ea. Chiar și ploaia. Și visurile mele.

Cornwall, că spre el bat. Mă voi muta acolo, așteptând ce e al meu și pus deoparte să se manifeste.

Dacă am visat, înseamnă că există, nu? Am răbdare, privesc cerul, norii, plăntuțele, ziua de mâine.

Bunica mea îmi spunea ori de câte ori mă vedea tristă, după ce a început zvăpăiala mea cu băieții: ei, ce-i al tău e pus deoparte!

Am căutat, am sperat, am luptat, am suferit, am plâns, dar ce a fost al meu a fost pus deoparte, până ce m-a depășit pe drumul Suseniului, și-a trântit geaca de blugi pe umăr, într-un gest Alain Delon, și gata. El a fost! Și încă e!

Sunt cu el de atunci, m-a adus în Anglia asta ploioasă, am înjurat, am plâns, am dat din picioare, până când am înțeles: dacă ai un stress, scapă de el! (de stress) Dacă nu poți, mori. Alege. Mingea e la tine.

Stresul e cel mai nociv pentru om. Am hotărât să mă predau. Am scris poezie, am publicat două volume, am plantat leuștean. Ce e al meu e pus deoparte. Acum plantez sămânța unui vis. Acolo, voi fi tot eu. La fel de nebună, voi scrie la fel de prost, dar voi simți tot ce scriu, prin vene, ca o energie ce continuă să curgă.

Pe geam văd case, și glicina. Dar după case, e mereu marea… și sunt EU

Nimic nu e mai important decât să-i dai sufletului ceea ce își dorește, altfel, va da din picioare ca un copil răsfățat 🙂

Imagine

Am lipsit o vreme, am fost în cosmos

Am văzut stelele, am pus mâna pe ele, le-am vorbit și mi-au răspuns. Nu am purtat mască, nici corp, am fost doar atingere și undă. Acum m-am întors și vreau să scriu. Nu știu ce mai știu să scriu? Uneori cred că e poezie, alteori că e ghicitoare sau doar întrebări. Nu contează. Până la urmă scrisul modifică materia, celula, respirația și inima.

De ce? De ce o fac? Nu știu. Când am început să scriu poezie credeam că e o punte între mine și tine. Între ceva ce crește în mine, trece un pod și te atinge pe tine, apoi această atingere produce o undă, ca o frunză pe luciul perfect al unui lac, iar unda se propagă până la mine și simt. Nu știu dacă am un scop în viața asta, dar știu că îmi doresc să simt. Mi se pare extraordinar să fii capabil să simți cum umanitatea se unduie prin tine. Efectiv să simți conexiunea, ca pe un câmp magnetic. Noi, mici pilituri de fier, așezându-ne într-o ordine a ceea ce se numește existență. Ritm. Simfonie. Armonie. Echilibru.

Scriu, ca un fel de meditație prin care îmi propag undele pe luciul întins al lacului. Mereu m-a fascinat energia, inteligența ce mișcă universul, undele ce se propagă de la mine până la tine. Mereu m-a fascinat viața. Un vârf de ac, o semință de iarbă, un bob de pătrunjel sau de busuioc sau roșie. Puțin pământ, soare și ploaie, lumină și căldură. Te rog, dacă până acum nu ai plantat o floare sau o iarbă, fă-o! Chiar și la bloc, în ghiveci. Merită să experimentezi cum curge energia prin noi. Dar să nu deviez prea tare de la scopul și motivul vizitei. Poezia are energie, curge, e vie, nu e ceva palpabil ca un scaun sau o bucată de lemn din care faci un scaun, curge prin mine și prin tine, e energie, e flux și reflux, e inspirație și expirație, e aer, e tot cosmos.

