tu
presari lumină
peste noaptea mea
pentru ca umbrele noastre
să nu mai fie singure
şi să poată dansa
împreună…
tu
presari
peste pielea mea
îmbracată cu pielea ta
praf auriu
de luna…
Reclame
Printre maioneze… URARE
Ultima dimineață din 2017 m-a făcut să zâmbesc… am avut un vis foarte straniu, care putea să se termine cu o nenorocire dar spre surprinderea mea, a avut un final fericit. Apoi, după rutina matinală care a conținut și o bere, de sete, am descoperit cu uimire că planta primită de Crăciun are boboci de floare, mai mult decât atât, ies două flori dintr-un singur boboc. Am mai zâmbit o dată. În ultima dimineață din 2017, mi-am făcut o cafea… ultima cafea din 2017 (asta după ceaiul detoxifiant, care am eu impresia că mătură maionezele din corp și șterge praful după toxinele din vin… așa să fie) deci, ultima cafea din 2017 avea un gust straniu de bulbi de speranță (de fapt era lichior) simțeam așa cum pe limbă îmi creșteau mici bulbi de speranță ce vor înflori ca niște stele pe cerul gurii. Am mai zâmbit o dată, că mi-am dat seama că nu-s cu toate țiglele pe casă și mai mult ca sigur că nici la anul nu voi fi. Am deschis facebookul și un covor luuung de lamulțianuri curgea în valuri pe perete. Am încercat să dau și eu cu lamulțianul în câțiva dar nu făceam față, covorul zbura mai ceva ca preșul lui Aladin prin o mie și una de nopți. Mi-am amintit ce peretare faine cu căprioare la râu aveau bunicii. Iar am zâmbit, că eu când îmi amintesc de bunici zâmbesc instantaneu cu sufletul. Apoi, am început să mă gândesc la Univers, la câte zâmbete poate să conțină el, la cum ne înghesuie pe toți pe un singur mare zâmbet, și stăm noi așa aliniați pe buza Universului, încălecându-i zâmbetul și umplându-ne sufletele cu zâmbetul lui. Acuma, cei grăsuți ca mine trebuie să se țină bine să nu alunece naibii de pe buza Universului, dar na… asta mi-a șters vreo două zâmbete de pe chip că m-am uitat înapoi la anul care tocmai trece și am văzut ecranul cântarului care râdea ironic gen: ntzzz, ntzzz, ntzzz! Mi-a venit să zic un : să te f*t! dar n-am zis că nu se cuvine azi (o să zic mâine direct din pipotă). No, și să mân mai departe. Văzând așa covorul lung de lamulțiani, mi-am zis să scriu și eu că doar așa-i frumos. Acum, poezii v-am tot zis, poze cu moaca mea ați tot văzut, mesaje cu lapte și miere v-am tot dat… ce-ar fi să vă plictisesc cu un șir de zâmbete. Zis și făcut. Am luat ață și am început să le înșir ca pe niște mărgele. Cum zâmbeam cum hop pe ață… când râdeam cu poftă, băgam vreo cinci mărgele de-astea odată. Voi, mi-ați dat o grămadă de mărgeluțe din astea, anul ce tocmai dă să treacă a fost plin de mărgeluțe, eu le-am tot înșiruit…. acuma ar trebui să fac un nod, să termin mărgelele și să vi le agăț de gât, dar n-o fac! Dimpotrivă, vă provoc la zâmbet, vă provoc la bucurii, la veselie, la culoare! Hai să facem o mărgea pe un fir de infinit, să înconjurăm pământul și să adunăm toate zâmbetele! Mă bazez pe voi, să nu uitați să zâmbiți și în 2018, iar din zâmbetele voastre să crească bulbi albi de lumină!
mă întorc la maioneze… dar întâi să vă dau lamulțianul cuvenit:
URARE…
Hai mânați măi frați, să ne digerați
aho, aho, de colebil, să fie cel mai util
și din cupă de cristal să curgă val după val
veselie, pocnitori, să găsești și scobitori
înfipte-n bucate alese cu mujdei de-mpărătese
să sfârâie vinul spumos, să aveți un an frumos!
zi-le bade… ou umplut, hai, te tzuc, papa, salut!
LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!!!
SIMFONIE
minutele se prelingeau ușor pe pian
camera goală mirosea a gutui și trecut
nu te găseam
deși
pe la orele două
când noaptea își dirija minutele-n zi
clapele se mișcau singure
și atunci am știut
că în toată simfonia aceea
cu vânt, cu crengi, cu lună
ești tu
și am adormit zâmbind…
împreună.
