Noaptea poeziei mele

în noaptea aceasta cerul mă obligă să scriu
se îndoaie ca o virgulă peste mâna mea
își pune stelele în cuvinte
iar în vers, catifea
dar nimeni nu știe cum noaptea mă minte
neagră și grea.
luna
ca un cerc de cuvinte
cu miezul alb
în care se scaldă poeții
până ce dă dimineața peste ei,
face pe nebuna.
întunericul
șoptește cuvinte pe care nu le recunosc
într-o limbă ciudată
strâmbată
doar tu te uiți la mine cu ochii mari
și-n ochii tăi răsar
poeziile mele nescrise
cele pe care oricât de mult aș vrea
să ți le fur
mi le dai doar pe rație
în vise.
dimineața
cu degete albe de lumină
strivești foaia poeziei mele
sub pașii tăi
când îmbraci ultimul vers peste sânii tăi goi
și pleci…
Tu
îmi ștergi poezia
cu lumină.

Anunțuri

Imagine

Lumină

E atât de neagră noaptea
simt cum îmi colorează buzele în negru
aș rosti la nesfârșit cuvinte albe pentru contrast
lebădă albă, lebădă albă…
E atâta liniște în jur
până și țigara doare cum arde prea sonor
și cade ca un tunet de scrum pe covor.
E atât de multă distanță între noi
până și ploaia rămâne fără picături de ploi.
Lebede albe plutesc pe rotocoale de fum
e atâta noapte în lume acum
prin pereții odăii suspină
cu pete gălbui de rugină.
Aș rosti la nesfârșit cuvinte albe
lumină, lumină…
până ce buzele noastre s-ar regăsi
pe buza cerului
sub o candelă albă de senin…
și s-ar face
lumină, lumină, lumină…

Imagine

Neputință

Tu ai putea să inspiri toate urletele mele
doar cu un singur zâmbet
şi eu aş amuți privindu-te,
iar pe chipul tău ar înflori bolți de lumină
sub care m-aş adăposti.
Tu ai putea să-i smulgi toamnei ochii umflați de ploi
doar cu un singur zâmbet
iar în loc să pui purpură de maci
şi eu m-aş îmbujora.
Tu ai putea strivi străzile sub paşii tăi
iar din urma ta ar răsări iarbă
pe care eu mi-aş întinde trupul ostenit.
Tu ai putea fura nopții corola de stele
s-o laşi dezgolită
şi eu te-aş săruta, iar noaptea s-ar înveli cu sărutarea mea.
Of, tu ai putea să-mi respiri inima din piept
şi să o lipeşti de inima ta,
dar nu poti nimic din toate astea
atunci când îmi lipseşti…

 

Rubiniu

Se lasă pătrat peste noapte
O poză în care tu îmi zâmbești
Iar luna e o gogoașă dospită
Din aluatul ceresc
Sunete curg peste strada pustie
Cum curge-n pahare din vinul domnesc
Şi frigul se cuibărește în poezie
Când eu mă gândesc…
De-ai fi tu pătrat să-mi cuprinzi încântarea
În chenarul rigid de iubiri
Să-mi lași noaptea-n pace, amor doar să fie
Şi vin rubiniu de priviri
Să-mi lași toamna crudă cu marea albastră
Cu macii în glastră
Să-mi lași
Dar nu,
Tu, în chenare pătrate mă-nghesui
Să-mi furi din etate
Când noaptea se lasă
Mă speli cu păcate
Şi-mi spui că sunt viu
Dar eu,
Mort pe jumate
Şi beat de iubire, îți scriu:
-Ei, vezi? Rotundă e marea!
(amurg rubiniu)

 

Elegie

Se hlizeau pereții în camera goală

Pe lună apăreau pete de pojar

Parcă și aerul avea gustul amar

Când nu erai

Poezii întregi pe buze-mi se topeau

Și versurile îmi curgeau în poală

În liniștea nopții se zvârcoleau

Perdele de smoală

Când nu erai, aveam găuri în suflet

Și ger mi se războia printre oase

Of, toamnă ce țipăt și urlet

Așezi cu rugină pe case!