Ce voi scrie? Dacă voi scrie? Numai Poezie. Și sunt lipsită de modestie, pentru că așa trebuie să fii și tu. Energia curge prin mine la fel cum curge și prin tine. Și tu scrii, numai și numai poezie, prin fiecare gest de bunătate, prin fiecare zâmbet, prin copii, prin ochii părinților, prin privirea celui de lângă tine, prin animăluțul care te așteaptă când vii acasă, prin răsadul de roșie care se chinuie să-și croiască drum prin pământul din ghiveci, prin pasărea ce își duce hrana în cioc, prin tot Universul e un singur curs: POEZIE

Probabil nu am știut mult timp ce trebuie să fac, am dat cu bâta-n baltă în stânga și-n dreapta, încercând să aflu care mi-e direcția, unde e drumul mai ușor, unde sunt mai puțini bolovani, până când într-o zi m-am împrietenit cu bolovanii, am băut cu ei, am râs cu ei, am plâns cu ei și am realizat că nu sunt chiar atât de tari, că dacă vreau se rostogolesc din calea mea, dacă vreau pot să-i sar, dacă vreau pot să mă așez pe ei și să strig la lună. Sau să recit. De ce mi-e teamă?

Poezia are puterea ei, curge. Dar nu curge prin reviste, cenacluri, grupuri, concursuri, cărți, antologii. Ne… curge prin mine și prin tine, prin piatră și prin iarbă, prin lumi neștiute, prin cosmos, printre stele, prin venă și prin glande, prin chakre și prin vis, prin serotonină și prin melatonină, prin dopamină și  prin toate lichidele prin care curgem și noi.

Poezia are puterea ei, un zeu ce stă și așteaptă să dai bolovanul la o parte și să lași firul ierbii să recite. Și când recită, SIMȚI!

Ei, na. Asta am scris azi, că în fiecare zi scrisul reușește să dea pământul deoparte și să răsară ca un răsad de roșie. Mic și fragil, dar având în memoria lui puterea și aroma unui borcan de bulion pe care într-o altă viață bunica îl desfăcea și îmi gătea o poezie.

ps: câți dintre voi credeți în terapia prin scris?

Imagine

I am fine, thanks!

Trăiesc într-o țară unde se sa salută cu : How are you? și se răspunde cu: I am fine, thanks!

De cele mai multe ori cel care întreabă nici nu se oprește să asculte ce răspuns ai. Pentru că știe, e răspunsul standard:

I am fine, thanks!

Nu este aceasta cea mai mare minciună născută din cea mai grosolană superficialitate?

Nu sunt eu cea mai mincinoasă, care zilnic spune de zeci de ori: I am fine, thanks! Dar în fond, mă simt mizerabil? Depresie, migrene, sentiment de lost, pierderea țintei, lipsa scopului, complacerea într-un sistem superficial de how are you… fine, thanks. Fără ca măcar să te oprești să asculți ce are de spus persoana de lângă tine? De ce întrebi? De ce pretinzi că te interesează?

Mi-am pierdut ambii părinți la nici o lună unul de celălalt. a trebuit să zbor peste graniță să îi înmormântez, să organizez cum pot de echilibrat totul, să golesc casa, să scap de lucruri, de mobilă, de veselă, de cratițe și de tigăi, să fac acte și să fac ce orice creștin trebuie să facă. Cel mai important: A TREBUIT SĂ MĂ PREFAC CĂ SUNT BINE! nu era timp și loc de smiorcăieli, nu era mod de a jeli, de a te prăbuși, nu! Asta nu se poate atunci când ești singur. Atunci știi că trebuie să mergi înainte, no matter what! Și am mers. Am terminat toate formalitățile, am luat avionul și m-am întors. La locul de muncă totul era la fel, aveam aceleași targeturi de înfăptuit, aceleași sarcini, aceiași oameni și același salut: how are you? fine, thanks!

Am mințit, mint, și mă las mințită de oameni care pretind că le pasă. Pentru că nu am puterea să mă confrunt cu ceva ce a devenit un sport universal: SUPERFICIALITATEA.

Lumea se învârte într-un carusel cu căluți, pe fiecare căluț e o mică fiară ce rânjește la noi: depresie, migrene, oboseală, pesimism, lipsă de scop, obezitate, dezamăgire, stress.

How are you?

I am fine, thanks!

și de aici începe urcușul pe un versant care te duce foarte aproape de stele.