Dimineața
în umbra cuvintelor
rostirile tale par maci îmbujorați
peste pământul uscat al tăcerilor.
buzele tale
se preling peste cuvânt
precum soarele peste așternutul strâns al nopții
îmbobocind diminețile
în culoare.
pe limba ta
propoziții întregi
îmi parfumează camera
și oglinda în care chipul meu răsare
în fiece dimineață
se luminează
când tu
te privești în ea.
aburii de cafea
se joacă în patul zorilor chemându-te
iar când te prind
tu răsari de niciunde
zâmbind.
și atunci știu
că nu-mi trebuie nici un cuvânt
doar să-mi fii Tu
să-mi fii Tu
dimineață…
Noaptea poeziei mele
în noaptea aceasta cerul mă obligă să scriu
se îndoaie ca o virgulă peste mâna mea
își pune stelele în cuvinte
iar în vers, catifea
dar nimeni nu știe cum noaptea mă minte
neagră și grea.
luna
ca un cerc de cuvinte
cu miezul alb
în care se scaldă poeții
până ce dă dimineața peste ei,
face pe nebuna.
întunericul
șoptește cuvinte pe care nu le recunosc
într-o limbă ciudată
strâmbată
doar tu te uiți la mine cu ochii mari
și-n ochii tăi răsar
poeziile mele nescrise
cele pe care oricât de mult aș vrea
să ți le fur
mi le dai doar pe rație
în vise.
dimineața
cu degete albe de lumină
strivești foaia poeziei mele
sub pașii tăi
când îmbraci ultimul vers peste sânii tăi goi
și pleci…
Tu
îmi ștergi poezia
cu lumină.
Lumină
E atât de neagră noaptea
simt cum îmi colorează buzele în negru
aș rosti la nesfârșit cuvinte albe pentru contrast
lebădă albă, lebădă albă…
E atâta liniște în jur
până și țigara doare cum arde prea sonor
și cade ca un tunet de scrum pe covor.
E atât de multă distanță între noi
până și ploaia rămâne fără picături de ploi.
Lebede albe plutesc pe rotocoale de fum
e atâta noapte în lume acum
prin pereții odăii suspină
cu pete gălbui de rugină.
Aș rosti la nesfârșit cuvinte albe
lumină, lumină…
până ce buzele noastre s-ar regăsi
pe buza cerului
sub o candelă albă de senin…
și s-ar face
lumină, lumină, lumină…
Neputință
Tu ai putea să inspiri toate urletele mele
doar cu un singur zâmbet
şi eu aş amuți privindu-te,
iar pe chipul tău ar înflori bolți de lumină
sub care m-aş adăposti.
Tu ai putea să-i smulgi toamnei ochii umflați de ploi
doar cu un singur zâmbet
iar în loc să pui purpură de maci
şi eu m-aş îmbujora.
Tu ai putea strivi străzile sub paşii tăi
iar din urma ta ar răsări iarbă
pe care eu mi-aş întinde trupul ostenit.
Tu ai putea fura nopții corola de stele
s-o laşi dezgolită
şi eu te-aş săruta, iar noaptea s-ar înveli cu sărutarea mea.
Of, tu ai putea să-mi respiri inima din piept
şi să o lipeşti de inima ta,
dar nu poti nimic din toate astea
atunci când îmi lipseşti…
Rubiniu
Se lasă pătrat peste noapte
O poză în care tu îmi zâmbești
Iar luna e o gogoașă dospită
Din aluatul ceresc
Sunete curg peste strada pustie
Cum curge-n pahare din vinul domnesc
Şi frigul se cuibărește în poezie
Când eu mă gândesc…
De-ai fi tu pătrat să-mi cuprinzi încântarea
În chenarul rigid de iubiri
Să-mi lași noaptea-n pace, amor doar să fie
Şi vin rubiniu de priviri
Să-mi lași toamna crudă cu marea albastră
Cu macii în glastră
Să-mi lași
Dar nu,
Tu, în chenare pătrate mă-nghesui
Să-mi furi din etate
Când noaptea se lasă
Mă speli cu păcate
Şi-mi spui că sunt viu
Dar eu,
Mort pe jumate
Şi beat de iubire, îți scriu:
-Ei, vezi? Rotundă e marea!