Când tu nu ești, în mine minutele mor

Iar versurile clănțăne ca două amărâte oase:

mi-e dor, mi-e atât de dor…

Imagine

Cum l-am citit eu pe Ciucă? Constantin Ciucă

 

Tocmai am terminat de citit romanul și am senzația că m-am dat jos dintr-un carusel și trebuie să îmi fixez cumva tălpile pe sol și să focalizez unde mi-e înainte-le și unde mi-e înapoi-ul. După citire mă gândesc serios dacă eu, ca mic nimeni, mai are rost să scriu chiar și o frază banală? Pentru că atunci când citești cărți scrise cu atâta imaginație și talent de a descrie în cele mai mici detalii, stări, locuri și lucruri greu de imaginat, te întrebi la ce capăt de lume te-ai trezit tu, simplu nimeni, să mâzgălești cuvinte pe foaie? Romanul este conceput pe două secțiuni: ” etajul de purpură” și ”fructul zemos” și în cele 432 de pagini te poartă într-un mod halucinant, prin peripețiile lui Don Stephano, un cavaler modern aflat într-o permanentă luptă cu proprii demoni, împletind realul cu irealul într-o manieră care pe tine, ca cititor, te vrăjește.

Eu, când citesc o carte, întotdeauna încerc să îmi închipui scriitorul, cum a conceput cartea, maniera în care o scrie, pe ce schelet o construiește etc. Ei, aici, în Regele cu Pene, am stat ca prostul în târg, cu gura căscată și într-o profundă admirație. E un roman complex, un roman atent pieptănat până la cel mai mic detaliu și, deși, fiind un roman de debut, îmi dau seama că e copt foarte bine de iscusința și răbdarea scriitorului. Nu s-a grăbit, nu s-a jucat, nu a mers pe risc. Bravo!

Eu, în schimb, m-am grăbit cu aceste cuvinte. Dar m-am grăbit cu un rost, am vrut să prind emoția aceea de la prima citire, momentul acela când ajungi la final, citești sfârșit, și apoi stai tâmpit și te uiți în gol. Bineînțeles că o voi reciti. Pentru că la un asemenea roman, prima scanare e doar așa, să-ți deschidă apetitul.

Au fost câteva scene care pur și simplu mi s-au tatuat pe creier și sunt convinsă că vor rămâne acolo încă mult timp. Mi-a plăcut nespus scena cu pasărea Flaa, tot dialogul acela mental al lui Don Stephano, visele și irealul transpus peste realitate, conturarea personajelor, detaliile, și nu în ultimul rând, scenele de amor, ușor perverse, dar de o perversitate naturală, umană, care, mă gândesc eu, doar pentru faptul că e ascunsă nu înseamnă că nu există. Trebuie să ai tupeu, însă, să o scrii. Ciucă are, cu siguranță.

Un roman care arde, te tatuează cu fier forjat și culmea, stai, că-ți place!

Într-o lume în care prin toate metodele se încearcă anihilarea simțurilor, unii reușesc să-ți trezească emoții pe care le credeai radiate total din miezul subconștientului.

Cartea se poate comanda de aici  https://www.kuppi.ro/

Mulțumesc, Constantin Ciucă și aștept cu nerăbdare ”Ferocitatea Dragostei” (roman în lucru) din care am avut plăcerea să citesc câteva fragmente în premieră și sunt convinsă că va fi un succes!

Știu că v-am înnebunit în ultima vreme cu poeziile, dar voi încheia acest post tot cu o poezie, deoarece Constantin Ciucă scrie și poezii, cele mai frumoase poezii

ANATOMIE

Mie
o femeie mi-a umblat în
anatomie
şi mi-a mai pus o inimă.

Inima aceasta a doua
care pompează prin mine
cerul, stelele, roua,
este chiar ea.

Bate râzând,
pulsul ei ameţitor uneori mă îneacă,
bate alergând peste câmpuri
de flori
şi florile
i se fac drumuri pe care ea mă destramă
când pleacă.

                                                                      din volumul ” Cele mai frumoase poezii”

https://www.kuppi.ro/?product_cat=1980-cc

pe autor îl puteți urmări zilnic pe contul lui de facebook CONSTANTIN CIUCA

 

Cum l-am citit eu pe Ciucă? Constantin Ciucă

Regele cu Pene, roman

Tocmai am terminat de citit romanul și am senzația că m-am dat jos dintr-un carusel și trebuie să îmi fixez cumva tălpile pe sol și să focalizez unde mi-e înainte-le și unde mi-e înapoi-ul. După citire mă gândesc serios dacă eu, ca mic nimeni, mai are rost să scriu chiar și o frază banală? Pentru că atunci când citești cărți scrise cu atâta imaginație și talent de a descrie în cele mai mici detalii, stări, locuri și lucruri greu de imaginat, te întrebi la ce capăt de lume te-ai trezit tu, simplu nimeni, să mâzgălești cuvinte pe foaie? Romanul este conceput pe două secțiuni: ” etajul de purpură” și ”fructul zemos” și în cele 432 de pagini te poartă într-un mod halucinant, prin peripețiile lui Don Stephano, un cavaler modern aflat într-o permanentă luptă cu proprii demoni, împletind realul cu irealul într-o manieră care pe tine, ca cititor, te vrăjește.