Corpul cedează, organele obosesc, imunitatea scade și persoana cade în infernul lui Dante, în noaptea minții, în locul acela în care pământul nu mai are cer, și de acolo, începe să urce.

Mulțumesc pentru fiecare salut superficial, mulțumesc pentru fiecare minciună inocentă, mulțumesc pentru tot trecutul, cu bune și rele. Azi, nu sunt bine. Mă cațăr pe fiara purgatoriului ca să mă ridic. O fac! e unica mea cale.

Am spus de atâtea ori că sunt bine, încât creierul meu a creat o cale spre acel bine. Dacă vrei să mă ajuți, tu cel care nu te oprești să asculți răspunsul la întrebarea ta, întreabă-mă unde sunt, iar eu îți voi răspunde: acasă!

Acasă e oceanul, e marea, e cerul, e cerneala… ce au toate în comun? acolo sunt, pentru că azi, spre deosebire de ieri, știu exact locul, și voi alinia toată galaxia să mă ghideze, doar pentru că: VREAU!

Imagine

Lumină

A trecut ceva timp de când am scris ultimul poem. Am fost întrebată ce fac? De ce nu mai fac poezie? De ce nu mai scriu atât de des ca înainte?

Am apăsat butonul pauză. Am hotărât să mă dau un pas înapoi și să privesc. Am vrut să înțeleg încotro mă duc și de ce.

Lumea e într-o continuă schimbare, iar eu vreau să înțeleg. Nu pot să fac lucrurile doar pentru că le-am făcut și până acum și am creat o obișnuință. Nu pot să scriu doar pentru ca să număr like-urile și să îmi cresc ego-ul că sunt poetă. Sunt, mă simt poet, dar asta nu are legătură cu postările mele. Nici măcar cu scrisul nu cred că are. Un poet e un suflet care contemplă și se minunează, un suflet care observă și analizează, apoi simte și scrie. Sunt poet, doar că uneori apăs pe butonul pauză, respir, mă dau un pas înapoi și privesc.

Universul meu mic e plin de litere ordonate în cuvinte, cuvinte ordonate în fraze și fraze ordonate în pagini. Universul meu mic e plin de metafore, de comparații și de concluzii, de întrebări, de ploi și de soare, de lacrimi și de bucurii. În sinea mea sunt foarte fericită, extatică chiar, pentru că încă simt, pentru că încă vreau să descopăr, pentru că încă nu m-am plictisit și mai ales, pentru că încă visez.

Imaginația mi-a fost mereu un aliat, de mic copil, când aveam febră și trebuia să stau în pat, îmi găseam universul în formele proeminente de calciu aurit al peretelui. Îți amintești stilul acela de zugrăvit cu forme ieșite înafară, făcute din vopsea? așa erau pereții camerei mele din casa bunicilor. Galben cu vârfuri aurii și forme diferite, forme pe care eu le asociam personajelor mele imaginare, personaje care trăiau pe peretele meu și care îmi țineau de urât și mă ajutau să-mi visez poveștile. Nu am fost singură niciodată. Nu știu să mă plictisesc eu cu mine, pentru că am acest aliat: imaginația.

Probabil am scris mii de cărți în momentele mele de solitudine, probabil că poemele mele doar ies din sacul acesta în care îmi e ascunsă copilăria și amintirile, probabil că la 46 de ani nu mai pot scrijeli pereții pentru a-mi crea eroii și atunci scrijelesc hârtia sau folderul deschis pe laptop. Probabil că unele poezii nu le scriu doar le expir în vastul univers, iar undeva, cineva, le prinde și le pune pe hârtie. De aceea nu mă tem, nu mă descurajez, nu mă panichez că nu scriu. Eu știu, că atunci când vreau să scriu un poem, îl scriu. Trebuie doar să mă așez și să încep.

Nu sunt în căutare de muză, muza mea nu m-a părăsit niciodată pentru că locuiește în mine. De cele mai multe ori doarme, dar când se trezește, știu. Atunci trebuie să inspir și să expir, și uneori expir poezii întregi doar că uit să le și scriu. Nu mă supăr, știu că undeva, cineva, le prinde și le pune pe hârtie. Și până la urmă asta contează. Nu cer validări, premii sau apariții în reviste, nu cer like-uri sau recunoașteri, pentru că știu unde mă aflu, și îmi e foarte bine mie cu mine. Nu am renunțat la scris, am renunțat doar la ideea validării scrisului meu prin metode comerciale.