(amurg rubiniu)
Elegie
Se hlizeau pereții în camera goală
Pe lună apăreau pete de pojar
Parcă și aerul avea gustul amar
Când nu erai
Poezii întregi pe buze-mi se topeau
Și versurile îmi curgeau în poală
În liniștea nopții se zvârcoleau
Perdele de smoală
Când nu erai, aveam găuri în suflet
Și ger mi se războia printre oase
Of, toamnă ce țipăt și urlet
Așezi cu rugină pe case!
Când tu nu ești, în mine minutele mor
Iar versurile clănțăne ca două amărâte oase:
mi-e dor, mi-e atât de dor…
Cum l-am citit eu pe Ciucă? Constantin Ciucă
Tocmai am terminat de citit romanul și am senzația că m-am dat jos dintr-un carusel și trebuie să îmi fixez cumva tălpile pe sol și să focalizez unde mi-e înainte-le și unde mi-e înapoi-ul. După citire mă gândesc serios dacă eu, ca mic nimeni, mai are rost să scriu chiar și o frază banală? Pentru că atunci când citești cărți scrise cu atâta imaginație și talent de a descrie în cele mai mici detalii, stări, locuri și lucruri greu de imaginat, te întrebi la ce capăt de lume te-ai trezit tu, simplu nimeni, să mâzgălești cuvinte pe foaie? Romanul este conceput pe două secțiuni: ” etajul de purpură” și ”fructul zemos” și în cele 432 de pagini te poartă într-un mod halucinant, prin peripețiile lui Don Stephano, un cavaler modern aflat într-o permanentă luptă cu proprii demoni, împletind realul cu irealul într-o manieră care pe tine, ca cititor, te vrăjește.
Eu, când citesc o carte, întotdeauna încerc să îmi închipui scriitorul, cum a conceput cartea, maniera în care o scrie, pe ce schelet o construiește etc. Ei, aici, în Regele cu Pene, am stat ca prostul în târg, cu gura căscată și într-o profundă admirație. E un roman complex, un roman atent pieptănat până la cel mai mic detaliu și, deși, fiind un roman de debut, îmi dau seama că e copt foarte bine de iscusința și răbdarea scriitorului. Nu s-a grăbit, nu s-a jucat, nu a mers pe risc. Bravo!
Eu, în schimb, m-am grăbit cu aceste cuvinte. Dar m-am grăbit cu un rost, am vrut să prind emoția aceea de la prima citire, momentul acela când ajungi la final, citești sfârșit, și apoi stai tâmpit și te uiți în gol. Bineînțeles că o voi reciti. Pentru că la un asemenea roman, prima scanare e doar așa, să-ți deschidă apetitul.
Au fost câteva scene care pur și simplu mi s-au tatuat pe creier și sunt convinsă că vor rămâne acolo încă mult timp. Mi-a plăcut nespus scena cu pasărea Flaa, tot dialogul acela mental al lui Don Stephano, visele și irealul transpus peste realitate, conturarea personajelor, detaliile, și nu în ultimul rând, scenele de amor, ușor perverse, dar de o perversitate naturală, umană, care, mă gândesc eu, doar pentru faptul că e ascunsă nu înseamnă că nu există. Trebuie să ai tupeu, însă, să o scrii. Ciucă are, cu siguranță.
Un roman care arde, te tatuează cu fier forjat și culmea, stai, că-ți place!
Într-o lume în care prin toate metodele se încearcă anihilarea simțurilor, unii reușesc să-ți trezească emoții pe care le credeai radiate total din miezul subconștientului.
Cartea se poate comanda de aici https://www.kuppi.ro/
Mulțumesc, Constantin Ciucă și aștept cu nerăbdare ”Ferocitatea Dragostei” (roman în lucru) din care am avut plăcerea să citesc câteva fragmente în premieră și sunt convinsă că va fi un succes!
Știu că v-am înnebunit în ultima vreme cu poeziile, dar voi încheia acest post tot cu o poezie, deoarece Constantin Ciucă scrie și poezii, cele mai frumoase poezii
ANATOMIE
Mie
o femeie mi-a umblat în
anatomie
şi mi-a mai pus o inimă.
Inima aceasta a doua
care pompează prin mine
cerul, stelele, roua,
este chiar ea.
Bate râzând,
pulsul ei ameţitor uneori mă îneacă,
bate alergând peste câmpuri
de flori
şi florile
i se fac drumuri pe care ea mă destramă
când pleacă.
din volumul ” Cele mai frumoase poezii”
https://www.kuppi.ro/?product_cat=1980-cc
pe autor îl puteți urmări zilnic pe contul lui de facebook CONSTANTIN CIUCA