Eu, când citesc o carte, întotdeauna încerc să îmi închipui scriitorul, cum a conceput cartea, maniera în care o scrie, pe ce schelet o construiește etc. Ei, aici, în Regele cu Pene, am stat ca prostul în târg, cu gura căscată și într-o profundă admirație. E un roman complex, un roman atent pieptănat până la cel mai mic detaliu și, deși, fiind un roman de debut, îmi dau seama că e copt foarte bine de iscusința și răbdarea scriitorului. Nu s-a grăbit, nu s-a jucat, nu a mers pe risc. Bravo!

Eu, în schimb, m-am grăbit cu aceste cuvinte. Dar m-am grăbit cu un rost, am vrut să prind emoția aceea de la prima citire, momentul acela când ajungi la final, citești sfârșit, și apoi stai tâmpit și te uiți în gol. Bineînțeles că o voi reciti. Pentru că la un asemenea roman, prima scanare e doar așa, să-ți deschidă apetitul.

Au fost câteva scene care pur și simplu mi s-au tatuat pe creier și sunt convinsă că vor rămâne acolo încă mult timp. Mi-a plăcut nespus scena cu pasărea Flaa, tot dialogul acela mental al lui Don Stephano, visele și irealul transpus peste realitate, conturarea personajelor, detaliile, și nu în ultimul rând, scenele de amor, ușor perverse, dar de o perversitate naturală, umană, care, mă gândesc eu, doar pentru faptul că e ascunsă nu înseamnă că nu există. Trebuie să ai tupeu, însă, să o scrii. Ciucă are, cu siguranță.

Un roman care arde, te tatuează cu fier forjat și culmea, stai, că-ți place!

Într-o lume în care prin toate metodele se încearcă anihilarea simțurilor, unii reușesc să-ți trezească emoții pe care le credeai radiate total din miezul subconștientului.

Cartea se poate comanda de aici  https://www.kuppi.ro/

Mulțumesc, Constantin Ciucă și aștept cu nerăbdare ”Ferocitatea Dragostei” (roman în lucru) din care am avut plăcerea să citesc câteva fragmente în premieră și sunt convinsă că va fi un succes!

Știu că v-am înnebunit în ultima vreme cu poeziile, dar voi încheia acest post tot cu o poezie, deoarece Constantin Ciucă scrie și poezii, cele mai frumoase poezii 🙂

ANATOMIE

Mie
o femeie mi-a umblat în
anatomie
şi mi-a mai pus o inimă.

Inima aceasta a doua
care pompează prin mine
cerul, stelele, roua,
este chiar ea.

Bate râzând,
pulsul ei ameţitor uneori mă îneacă,
bate alergând peste câmpuri
de flori
şi florile
i se fac drumuri pe care ea mă destramă
când pleacă.

                                                                      din volumul ” Cele mai frumoase poezii”

https://www.kuppi.ro/?product_cat=1980-cc

pe autor îl puteți urmări zilnic pe contul lui de facebook CONSTANTIN CIUCA

ALBASTRU

Ploua albastru pe turla bisericii

Aerul sfânt se rotea printre crengi

Pe vitralii picurau îngeri cuminți

Icoane și sfinți

Drumul planta pe oglinda de bălți

Chipuri străine și ochi neștiuți

Zâmbete reci pe pietrele ude

Acre și crude

Și frunze cădeau peste ani

Peste pasul tău ploua timpul albastru

Adoarme și ultimul înger bălai

La poarta albastră de rai

Doar eu te aștept

Hai, vino! Fă-mi raiul albastru!

 

Veşnicie

Am să-ți fur din timp, un răgaz 
Să mai stai

Să-mi mai spui ”noapte bună”

Să mă săruți pe obraz

Iar apoi,

Să-mi zâmbești ca o ploaie de mai

Am să-ți fur din timp, ani 

Să mai iubești o viață

Să mai cadă o dată frunze din castani

Cum din noapte mai cade o dimineață…

Apoi, am să-ți mai fur 

Din nemurire

Să ai

O nouă și veșnică viață!

Infinit

Te naşti

Pe muzica trecutului

Din foşnet de frunze uscate

Sub talpa amară a timpului

Când toamna ne plouă păcate

Sub pereții minutelor mele

Te naşti,

Ca o taină ce-şi duce trecutul

Sub muntele alb de stele

Tu îmi eşti în sfârşit,

Începutul