Dragii mei, visați! Imaginați-vă lumea așa cum o doriți, jucați-vă cu peretele galben-auriu al universului și desenați-vă viața, pentru că acolo unde vă orientați gândurile, acolo vă puneți energia!

Paște fericit!

Imagine

un delicios ciorb de pește

De ce ciorb și nu ciorbă?

Pentru că se zvonește că cei mai buni bucătari sunt bărbații, iar eu, o feministă, vreau să combat asta.

Acum, ori eu sunt bărbat, ceea ce nu prea se dovedește științific deoarece am născut oameni mici… ori, eu sunt femeie și atunci mi-am pierdut gustul într-o bătălie, mai demult, când femeile se băteau pentru păpuși.

Ori,

sunt femeie și gătesc bine.

Nu știu. Nu asta era ideea. Nu era nicio idee defapt, doar că, tocmai ce am terminat un ciorb de pește. Și e pește așteptări.

Despre așteptări.

Ok, te-ai prins nu? o iau treptat. Step by step. Ca să înțeleagă și șoșoancele. Adică alea cu șoșoance.

Așteptările sunt niște mici gomoloi ce stau în creierul celei ce așteaptă. Fac mici tumbe ca să știe ea că sunt acolo. Să nu o dea pe moft și highlife, că așteptările taxează mai ceva ca british tax, whatever. Scama aia de ne vine lunar pe fluturaș. Fetele, fluturaș e masculinul de la fluturașă, aia de o flutură în vânt când începem noi să visăm cai verzi pe pereți.

Până aici totul clar? Ok

Deci, prin urmare, azi e cu ciorb de pește. Prima dată fac așa ceva. Cu teamă, așa cum fac eu totul pentru prima dată. Am făcut și păduchi, prima dată când aveam 12 ani. Așa de frică mi-a fost. Să negociez prima dată o tunsoare cu mama mea. Am ieșit în câștig. Mi-am dorit niște pantaloni maro mulați pe picior, o păpușă de cârpă și un cărucior. Nu am primit căruciorul. În rest, satisfaction guaranteed.

Despre așteptări.

EL

O, da. el. Asta e altă poveste de așteptări- altă dată o s-o facem și mai lat…

Dar vorbeam despre ciorbul de pește, nu? A ieșit minunat. Eu mă laud. Sunt fetiț. Am o problem cu litera ă pe tastatur.

V rog, iertar

Nu se mai întâmpl

Cu drag, a voastr … io… c dac scriu prieten f r ă iar e bai

Imagine

Dylan

17 aprilie 2009 – 9 aprilie 2021

untitled image

Vineri, 9 aprilie 2021 a fost cea mai tristă zi din viața mea.

Dimineața mi-am băut cafeaua amară printre lacrimi și ochi. Da, ochi. Pentru că în adâncul ochilor unui suferind găsești eternitatea. Acolo în miezul irisului poți să privești eternitatea în ochi. În ochii tăi era deja târziu, dar era cald și bine și era Doamne, atâta bunătate!

Mai aveam 6 ore. 6 ore, 360 de minute! Puțin, Dylan! Atât de puțin!
La ora 14,15 urma să ne ducem câinele pe ultimul drum.

O injecție care să-l adoarmă și să-i curme suferința. Cancer. Un cancer agresiv care ni l-a luat într-o lună de zile. Rapid. Totul a început într-o zi de luni cu câteva picături de sânge. Totul s-a sfârșit într-o zi de vineri cu o picătură de sânge, rămasă înțepenită între două lumi.
Noi am rămas înțepeniți în durere, o durere ce nu se poate exprima în cuvinte. Dar ce facem cu golul acesta? Cu ce umplem golul rămas? Unii zic că trebuie să-l umplem cu lăbuțe tinere, alții cu lăbuțe abandonate, unii cu lăbuțe vagaboande. Da, poate că au dreptate, dar eu cred că golul trebuie umplut cu iubire, numai cu iubire.

Lecția pe care a lăsat-o Dylan pe pământ e o lecție de iubire și devotament. E o lecție simplă ce e închistată în celula primordială din care am evoluat toți, și este lecția iubirii fără limită, fără interes și fără preț. Iubirea simplă și sinceră pe care dacă vrei o poți găsi în ochi, în adâncul acela fără sfârșit din care ne privesc toți bunicii noștri (și câinii noștri dragi). Te voi cinsti Dylan, iubind! Nu am talentul tău dar mă voi strădui, promit.

Dylan

nu știu cum să comunic acum cu tine, azi am tăiat din cârnațul acela ce miroase de te trezea din somn și n-ai venit. La început m-am supărat și am plâns dar apoi am simțit o pală de vânt și am știut că dai din coadă undeva, bucuros. Mereu am crezut în terapia prin scris, în vindecarea prin cuvinte, în exprimarea emoțiilor prin artă. Îți scriu, Dylan. Uite, am făcut și un blog nou, și scriu, pe iarba pe care acum câteva zile te smotoceam și te enervam, și te pozam. Când va veni momentul ne vom întâlni pe Rainbow Bridge! Eu voi fi cea cu crenwurstii 🙂

ps: dacă o vezi pe Muza mea pe acolo, spune-i să lase distracția și să vină că avem treabă.

Te iubesc, blănuță

dacă mă înțelegi, dacă ai pierdut și tu un animăluț drag, dacă știi cum te privește un Golden Retriever când feliezi un cârnaț, lasă-mi o lăbuță ca semn

Imagine

2021-Undeva sub mine mă aflu eu

Bine m-am regăsit. E o cameră goală aici, pe care aș vrea să o umplu cu gânduri, vorbe și mai ales cu emoții. Am vrut să îmi fac un blog nou, să încep de la zero, dar mi se arăta o căsuță în care mai demult ardea focul în sobă iar copiii se jucau și râdeau în jurul mamei care croșeta ciorapi. Acum e o casă părăsită, nelocuită și rece. Am intrat. Era ceva ce mă îmbrățișa și îmi șoptea: Bine ai revenit acasă!

Simt nevoia să scriu, să îmi scriu, pentru că eu când scriu mă vindec. Să aprind focul în sobă, să șterg praful și pânzele de păianjeni, să șterg geamurile opace și să aduc energie pozitivă. Nu mai sunt cea de ieri, cea care altădată se trezea cu soarele pe față. Cine sunt?

Sunt o femeie de 46 de ani, depresivă, alcoolică și obeză. Nu mă ascund. În casa asta sunt doar eu. Nu e o poveste ce vreau să o povestesc copiilor și viitorilor nepoți. Nu e o ficțiune cu o eroină din vreo carte care se cere scrisă. Nu e o călătorie a eroului, în care să mă reîntorc slabă, sober și foarte fericită. Nu! E O DISPERARE!

Și ca orice disperare, începe cu privitul în oglindă. Adânc și atent. Sunt eu, undeva sub mine mă aflu eu. Știu că și tu ai dimineți când nu te recunoști. Ai nopți în care nu știi cine ești. Ai lumea ta și zilele tale de luni. Ai sticlele tale goale și kilogramele tale adunate ca sacii de cartofi pe spatele cărăușilor. Ai și tu umbrele tale, morții tăi și lacrimile tale. Noi doi nu suntem străini. Ne cunoaștem de multă vreme.

Dimineața e ca un cearșaf ud în care mă învelesc și tremur. Urlu și plâng și jur. Niciodată nu mă voi mai uita, Sunt aici mică, sub mine, sub kilogramele mele în plus. Sunt aici, cea de 62 de kilograme, cu picioarele scheletice și cu părul lung. Cu blugii rupți, cu ii și traiste de blugi. Sunt aici și râd, sunt veselă și iubită. Sunt proaspătă.

Undeva sub mine mă aflu eu!

Am repornit acest blog ca pe o călătorie. Undeva pe drum, m-am pierdut. Voi face cale întoarsă, în mine, să mă regăsesc.

Printre maioneze… URARE

Ultima dimineață din 2017 m-a făcut să zâmbesc… am avut un vis foarte straniu, care putea să se termine cu o nenorocire dar spre surprinderea mea, a avut un final fericit. Apoi, după rutina matinală care a conținut și o bere, de sete, am descoperit cu uimire că planta primită de Crăciun are boboci de floare, mai mult decât atât, ies două flori dintr-un singur boboc. Am mai zâmbit o dată. În ultima dimineață din 2017, mi-am făcut o cafea… ultima cafea din 2017 (asta după ceaiul detoxifiant, care am eu impresia că mătură maionezele din corp și șterge praful după toxinele din vin… așa să fie) deci, ultima cafea din 2017 avea un gust straniu de bulbi de speranță (de fapt era lichior) simțeam așa cum pe limbă îmi creșteau mici bulbi de speranță ce vor înflori ca niște stele pe cerul gurii. Am mai zâmbit o dată, că mi-am dat seama că nu-s cu toate țiglele pe casă și mai mult ca sigur că nici la anul nu voi fi. Am deschis facebookul și un covor luuung de lamulțianuri curgea în valuri pe perete. Am încercat să dau și eu cu lamulțianul în câțiva dar nu făceam față, covorul zbura mai ceva ca preșul lui Aladin prin o mie și una de nopți. Mi-am amintit ce peretare faine cu căprioare la râu aveau bunicii. Iar am zâmbit, că eu când îmi amintesc de bunici zâmbesc instantaneu cu sufletul.  Apoi, am început să mă gândesc la Univers, la câte zâmbete poate să conțină el, la cum ne înghesuie pe toți pe un singur mare zâmbet, și stăm noi așa aliniați pe buza Universului, încălecându-i zâmbetul și umplându-ne sufletele cu zâmbetul lui. Acuma, cei grăsuți ca mine trebuie să se țină bine să nu alunece naibii de pe buza Universului, dar na… asta mi-a șters vreo două zâmbete de pe chip că m-am uitat înapoi la anul care tocmai trece și am văzut ecranul cântarului care râdea ironic gen: ntzzz, ntzzz, ntzzz! Mi-a venit să zic un : să te f*t! dar n-am zis că nu se cuvine azi (o să zic mâine direct din pipotă). No, și să mân mai departe. Văzând așa covorul lung de lamulțiani, mi-am zis să scriu și eu că doar așa-i frumos. Acum, poezii v-am tot zis, poze cu moaca mea ați tot văzut, mesaje cu lapte și miere v-am tot dat… ce-ar fi să vă plictisesc cu un șir de zâmbete. Zis și făcut. Am luat ață și am început să le înșir ca pe niște mărgele.  Cum zâmbeam cum hop pe ață… când râdeam cu poftă, băgam vreo cinci mărgele de-astea odată. Voi, mi-ați dat o grămadă de mărgeluțe din astea, anul ce tocmai dă să treacă a fost plin de mărgeluțe, eu le-am tot înșiruit…. acuma ar trebui să fac un nod, să termin mărgelele și să vi le agăț de gât, dar n-o fac! Dimpotrivă, vă provoc la zâmbet, vă provoc la bucurii, la veselie, la culoare! Hai să facem o mărgea pe un fir de infinit, să înconjurăm pământul și să adunăm toate zâmbetele! Mă bazez pe voi, să nu uitați să zâmbiți și în 2018, iar din zâmbetele voastre să crească bulbi albi de lumină!

mă întorc la maioneze… dar întâi să vă dau lamulțianul cuvenit:

URARE…

Hai mânați măi frați, să ne digerați

aho, aho, de colebil, să fie cel mai util

și din cupă de cristal să curgă val după val

veselie, pocnitori, să găsești și scobitori

înfipte-n bucate alese cu mujdei de-mpărătese

să sfârâie vinul spumos, să aveți un an frumos!

zi-le bade… ou umplut, hai, te tzuc, papa, salut!

LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!!!